Adevărul despre Eminescu – la 121 de ani de la ucidere

Circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?


Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.


Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.


„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Alianţa Familiilor din România dezaprobă poziţia europarlamentarului Cristian Preda, care cere scoaterea religiei din şcoli.

In contrast, remarcam cu dezaprobare pozitia unui alt politician roman, europarlamentarul Cristian Preda (PDL), privind rolul si locul religiei in societatea romana. Intr-un interviu recent dat, d-l Preda se pronunta pentru eliminarea religiei din scoli, si pentru un spatiu public in Romania secular si laic. (“Pledez pentru o laicizare a spațiului public și a spațiului educațional.”) http://blogary. ro/2010/03/ interviu- cristian- preda-partea- a-ii-a-nu- vreau-nici- bani-nici- putere/?utm_ source=feedburne r&utm_medium= feed&utm_ campaign= Feed:+MadameBlog ary+ Comentatiile aceste sunt ingrijoratoare, un adevarat cosmar chiar, considerind repercursiunile extrem de nefaste pe care laicismul in spatiul public l-a avut asupra valorilor si a libertatii religioase in tarile care l-au institutionalizat sau socializat. Din perspectiva aceasta a experientelor laicismului afirmam ca pozitiile d-lui Preda sunt cu adevarat iresponsabile.

Suntem si mai ingrijorati considerind ca d-l Preda se doreste a fi in primele rinduri privind reorientarea ideologica a miscarii conservatoare din Romania. Ne indoim ca d-l Preda este un veritabil conservator. Vederile lui ideologice etichetate drept conservatoare ar putea fi acceptabile in alte tari, dar nu in Romania. Conservatorismul roman e de inspiratie crestina nu seculara, iar identitatea lui este data de mostenirea noastra spirituala comuna. Nu poate exista conservatorism la romani printr-un spatiu public si educational laicizat sau separat de substratul religios al natiunii. De fapt, in general detectam un disconect intre noua generatie de politicieni romani si cultura traditionala romana. Recent d-l Victor Ponta a identificat socialismul spaniol ca model pentru partidul din care dinsul face parte. Socialismul zapateroist e un socialism secular, secularizant, lipsit de respect fata de valori, religie, si crestinism, asa cum de fapt el a fost reliefat in actiunile anticrestine promovate de socialistii spanioli in ultimii ani, inclusiv liberalizarea avortului si legiferarea casatoriilor homosexuale. Iar d-l Preda la rindul lui ne da de gindit. Ne indoim ca o persoana cu vederile lui ideologice poate sa ne protejeze, sa ne promoveze, sau sa ne reprezinte valorile in Parlamentul European.

Redam paragraful cu pricina din interviul d-lui Preda.

MB: Revenind puțin la autonomie, ar putea fi în zona autonomiei fundamentul unei mișcări de dreapta, să-i spunem neo-conservatoare?

Eu respect identitățile conservatoare, dar nu pot adera la conservatorism. Cred totuşi într-o formulă de includere a conservatorilor. E o familie politică paradoxală, care pe măsură ce trece timpul, e obligată să reconstruiască trecutul căruia îi datorează o plecăciune. Conservatorii sînt oameni simpatici, cultivați, erudiți tocmai pentru că sunt siliţi să facă un efort intelectual considerabil. Eu sînt departe de orice sensibilitate conservatoare. Cînd vorbesc despre utilizarea resurselor diversității eu gîndesc în termeni foarte liberali.

Cred, de pildă, că dreapta în România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară, între multe altele, scoaterea religiei din școli. Mi se pare că prezența religiei ca o disciplină obligatorie timp de 12 ani în școală, este păguboasă și pentru Biserică și pentru școală. Mariajul este eșuat. În foarte multe locuri, în școală nu se fac ore de religie, ci se încearcă un fel de catehizare, care nu reușește decît rareori. Nu mi se pare că tinerii de azi sunt străbătuți de valorile religioase pe care o bună catehizare le-ar produce. Mi se pare că încercarea de a face religie în şcoală o proiectează pe aceasta într-o paradigmă foarte autoritaristă. Eu nu cred că este o soluție bună. Pledez pentru o laicizare a spațiului public și a spațiului educațional. Sînt în același timp de acord ca în acest ansamblu al spațiului educațional să existe școli religioase. Pot exista școli catolice, ortodoxe, greco-catolice, protestante. Mai mult, cred că statul trebuie să le sprijine pe toate, aşa cum trebuie să suţină şcolile publice laice. Mi se pare mai cinstit așa, pentru că nu cred că avem nevoie de un model autoritar de educație în școală. Dimpotrivă, ne trebuie o școală construită pe ideile libertății și egalității.

Cînd vorbesc de toleranță ca resursă a dreptei, mă gîndesc că nu ne trebuie o identitate marcată sau la limită chiar epuizată de religios. Eu personal sînt departe de asta.