Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, despre credinciosul frate Mihai Eminescu

Din valul ce ne bântuie

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară. Departe de mine intenţia să-mi permit o apărare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competentă, nici nu am vreun fel de vrednicie şi nici nu cred că aş mişca cât de cât lucrurile pe o linie de bun simţ. Dar am avut şansa să ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene susţinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. Îmi amintesc cu emoţie concluzia esenţială la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. După ce a identificat multitudinea de influenţe ce se resimt în opera eminesciană, a precizat, bineînţeles cu argumente, că ne găsim în prezenţa unor influenţe care nu se pot urmări în detalii paralele. Este vorba de influenţe pe teme generale care se identifică cu uşurinţă, numai că peste toate acestea se află personalitatea poetului, care l-a ajutat să se găsească mai curând pe deasupra lor cu puternice trăsături proprii. Astfel Eminescu îşi dă seama de scepticismul funciar al epocii sale. Îşi dă seama că el însuşi este atins de boala secolului şi înţelege să ia atitudine fermă împotriva lor. Însetat de absolut şi de desăvârşire, Eminescu visa la revenirea la o artă influenţată de o credinţă adâncă (a se vedea “Epigonii”). Cu toate că nu practică această artă în mod explicit în opera sa, mă întreb: cine îndrăzneşte să afirme cu certitudine că în intimitatea sa nu a păstrat credinţa insuflată de mama sa, profund credincioasă, şi de influenţa creaţiei populare din care şi-a tras puternic seva?
După cum am mai afirmat, intenţia mea nu este să reafirm şi să susţin adevăruri spuse şi demonstrate de personalităţi competente. Intenţia mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă şi adevărată, nerecunoştinţa mea faţă de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât şi pentru foarte mulţi deţinuţi politic a fost apostol şi profet şi în ultimă instanţă fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare. Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaştina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comunişti, duşmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat şi proletar”. Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost început recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa “Rugăciune” şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”. Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmaţia că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistenţă la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferinţa. Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniţia că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos şi cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului? Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!

Aspazia OŢEL PETRESCU

LEGEA LUI EMINESCU - Conferinta publica - 120 de ani de la ucidere

„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte".


Catedra de Sociologie a Universităţii din Bucureşti

Fundaţia Pentru România

Revista VEGHEA


vă invită la conferinţa publică


LEGEA LUI EMINESCU


"Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?"


15 ianuarie 2009, Ora 16.00


Anul Mihai Eminescu - 120 de ani de la ucidere - Lansarea ediţiei speciale VEGHEA şi a paginii http://www.mihai-eminescu.ro/


Cuvânt de deschidere: Dan Puric

Participă: Prof. Theodor Codreanu, Prof. Nae Georgescu, Prof. Constantin Barbu, Prof Gheorghe Ene, Prof. Ilie Bădescu
Amfitrion: Prof. Marian Preda, Decan al Facultăţii de Sociologie


Str Schitu Măgureanu Nr 9, Amfiteatrul 101

Cu sprijinul Organizaţiei Studenţilor Basarabeni din Bucureşti şi al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti


Cu un Omagiu şi o Slujbă Ortodoxă la Mormântul Românului Absolut, Cimitirul Bellu, ora 14.00

Eminescologul N.Georgescu către Răzvan Codrescu: Înapoi la surse!

Credinţa lui Eminescu (I)

În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu - din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi ("practicanţi"), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. "Eminescu şi creştinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul - în resorturile intime ale personalităţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul - aceasta stă în "căderea" şi-n "libertatea" lui noetică şi creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria."

Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi "urechisme", cum înţeleg unii să discute la noi."

Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era." De unde această informaţie?!

Înapoi la surse

Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "...obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)

Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").

Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.

Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici..."Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).

Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică - nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas."

Urmează afirmaţia devenită proverbială: "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici" - şi textul continuă: "şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu..."

Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme - şi construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" - iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: " Mama" - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor - n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn", fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).

Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) - dar raţionamentul final este de tot hilar.

Prof. Nae Georgescu

(va urma)

Articol apărut în ziarul Curentul, 15 ianuarie 2009

IPS Bartolomeu Valeriu ANANIA: Drama lui Hyperion

Acest articol, ca şi articolele anterioare ale Părinţilor Profesori Constantin Galeriu şi Ovidiu Moceanu, postate pe acest blog, sunt preluate din noul număr al revistei "Veghea" (dedicat în întregime studiilor pe tema creştinismului eminescian).

E greu de presupus că la aniversarea unui secol de la publicarea Luceafărului lui Eminescu s-ar mai putea scrie despre acest poem şi altceva decât articole festive. Toată critica literară românească, de la condeiele cele mai autorizate până la cutezătorii dizertaţiei de circumstanţă, l-a analizat din toate unghiurile şi planurile, unanimă în a recunoaşte că el reprezintă nu numai culmea creaţiei eminesciene, ci şi un pisc de nimeni încă atins în relieful poeziei noastre naţionale. Că Luceafărul exprimă, în esenţă, condiţia singulară a geniului în relaţie cu oamenii obişnuiţi, condiţie în interiorul căreia nici el nu poate fi fericit şi nici nu poate ferici pe cineva, e astăzi un loc comun. Limpeziri îndestulătoare s-au făcut şi asupra dublei surse de inspiraţie a poemului: pe de-o parte basmul românesc Fata din grădina de aur, cules şi publicat de Künisch, pe de alta, legenda lui Hyperion, din mitologia greacă. Primei surse i se datorează drama epică, de interes secundar pentru analiza de profunzime; cea de a doua e menită să revele concepţia filosofică a poetului, sublimată în încrengătura lirică a marii poezii.
Un poem de talia Luceafărului însă are şi însuşirea de a rămâne pentru totdeauna o operă deschisă. Cu fiecare nouă lectură e posibilă abordarea ei dintr-o altă perspectivă şi descifrarea unor sensuri ascunse. Din acest punct de vedere, e de reţinut atenţia cu care o seamă de critici au stăruit asupra naturii duale a eroului principal, în speţă a Luceafărului, şi a relaţiei dintre el şi Divinitate. Problema pare la început simplă, deoarece, potrivit mitologiei antice, Hyperion se născuse din Ouranos şi din Gheea şi, ca atare, el aparţinea deopotrivă celor două lumi, cerul şi pământul, bucurându-se de facultatea implicării în oricare dintre ele, după voie şi împrejurări. Luceafărul lui Eminescu însă se declară ca fiind născut din cer şi din mare. Pământului îi aparţine nu el, ci fata de împărat. În altă împrejurare îşi revendică soarele drept tată şi noaptea drept mamă. Modalitatea lui de a deveni accesibil fetei este transfigurarea prin mijlocirea fie a apei, fie a întunericului, de unde şi dubla lui înfăţişare în visul acesteia, de înger sau demon, ceea ce a făcut posibilă descifrarea simbolului androgin. Teluricul aşadar, nu este un element al naturii lui, ci doar un mediu de oglindire şi o cale de acces către lumea fenomenală. Pe de altă parte, mitologicul Hyperion era unul din cei doisprezece titani, primele creaturi cu care se începe vasta teogonie elenă. În poemul eminescian, Luceafărul e o fiinţă cu desăvârşire singulară, unica lui relaţie metafizică fiind aceea cu Domnul, spre care se îndreaptă cu aripi uriaşe, mistuind spaţiile, şi asupra căruia poetul, magistru al imaginii, nu ne oferă niciun fel de reprezentare. Poate că tocmai imposibilitatea de a determina dubla natură a Luceafărului prin simpla lui raportare la mitul grecesc i-a făcut pe unii cercetători să nu se mulţumească cu o simplă suprapunere de motive; în demersul critic a fost introdusă o nouă relaţie, aceea dintre Hyperion şi Logos. Ar fi de amintit G. Călinescu (timid şi marginal), D. Murăraşu (didactic, dar foarte direct şi explicit), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (explorând zonele subtile), Mihai Bulacu (norocos pe document). Acestuia din urmă îi datorăm, se pare, descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian (în Biblioteca Academiei) pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, dedesubtul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Ar fi de văzut, mai la adânc, dacă această vecinătate este o simplă coincidenţă (din mâna unui poet care-şi notează, pe aceeaşi pagină, gândurile cele mai disparate, după cum îi vin în minte) sau dacă legătura dintre cele două însemnări e deliberată, organică şi unitară.
Că autorul Luceafărului cunoştea bine Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă. Ca atare nu pentru un simplu divertisment va fi transcris el prologul Evangheliei a patra şi nu puţin va fi meditat asupra deschiderii: „La început a fost cuvântul”. Eminescu nu putea să ignore că acest Cuvânt de la început, în mărturisirea creştină nu era altceva decât Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl „prin Carele toate s-au făcut”. Aşadar , Cuvântul e de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi participă la creaţie ca factor activ. Prologul ioanic însă mai are un pol: „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Prin urmare , la început e vorba de Logosul primordial, născut din Tatăl mai înainte de timp, apoi de Logosul întrupat, născut din Fecioară prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos are două naturi, dumnezeiască şi omenească: prin cea dintâi participă la creaţie, prin cea de a doua el devine accesibil oamenilor şi participă la dramele acestora prin afectele lor: bucurie, întristare, milă, mânie, şovăire, suferinţă, moarte. Logosul întrupat se dăruie lumii fenomenale: de dragul ei devine lumina tuturor.
În universul poemului eminescian, o întrebare crucială: îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată? Câteva variante ale Luceafărului, păstrate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma „Lumină din Lumină”, evident preluată din Simbolul Credinţei şi cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o şi în textul definitiv, aceasta se lămureşte prin tendinţa oricărei mari poezii de a evita explicitul şi de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţii artistice, ceea ce asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul publicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaşi natură cu a Tatălui. Domnul se referă la „Cuvântul meu dintâi”, la cel ce răsare „din genuni” „cu-o-ntreagă lume” (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceafărul vede „ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine”, ca o amintire a părtăşiei lui la creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub „o altă lege”, o lege căreia, evident, nu-I aparţine acum. Fetei de împărat îi declară limpede că el e „nemuritor”, pe Domnul îl roagă să-i reia „al nemuririi nimb”. Mai mult, în refuzul său de a-i acorda statutul unui muritor, Tatăl foloseşte pluralul, ca şi cum ei doi ar forma o comunitate : „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte”.
Mai există o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuşiri, creatura raţională este înzestrată şi cu libertate, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, esenţial, între două alternative, între cer şi pământ, bine şi rău, lumină şi întuneric, frumos şi urât, viaţă şi moarte. Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivirii. În principiu, orice făptură raţională îşi poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea Creatorul nu este doar Dumnezeu şi Părinte, e şi Stăpân. Conştiinţa limitelor poartă în sine sămânţa posibilităţii de a se răzvrăti. Au făcut-o îngerii în cer, a făcut-o primul om pe pământ. Revolta le e atribuită şi titanilor mitologici. Dintre care Hyperion era unul. Or, în ciuda numelui său, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. El nu este niciun Adam. Ars de dorinţa de a-şi asuma „o altă lege”, el nu se revoltă, ci se roagă: nu neagă, ci afirmă: nu revendică, ci solicită. Relaţia dintre el şi Domnul nu este aceea dintre rob şi stăpân, ci dintre fiu tulburat şi tată înţelept. El i se adresează Acestuia prin numai două apelative: „Părinte” şi „ Doamne”, cerându-i să-l „dezlege” „de greul negrei veşnicii”, să-i acorde libertatea de a se naşte „din păcat”, condiţie pe care evident, nu o avusese niciodată.
În acest moment intervine adevărata drama a Luceafărului. Arzătoarea lui solicitare se izbeşte de un răspuns implacabil: îţi dau orice, „dar moartea nu se poate”. Ah, nu pentru că Părintele n-ar vrea sau că nu i-ar înţelege tulburarea, ci, simplu, pentru că „nu se poate”. Dacă se prezumă o neputinţă a lui Dumnezeu, una singură, aceasta e imposibilitatea lui de a deveni creatură, de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă, de a-şi anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Părintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia. Nici de data aceasta el nu se revoltă, ci doar înţelege. El cel menit să lumineze, a fost luminat. Scena idilică de pe pământ, spre care Tatăl îi îndreaptă atenţia în final, e acum lipsită de importanţă. Drama s-a consumat.
Se va fi gândit oare Eminescu la rugăciunea din Ghetsimani? Iisus-omul şovăie în faţa crucii şi-i cere Tatălui, „dacă este cu putinţă”, să nu fie răstignit. Tatăl însă tace. Iisus ştie că „nu este cu putinţă”, că cele două voinţe trebuie să rămână coincidente. Aceeaşi tăcere L-ar fi întâmpinat şi dacă, de pildă, după înviere, i-ar fi cerut Tatălui ca, de dragul oamenilor, să nu se înalţe la cer, ci să rămână cu ei şi printre ei în trup văzut, să-i fie iubirea la îndemâna tuturor. „Nu se poate”. Locul Său e de-a dreapta Tatălui, lumina Lui trebuie să vină din cer, unde urmează să-şi redobândească slava de care s-a lipsit o vreme.
Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi şi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina. Drama lui este aceea că nu-şi poate părăsi condiţia ipostatică. Este numai o dramă interioară, nu şi o prăbuşire tragică; din braţele şi de sub alintările flăcăului, fata îl zăreşte iarăşi, revenit pe cer, şi-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat: puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere. Desigur, după cum nu există o corespondenţă riguroasă între motivul Luceafărului şi mitul antic al lui Hyperion, ea nu se dezvăluie nici în relaţie cu prologul Evangheliei după Ioan. Nu poate fi ignorată, printre altele, prezenţa filosofiei kantiene sau înrâurirea cosmogoniilor orientale. Dar că în cei zece ani de meditaţie şi elaborare, poetul s-a folosit de categoria Logosului - primordial şi întrupat - pentru o configurare iniţiatică a eroului său pare a nu fi nicio îndoială. Aceasta însă nu înseamnă că în Luceafărul - sau în oricare altă operă - trebuie căutată o „teologie” a lui Eminescu. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaus la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi şi viabile, ele pot fi un pios omagiu la un centenar de excepţie.

(Telegraful Român, 17-20/1983)