Profeţii Părintele Arsenie Boca: Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici.

„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus că această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”.

Martor: Vasile Şerbu (Arpaşul de jos)

Dr. Camelia SURUIANU: Influența Rugului Aprins asupra prozei voiculesciene. Zahei orbul

Motto: Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu.

                                       Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania

Cu Zahei orbul, opera de referinţă în cadrul genului, Vasile Voiculescu realizează simbioza dintre universul concret cu cel simbolic. Deoarece romanul / povestirea (critica nu s-a pus de acord asupra încadrării în specia epică) a fost scris pe când scriitorul se dedicase întrutotul soteriologiei, considerăm că Zahei orbul poate fi privit ca o posibilă ilustrare a mântuirii înţeleasă ca vindecare a sufletului rănit de păcat.

Redactarea primelor capitole începe încă din anul 1949, pe când scriitorul frecventa constant activitatea culturală de la Antim. Romanul a fost încheiat în anul 1954, la puţin timp după ce mișcarea Rugului Aprins a fost scoasă în afara legii, iar participanţii obligaţi să sisteze conferinţele din cadrul mănăstirii. Prin episodul ocnei, romanul devine prevestitor al chinurilor viitoare pe care le va suferi autorul său.

Naraţiunea poate fi prezentată laconic ca epopeea unui bărbat cu o înfăţişare gigantică care, rătăcind prin lume, îşi caută vindecarea trupească. Romanul debutează asemenea povestirilor voiculesciene, prin enunţarea unui caz de orbire rar întâlnit. Zahei, personajul principal al romanului, a orbit în urma unei băuturi otrăvite consumate la un chef. Întreg personalul spitalului şi pacienţii sunt atraşi de noul venit, care le trezeşte interesul datorită fizicului său anormal: „Un voinic năstruşnic, lungit cu faţa în sus, dormea. [...] Nu-l încăpuse nici patul, nici rufăria spitalului. [...] Izmenele îi veneau doar până la genunchi. [...] Peste pieptul atletic cămaşa plesnită se umfla zadarnic să i-l acopere. Iar braţele căzute în lături îşi atârnau buturii cărnoşi ieşiţi din mânecile scurte până la coate şi se rezemeau ca palmele în pardoseala rece. Chipul îi era învelit cu o basma, coborâtă peste ochii bandajaţi. Dar dedesupt se desluşea masivul gogonat al capului, pe grumazul puternic, numai coarde şi muşchi.“[1] Panteră, cel mai interesant caz al spitalului până la venirea uriaşului orb, suferea de o boală a pieli incurabilă, care îi dădea un aspect sinistru. „Omul era o bălţătură sălbatecă, ceea ce când rămânea gol îi da înfăţişarea fiarei de la care luase şi purta cu mândrie numele.“ Cei doi se împrietenesc, iar în scurt timp, Zahei ajutat de Panteră părăseşte spitalul.

          În copilărie Zahei fusese la Schitul Dervent unde văzuse un om care se tămăduise „veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră,“ fapt care îl determină să pornească într-acolo, în speranţa vindecării. Panteră, întâiul său călăuzitor până la Schitul Dervent, era de meserie cerşetor şi măscărici de bâlci. El obişnuia ca vara prin bâlciuri să-şi arate pielea, stârnind spaima copiilor. Iarna se adăpostea la un clan de ţigani din groapa Floreasca, de unde pleca pe la uşile bisericilor la cerşit. Impresionat de fizicul noului său camarad, Panteră, vede în el „o mină de aur,“ un extraordinar cerşetor. Dibaciul camarad se străduieşte să-l convingă că singura soluţie pentru a obţine banii necesari călătoriei este cerşitoria. Orbul acceptă să intre în cortegiul de cerşetori de la o Biserică centrală din Bucureşti, dar demnitatea sa îl împiedică să ceară de pomană. În scurt timp Panteră se convinge că Zahei nu are vocaţie de cerşetor şi se hotărăşte să-l ia cu el prin bâlciurile Bărăganului. Munca de Sisif, învârtirea roţilor comediilor dintr-un bâlci, orbul o face doar condus de gândul că în scurt timp va fi dus la crucea tămăduitoare. 

          Soarta face ca în urma unei furtuni camaradul profitor să fie înghiţit de apele învolburate ale Buzăului. Zahei înconjurat de săteni este dus la boierul Lagradora, care-i oferă drept slujbă, munca mai înainte făcută de un cal, care învârtea o roată menită să asigure irigarea grădinii. Frumoasa Caliopi, ţiitoarea grecului, este tentată să facă din orbul cel frumos amantul ideal. Scriitorul face din această femeie rătăcită de la curtea arendaşului, pentru scurt timp, călăuza sentimentală a orbului. Însă iubirea interzisă îi aduce moartea femeii. Caliopi, surprinsă în bordeiul lui Zahei, este ştrangulată de Lagradora. Scena atinge înălţimea tragicului. Cu toate că orbul îşi dă seama cine este asasinul, el nu-l denunţă alegând să fie învinuit de presupusa crimă, pentru a nu întina memoria femeii care îi adusese o clipă de „lumină“ în fiinţa sa. 

           Zahei este condamnat vreme de cincisprezece ani pentru o presupusă crimă. Pedeapsa este nevoit să şi-o ispăşească într-o ocnă. Noul venit, pentru a fi  acceptat în grup, este supus la diferite probe şi încercări, chinuit fără milă, pus la muncile cele mai dificile. Orbul suportă toate aceste umilinţe cu demnitate. Voiculescu prezintă o lume muncită de patimi anormale. Claustarea pe termen îndelungat îi determină pe aceşti nefericiţi la răbufnirea celor mai perfide patimi – „bucurii spurcate ale întunericului.“