Motto: Expresia cea mai înaltă şi mai pură a
credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află în
opera marelui poet Vasile Voiculescu.
Î.P.S. Bartolomeu
Valeriu Anania
Cu Zahei orbul, opera de referinţă în
cadrul genului, Vasile Voiculescu realizează simbioza dintre universul concret
cu cel simbolic. Deoarece romanul / povestirea (critica nu s-a pus de acord
asupra încadrării în specia epică) a fost scris pe când scriitorul se dedicase
întrutotul soteriologiei, considerăm că Zahei
orbul poate fi privit ca o posibilă ilustrare a mântuirii înţeleasă ca
vindecare a sufletului rănit de păcat.
Redactarea
primelor capitole începe încă din anul 1949, pe când scriitorul frecventa
constant activitatea culturală de la Antim. Romanul a fost încheiat în anul 1954, la
puţin timp după ce mișcarea Rugului
Aprins a fost scoasă în afara legii, iar participanţii obligaţi să sisteze
conferinţele din cadrul mănăstirii. Prin episodul ocnei, romanul devine
prevestitor al chinurilor viitoare pe care le va suferi autorul său.
Naraţiunea
poate fi prezentată laconic ca epopeea unui bărbat cu o înfăţişare gigantică
care, rătăcind prin lume, îşi caută vindecarea trupească. Romanul debutează
asemenea povestirilor voiculesciene, prin enunţarea unui caz de orbire rar
întâlnit. Zahei, personajul principal al romanului, a orbit în urma unei
băuturi otrăvite consumate la un chef. Întreg personalul spitalului şi
pacienţii sunt atraşi de noul venit, care le trezeşte interesul datorită
fizicului său anormal: „Un voinic năstruşnic, lungit cu faţa în sus, dormea.
[...] Nu-l încăpuse nici patul, nici rufăria spitalului. [...] Izmenele îi
veneau doar până la genunchi. [...] Peste pieptul atletic cămaşa plesnită se
umfla zadarnic să i-l acopere. Iar braţele căzute în lături îşi atârnau buturii
cărnoşi ieşiţi din mânecile scurte până la coate şi se rezemeau ca palmele în pardoseala
rece. Chipul îi era învelit cu o basma, coborâtă peste ochii bandajaţi. Dar
dedesupt se desluşea masivul gogonat al capului, pe grumazul puternic, numai
coarde şi muşchi.“[1]
Panteră, cel mai interesant caz al spitalului până la venirea uriaşului orb,
suferea de o boală a pieli incurabilă, care îi dădea un aspect sinistru. „Omul
era o bălţătură sălbatecă, ceea ce când rămânea gol îi da înfăţişarea fiarei de
la care luase şi purta cu mândrie numele.“ Cei doi se împrietenesc, iar în
scurt timp, Zahei ajutat de Panteră părăseşte spitalul.
În copilărie Zahei fusese la Schitul Dervent
unde văzuse un om care se tămăduise „veghind o noapte în rugăciuni la piciorul
unei cruci de piatră,“ fapt care îl determină să pornească într-acolo, în
speranţa vindecării. Panteră, întâiul său călăuzitor până la Schitul Dervent,
era de meserie cerşetor şi măscărici de bâlci. El obişnuia ca vara prin
bâlciuri să-şi arate pielea, stârnind spaima copiilor. Iarna se adăpostea la un
clan de ţigani din groapa Floreasca, de unde pleca pe la uşile bisericilor la
cerşit. Impresionat de fizicul noului său camarad, Panteră, vede în el „o mină
de aur,“ un extraordinar cerşetor. Dibaciul camarad se străduieşte să-l
convingă că singura soluţie pentru a obţine banii necesari călătoriei este
cerşitoria. Orbul acceptă să intre în cortegiul de cerşetori de la o Biserică
centrală din Bucureşti, dar demnitatea sa îl împiedică să ceară de pomană. În
scurt timp Panteră se convinge că Zahei nu are vocaţie de cerşetor şi se
hotărăşte să-l ia cu el prin bâlciurile Bărăganului. Munca de Sisif, învârtirea
roţilor comediilor dintr-un bâlci, orbul o face doar condus de gândul că în
scurt timp va fi dus la crucea tămăduitoare.
Soarta face ca în urma unei furtuni camaradul profitor să
fie înghiţit de apele învolburate ale Buzăului. Zahei înconjurat de săteni este
dus la boierul Lagradora, care-i oferă drept slujbă, munca mai înainte făcută
de un cal, care învârtea o roată menită să asigure irigarea grădinii. Frumoasa
Caliopi, ţiitoarea grecului, este tentată să facă din orbul cel frumos amantul
ideal. Scriitorul face din această femeie rătăcită de la curtea arendaşului,
pentru scurt timp, călăuza sentimentală a orbului. Însă iubirea interzisă îi
aduce moartea femeii. Caliopi, surprinsă în bordeiul lui Zahei, este
ştrangulată de Lagradora. Scena atinge înălţimea tragicului. Cu toate că orbul
îşi dă seama cine este asasinul, el nu-l denunţă alegând să fie învinuit de
presupusa crimă, pentru a nu întina memoria femeii care îi adusese o clipă de
„lumină“ în fiinţa sa.
Zahei este condamnat
vreme de cincisprezece ani pentru o presupusă crimă. Pedeapsa este nevoit să
şi-o ispăşească într-o ocnă. Noul venit, pentru a fi acceptat în grup, este supus la diferite
probe şi încercări, chinuit fără milă, pus la muncile cele mai dificile. Orbul
suportă toate aceste umilinţe cu demnitate. Voiculescu prezintă o lume muncită
de patimi anormale. Claustarea pe termen îndelungat îi determină pe aceşti
nefericiţi la răbufnirea celor mai perfide patimi – „bucurii spurcate ale întunericului.“
Zahei rezistă
la toate mizeriile venite din partea condamnaţilor pe viaţă, trăind numai cu
gândul la binecuvântatul loc Dervent. Scriitorul subliniază starea de
hipertrofiere a simţurilor în care intră Zahei în perioada de detenţie.
Universul obscur, cu întreg ansamblu de reguli, avea să devină sanctuarul
sinistru în care lumina speranţei s-a putut coborî. Lunga perioadă petrecută în
spaţiul nocturn al ocnei a avut şi o parte pozitivă, eroul reuşind să-şi
găsească liniştea şi iluminarea interioară. După ce a epuizat întregul
spectacol al decăderii, scriitorul îşi eliberează personajul din nou în lume.
Singur, cu un corp şubred „orbului nu-i rămăseseră decât osemintele
instinctelor, scheletul firii lui sălbatice, ciolanele tari ale urii şi ale răzbunării,“
„izgonit parcă din paradis“ rămâne o vreme sprijinit de zidurile închisorii.
Asemenea romanelor picareşti în care eroul este într-o continuă căutare, Zahei
trece Dunărea îndreptându-se spre sfântul locaş. Dar, ajuns la Dervent, orbul nu mai găseşte
decât „o movilă înaltă de moloz şi cărămizi, sub care pierise crucea
tămăduitoare.“ Atitudinea lui este expresia deznădejdii paralizante: „N-a
tâşnit măcar, o singură scânteie, din fundul orbeniei lui. [...] S-a lăsat dus
înapoi de mână ca un copil.“[2]
Revolta sa se materializează prin aruncarea în apele Dunării. Dar Dunărea
refuză să-i primească sufletul. Scopul existenţei sale devine răzbunarea pe
cârciumarul în urma căruia orbise şi întoarcerea pe moşia arendaşului din
pricina căruia suferise anii petrecuţi în ocnă. Destinul nu-i îngăduie să
comită actele pe care şi le propusese, cei doi trecând la cele veşnice. Noul
şir de rătăciri prin lume îl poartă spre satul Cervoiului, unde auzise că un
preot olog face minuni.
Scriitorul, în partea finală a romanului, realizează o
„întoarcere la începuturi,“ într-un timp arhaic. Capitolul debutează cu o amplă
prezentare a unui sat vechi „Cervoiul zăcuse amar de vreme departe de lume,
pitit într-o hobaie. [...] Vechea vatră se părăgini uitată. Doar de zile mari,
câteva babe şi moşnegi mai urcau la bisericuţa rămasă sus între muchiile din
cale afară depărate, unde se pătrunde din ce în ce mai anevoie, printre râpile
năpădite vara de tiharii, iarna de zăpezi.“[3]
Prin această vegetaţie luxuriantă, Zahei împreună cu preotul olog, înaintează
spre vârful dealului, loc în care se afla biserica uitată de lume şi de
civilizaţie. Acest paradis originar formează un autentic tablou al sălbăticiei,
în care „mişunau jivine, şerpi de apă cu urechi solzite, salamandriţe negre pătate
cu galben, broaşte ţestoase, şopârle agere şi guşteri auriţi. Aici puiau
vulpile şi lupii îndrăgostiseră meleagurile, semănate cu grămăjoare de oase
albe, rămşiţe din ospeţele lor. Oamenii nu mai aveau nici un interes să
străbată stihia lăsată în voia ei, şi copiii cu vitele se fereau.“[4]
În locaşul uitat de lume preotul săvârşeşte un sacrilegiu,
care îi aduce moartea. Dorind a boteza un copil muribund, adus de mama sa,
pruncul îi moare în braţe, şi în acea disperare răstoarnă Sfântul Potir, având
loc cea mai gravă profanare. Consecinţa nu a întârzia să apară, preotul olog fu
lipsit de harul Duhului Sfânt. „Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut [...] şi acum mă
bate cu bătaia lui cea mai grea.“[5]
Zahei înţelese că se petrecuse un sacrilegiu, îl ridică în spinare şi ieşi
afară. „Pricepuse că peste popă căzuse o grea năpastă şi murise într-un mare
păcat.“[6]
Astfel, rămânând din nou fără o călăuză „încremenit într-o metanie năruită,
aşteaptă să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi.“[7]
Fiecare dintre călăuzitori are scopuri egoiste, niciunul
dintre ei nu a crezut în idealul naivul Zahei. Rând pe rând, aceştia sfârşesc
printr-o moarte nefireacă, Panteră înnecat de apa învolburată a Buzăului,
Caliopi sugrumată de arendaş, ocnaşul Boieru prăvălit cu un uriaş glob de sare,
preotul Fuga în urma sacrilegiului. Într-o lume meschină, Zahei este călăuzit
de un cerşetor, o ţiitoare, un ocnaş condamnat pe viaţă şi un preot, care
fusese în tinereţe hoţ de cai, iubitor de femei şi de avere. Ajuns olog la
bătrâneţe, Fulga vede în naivul Zahei ajutorul care–i înlocuieşte picioarele.
În definitiv pentru fiecare dintre călăuzitorii săi, orbul este un animal ce
poate fi folosit în bâlci, la irigarea grădinii de zarzavat sau la alte
activităţi fizice. Fiecare dintre personajele enunţate, sub masca carităţii
caută să obţină un folos personal, fără a le păsa de drama interioară a
credulului Zahei. Această suită de eşecuri pare a sugera adevărul rostit de
Hristos: „Mântuirea nu se află în oameni.“ Atât timp cât Zahei îşi pune nădejdea
în oameni, el rămâne nevindecat.
Romanul supus analizei noastre poate primi şi o
interpretare teologică. Ţinând cont de perioada când a scris textul şi de
conjunctura în care se afla scriitorul, înclinăm să credem că romanul Zahei orbul poate fi tratat ca text
narativ care rediscută o parabolă de factură testamentară, fapt ce se poate
remarca chiar din titlu. Numele personajului principal ne duce cu gândul la un
episod din Noul Testament relatat de către Evanghelistul Luca. În vechime,
categoria cea mai dispreţuită de către poporul evreu era casta vameşilor.
Slujbaşi ai imperiului roman ei aveau drept sarcină strângerea impozitelor.
Dar, taxele erau aplicate în mod arbitrar de fiecare dintre ei. Pentru
necinstea lor vameşii erau dispreţuiţi de către poporul evreu, fiind
consideraţi cei mai mari păcătoşi. Cu toate acestea, Vameşul Zahei[8]
a fost învrednicit să se bucure de iubirea lui Hristos. Zahei din Noul
Testament şi cel din romanul voiculescian prezintă câteva elemente antitetice.
Din punct de vedere etimologic cuvântul „zahreies“ provine din limba greacă şi
înseamnă „violent“ iar „zahreios“ se tâlcuieşte „care are nevoie de...“[9]
Personajul voiculescian în tinereţe până să orbească „smintise în bătaie un sat
întreg,“ în spital nervozitatea sa atinge apogeul fiind „gata să plesnească pe
oricine s-ar fi apropiat,“ iar în ocnă se bate cu cinci „zăplani“ dintre cei
mai puternici, zvârlindu-i ca pe „nişte cârpe şi făcându-le vânt cu piciorul.“
Fiind orb, el are nevoie în permanenţă de un ajutor care să-i îndrepte paşii.
Astfel, înclinăm să credem că numele pe care Voiculescu il dă personajului său
nu este o coincidenţă. Cele două sensuri enunţate mai sus au fundament
dovedindu-se a fi caracteristicile esenţiale ale protagonistului. În antiteză
cu imaginea orbului gigantic, despre vameşul Zahei evanghelistul nu ne spune
decât că „era mic de statură“ (Luca, 19, 3). Din punct de vedere social,
diferenţele dintre cei doi sunt evidente. Orbul era fiu de pescari crescut prin
bălţile Dunării rămas de mic orfan, pe când vameşul era „mai marele vameşilor
şi era bogat“ (Luca, 19, 2).
Pe lângă diferinţele de factură exterioară, amândoi
urmăresc un ideal: „să vadă“ lumina. Orbul caută să se vindece din punct de
vedere trupeşte, fiind până la urmă pe drumul iluminării interioare. De lumina
lui Hristos are nevoie şi vameşul care dă o jumătate din averea sa săracilor.
Mai mult se urcă într-un copac ca „să-L vadă“ pe cel care dădea lumină
păcătoşilor. Aşadar, ambii au nevoie de acelaşi tip de lumină. Hristos le-a
spus ucenicilor: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează, nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). „Urmarea“ christianică
ambele personaje şi-o doresc. Orbul caută o cruce tămăduitoare, o urmă lăsată de Hristos
credincioşilor, care să le satisfacă nevoile trupeşti. Nicolae Steinhardt în
lucrarea Dăruind vei dobândi susţine că „ochiul interior al minţii, sau
al sufletului, funcţionează prin intermediul credinţei aproape la fel cum
funcţionează ochii exteriori, fizici prin intermediul luminii. Prezenţa
păcatului întunecă acest ochi interior, menţinând în afară lumina credinţei şi
astfel, pentru ca ochiul interior să poată vedea bine, el trebuie păstrat lucid
şi curat.“[10]
Putem spune că orbirea de care suferă personajul e consecinţa unor încălcări de
cutume. Zahei era o fire extreme de violentă, fapt care este în neconcordanţă
cu iubirea christianică propovăduită de Hristos. Toleranţa binecunoscută în
creştinism este înţeleasă abia în partea a doua a romanului, în capitolul
„Ocna.“ Odată cu acceptarea condiţiei de vinovat, orbul împrumută, într-un fel,
destinul Fiului lui Dumnezeu care nevinovat şi-a asumat voit un statut
mistificat, pentru a salva prin moartea sa sacrificială întreaga omenire.
Orbul voiculescian îşi asumă condiţia de criminal pentru a
nu pângări memoria femeii care-i adusese un strop de lumină. În cei
cincisprezece ani petrecuţi în ocnă viziunea asupra lumii şi existenţei sale se
schimbă, fiinţa sa se disciplinează. Doreşte în continuare să vadă dar, de data
acesta „vederea“ se îmbunătăţeşte cu o introspecţie care îl conduce spre hipertrofierea simţurilor. Astfel, altruismul
de care dă dovadă reprezintă o îmbunătăţire a stării interioare. Mai mult,
Zahei orbul, după cum se poate observa de-a lungul romanului, iubeşte
libertatea, fiind un spirit aventurier. De aceea, asumarea crimei, care îl
conduce la ştirbirea libertăţii, poate fi interpretată ca act sacrificial
suprem, care-l duce spre dobândirea unor virtuţi. Răbdarea în faţa tentaţiei
mizere venite din partea ocnaşilor devine un atribut esenţial într-o lume
muncită de vicii.
Voiculescu dezvoltă în paginile romanului relaţia dintre
personajul principal şi apă. Simbolul apei este multiplu: „origine a vieţii,
mijloc de purificare, centru de regenerescenţă.“[11]
Mircea Eliade în Morfologia religiilor –
prolegomene,[12]
consideră că din punct de vedere simbolic „apa“ instituie suma universală a
virtuţilor, simbolizând substanţa primordială din care toate formele s-au
născut şi în care toate se întorc. Gaston Bachelard în Apa şi visele enunţă existenţa unor ape violente care nu sunt decât
„una din primele scheme ale mâniei universale. De aceea nu există epopee fără o
scenă de furtună.“[13]
Astfel, dacă are loc o deviere de la bunul demers al lucrurilor, apa poate
regla printr-un cataclism cutuma încălcată.
Apele învolburate ale Buzăului au rolul unui eretocrit, îl
salvează pe Zahei dar îl înghit pe însoţitorul său. „Ai fi zis un iezer
liniştit, dacă n-ai fi ameţit privind iuţeala sălbatecă cu care apele alergau
urlând.“[14]
Astfel, prin înghiţirea lui Panteră, apa îşi manifestă rolul purificator. „După
Tertulian, Spiritul divin alege apa dintre celelalte elemente şi o preferă,
pentru că încă de la începuturi, apa se prezintă ca o materie perfectă,
fecundă. [...] Ea are prin ea însăşi o virtute purificatoare şi aceasta este un
motiv în plus ca să fie considerată sacră. Aşa se explică folosirea ei în
abluţiunile rituale, prin însuşirile sale, ea şterge toată fărădelegea şi toată
necurăţia.“[15]
Voiculescu ilustrează în capitolul „În vârtejul puhoaielor“ o reglare a
nedreptăţii făcute naivului orb. Zahei este cruţat de la calamitate asemenea
lui Noe din Vechiul Testament.
În alt
context, Zahei, ajuns în cele din urmă pe locul unde fuseseră odinioară
mănăstirea Dervent, deznădăjduit că schitul devenise pustiu, se aruncă în
Dunăre vrând să se sinucidă. „Şi iată că apele credincioase nu-l uitaseră: îl
primesc bucuroase ca pe fătul lor bun, îl spală de păcate, îl leagănă în
braţele lor puternice şi-l mângâie, înloc să-l înghită ca pe un nemernic.
Înotătorul auzea cum ele îi dau iar gust şi îndemn la viaţă. [...] - N-au vrut
apele să mor, spuse el liniştit!“[16]
pescarilor care îl priveau cu admiraţie. Apa este un simbol bivalent, care
deţine în substanţa ei un complex paradox. Pe de o parte prin ea se manifestă
asprimea divină, iar pe de altă parte milostivirea. Mânia se preface în
duioşie, ca apoi să devină un izvor al purificării. „Cei ce sunteţi însetaţi,
mergeţi la apă“ spunea într-un verset Isaia.
Zahei se scufundă în apă şi iese fără să-şi piardă viaţa,
fapt care ne determină să vedem în această cufundare o moarte simbolică, o
întoarcere la origini. Orbul în disperarea lui îşi căuta drumul într-un imens
rezervor de energii, trăgând din acest centru forţe noi care să-i motiveze
existenţa. Gestul cufundării mai poate fi înţeles ca pe „o fază trecătoare de
regresie şi dezintegrare de care depinde o fază progresivă de reintegrare şi
regenerescenţă.“[17]
În tradiţia ebraică „apa“ este simbolul creaţiei originale. Din punct de vedere
etimologic litera „men – M“ în ebraică se tâlcuieşte „apă,“ simbolizând
matricea, „obârşie a toate câte sunt, ea este manifestarea transcedenţei şi de
aceea trebuie considerată o hierofanie.“[18]
Apa în romanul voiculescian funcţionează ca un mijloc de
purificare. După această coborâre în ab origine,
Zahei se curăţă de toate metehnele cu care sufletul său se încărcase de-a
lungul vieţii. În urma imersiunii în apă are loc abolirea durerilor care mai
înainte subzistaseră în fiinţa sa. În Noul Testament simbolul este adâncit.
Evanghelistul Ioan relatează momentul în care femeia cananeiancă îi oferă lui
Iisus apă dintr-o cişmea. Hristos îi mărturiseşte că: „cel ce va bea din apa pe
care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se
va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică“ (Ioan 4, 14). Ca
într-un alt verset evanghelistul să completeze ideea enunţată: „Dacă însetează
cineva, să vină la Mine
şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor
curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38-39). Apa botezului exprimă explicit ideea
noii naşteri, fiind iniţiatoare. Hristos în urma botezului în apa Iordanului
porneşte să propovăduiască Evanghelia oamenilor. Din punct de vedere simbolic
botezul a fost înţeles de către misticii răsăriteni ca fiind moartea şi
reînvierea omului. În momentul cufundării, omul vechi este înecat pentru a ieşi
din apă omul cel nou: „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea
să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5). Apa cu toate însuşirile ei are
puterea să şteargă toată necurăţia omenească, funcţionând ca un botez
christianic. Apele „îl primesc bucuroase ca pe fătul lor bun, îl spală de
păcate, îl leagănă în braţele lor puternice şi-l mângâie, înloc să-l înghită ca
pe un nemernic.“[19]
Contopirea dintre Dunărea - mamă care îl recunoaşte pe fiu ei-Zahei poate fi
consideră un botez. Apa binecuvântată a botezului are puterea spălării
păcatelor, omului-nou conferindu-i-se numai o singură dată recunoaşterea ca fiu
duhovnicesc al bisericii.
În urma cufundării în apele Dunării Zahei încheie un
capitol existenţial: „Înotătorul auzea cum ele îi dau iar gust şi îndemn la
viaţă.“[20]
Purificarea i-a adus pacea şi liniştea de care avea nevoie, chiar dacă noua sa
atitudine seamănă mai mult cu o resemnare.
Ultimul
capitol al romanului a fost scris în anul 1954, perioadă plină de frământări
politice. Mai mult, activitatea culturală de la Antim, în urma presiunilor
politice, încetase fiind scoasă în afara legii. Pentru scurt timp grupul s-a
mai întâlnit la domiciliul profesorului universitar Alexandru Mironescu. Ca în
scurt timp, în anul 1958, cei şasesprezece participanţi principali să fie
arestaţi printre care numărându-se şi Vasile Voiculescu.
Dacă primele părţi ale romanului au un fir narativ care se
conturează treptat, ultimul capitol este, pe de o parte, o fină aluzie la
perioada instalării regimului comunist, iar pe de altă parte capitolul poate fi
privit şi ca naraţiune simbolico-religioasă. Mircea Tomuş în prefaţa la prima
apariţie a romanului vedea în Zahei orbul
un „roman narativ,“ care poate fi interpretat ca „romanul unui destin social,
romanul unui destin individual, romanul de tip parabolă-simbol.“
Un preot pe nume Fulga, ajuns duhovnic într-un sat sărac de
ţară, la scurt timp reuşeşte să-l transforme într-o comună bogată. În tinereţe,
împins de dorinţa de îmbogăţire rapidă, trecu „prin toate vârtejurile
politicii. Rând pe rând, liberal, ţărănist, legionar, fâlfâise barba-i galbenă,
steag în furturile tuturor alegerilor.“[21]
Preoteasa o femeie firavă nu-i dăruise prunci, „în schimb satul era plini de
copii leiţi el.“ Înfiinţase în comună rând pe rând o bancă şi o cooperativă. În
scurt timp alături de preotul avar sătenii începuseră să strângă averi:
„cuprindeau pământ, clădeau case boiereşti, prăseau vite de soi, lăcomeau la
femei străine.“[22]
În felul acesta degradarea sacralităţii atinge cotele cele mai alarmante. Fulga
era stăpânit de trei mari patimi: „setea de avere, femeile şi dragostea de
cai.“
După ce a strâns o avere consistentă, popa nemulţumit de
situaţia politică „se sculă cu îndârgire împotriva stăpânirii“ împreună cu alţi
camarazi. După zile şi nopţi de răfuieli „popa, împreună cu alţi vreo zece,
legaţi butuc, umflaţi în brişti, au luat calea Bucureştilor.“[23] După câteva luni de la acest incident „preotul
s-a întors acasă pocăit.“ Dar, o boală aprigă a căzut asupra lui şi „omul a
zăcut dus.“ În delirul său „se zbătea aprig, bâşguind întruna despre un pristol
pângărit...“[24]
După un timp „din zăcare s-a sculat alt om. Un sfânt senin, cu chip uscat şi
prelung, cu barba senină până-n brâu“[25]
dar beteag de ambele picioare. La scurt timp nenumărate năpaste s-au abătut
asupra satului. „Dar, pe el nu l-au mai atins. Trecea strein de lumea asta,
afundat în rugăciune, cu gândul numai în cer. Ochii rămaşi tot focoşi nu se mai
dezlipeau de pe icoane.“[26]
Atitudinea faţă de bunurile materiale se schimbase brusc. Cu averea sa acoperi
neregulile de la cooperativă şi bancă, ca în scurt timp Fulga să rămână sărac
trăind numai din mila sătenilor. Credinţa sa crescu, nădăjduind în venirea unui
„înger care să-l azvârle în apele tămăduitoare ca pe paraliticul evangheliei.“[27]
După un timp durerile de şale au încetat putând să se târască deabuşilea prin
odaie. Doctorii care îl trataseră până atunci au ajuns la concluzia că
paralizia era consecinţa unor „lovituri tari peste şale.“[28]
Preotul în urma rugăciunilor începu să simtă puterea harului Duhului Sfânt. Şi
credincioşi începură „să vie, ca la un izvor. Întâi pentru un sfat ori la un
îndemn, apoi pentru o rugăciune, la un necaz.“[29]
Rugăciunea făcută de părintele olog pentru cei care îi treceau pragul se
dovedea a fi folositoare. „Necăjitul pleca înbunat. Unii scăpau de beteşuguri.
Câţiva se tămăduiră: cei cu ducă-se pe pustii mai ales.“[30]
În felul acesta zvonul preotului tămăduitor creştea, ajungând şi la urechile
orbului Zahei.
Voiculescu realizează în câteva pagini un tablou de epocă.
Scriitorul introduce un personaj oarecum ambiguu. Un preot de ţară dornic de
înavuţire trecut prin toate partidele istorice, căuta să-şi dezvolte afaceri
proprii. Interesant este că scriitorul enumeră partidele politice care au avut
un rol principal în soarta ţării: „rând pe rând, liberal, ţărănist, legionar.“
Cele mai aprige revolte, dintre anii 1944-1950, au fost organizate de
legionarii care nemulţumiţi de conducerea ţării, prin satele noastre puneau la
cale revolte succesive, fiind apoi înăbuşite săngeros de către autorităţi. Deja
în anul 1954 fuseseră arestaţi cei mai puternici combatanţi care militau
împotriva guvernului comunist, inchisorile devenind practic neîncăpătoare.
Dorinţa lui Fulga de mărire îl determină să se răscoale împotriva stăpânirilor
care pentru un timp îl arestează şi-l supun la bătăi inumane, ajungând să
revină, în satul său, olog. Portretul preotului este de fapt punerea în pagini
a unui posibil eveniment petrecut în perioada în care scriitorul redacta
romanul. În altă ordine de idei, preotul întors în sat cedează averea sa băncii
şi cooperativei, care mai înainte le înfiinţase, pentru a le salva de la
faliment. Gestul său poate avea o explicaţie socială. Între anii 1945-1950
numeroase familii de ţărani înstăriţi de la noi din ţară, pentru a nu le fi
confiscate averile, au ales să le doneze la diferite locaşe de cult, mănăstiri
sau instituţii. Este cazul lui Sandu Tudor care pentru a nu-i fi înstrăinată
averea o donează mănăstirii Antim. Astfel, considerăm că preotul Fulga în urma
arestării a înţeles că numeroase schimbări sociale vor surveni în ţară, şi de
aceea acoperă datoriile băncii şi cooperativei pentru ca bunul său să aibă un
rost sătesc. Amintim faptul că Fulga mai înainte înfiinţase o şcoală în sat
chemându-i pe toţi sătenii la învăţătură. Dorinţa sa de culturalizare a
norodului, ridicarea lor la o condiţiei socială mai bună, a fost de bun augur
pentru colectivitate.
Iluminarea sa interioară poate fi reversul perioadei
petrecute la Bucureşti,
despre care scriitorul nu ne dă nici un amănunt. Putem doar să susţinem că
întoarcerea sa în sat „pocăit“ este de fapt consecinţa unor evenimente
tulburătoare care provocaseră în fiinţa sa o schimbare definitivă. Pocăinţa
poate fi sinonimă cu resemnarea în faţa unor aspiraţii înnăbuşite. Cu alte
cuvinte, în ciuda atâtor sacrificii, satul nu se putea abate de la destinul
social pe care noua conducere o implementa. Dar, pocăinţa ne duce cu gândul şi
la o docilitate pe care insul este nevoit să o adopte. Voiculescu dă dovadă de
fineţe artistică în relatarea evenimentelor. În acea perioadă tulbure oamenii
căutau alinare sub patrafirul preotului. De aceia înclinăm să susţinem că Voiculescu
a reuşit să strecoare câteva amănunte menite să ne introducă în epoca vremii.
Întâlnirea dintre cei doi, Zahei şi preot, reprezintă
pentru fiecare un dar divin. Preotul cu smerenie „ceti plângând, o lungă
rugăciune,“ cu patrafirul pe creştetul lui Zahei. Orbul, în urma rugăciunii,
putea zări lumina dar numai dacă mâna părintelui era pe creştetul său. În
decursul câtorva zile Zahei împreună cu părintele „încercă minunea, care nu se
deschise şi rămase numai un mugur.“[31]
Cei doi au fost nevoiţi să se resemneze, rămânând ca „din când în când popa să
deschiză orbului zările atingându-i capul.“[32]
Singura condiţie pe care Hristos o impune atât ologului cerşetor cât şi orbului
din naştere, este credinţa. „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42).
Orbul Zahei în urma rugăciunilor fierbinţi împreună cu preotul Fulga putea să
zărească „ca printr-o sită deasă.“ Fapt care ne determină să susţinem că s-a
îmbunătăţit condiţia sa sufletească, lumina lui Hristos răsfrângându-se asupra
sa, redându-i vederea, fie chiar şi pentru scurt timp, în urma credinţei.
Un sens special are
fraza ce descrie biserica în ruină din satul preotului Fulga: „În pronaos o
spărtură din acoperiş răspundea chiar pe tavan, în pieptul icoanei
Pantocratorului, din care ploile curgeau ca dintr-o rană.“[33]
În faţa acestei metafore, nu putem omite cercetările făcute de
René Girard şi concretizate în lucrarea Violenţa şi sacrul. Aurel
Codoban, analizând textul fenomenologului cu privire la actul sacrificator şi
la rolul acestuia, ajunge la concluzia că: „Sacrul apare o dată
cu sacrificiul, care este una din formele sale cele mai înalte, medierea între
om şi divinitate. Sacrificiul ne apare însă ca o violenţă sacră. Înseamnă că
violenţa este chiar inima ascunsă şi secretă a sacrului.“[34] Desigur, această ipoteză este valabilă până la creştinism, pentru că
profesorul de filozofie continuă în analiza sa cu distincţia care se
evidenţiază între sacrificiul de dinainte de naşterea creştinismului şi cel de
după întruparea lui Hristos. „Predicând dragostea, El predică o altă
diferenţiere decât cea exercitată violent. [...] Crucificarea, ultimul
sacrificiu face absurd de acum încolo orice alt sacrificiu, pentru că Fiul lui
Dumnezeu se livrează voluntar violenţei, fără a lua parte la ea.“[35]
Voiculescu,
în povestirea sa introduce un nou simbol. În vechiul locaş, la auzul
clopoţeilor „tremuraţi ai cădelniţei,“ „de sub talpa altarului“ ieşi un şarpe.
„Jivina a înălţat capul vioi, [...] s-a târât afară şi a stat aşa până la
sfârşit...“[36] Ani de-a rândul Zahei împreună cu preotul olog, „măcar o dată pe
săptămână“ urcau la bisericuţa veche pentru a sluji
Sfânta Liturghie. „Suiau numai în psalmi şi cântări, cu mâna tămăduitoare
încremenită pe capul orbului.“[37] Cei doi „după slujbă, se sfătuiau în linişte, ca doi pustnici.“ În felul acesta armonios cei doi îşi duceau existenţa fără a le păsa
că „se schimbaseră stăpânirile. [...] Pentru amândoi lumea asta luase altă
înfăţişare, căpătase un alt înţeles.“[38]
Zahei avea grijă ca de fiecare dată să-i aducă puţin lapte şarpelui, „pe
care-l vărsa într-un blid aşezat lângă cristelniţă.“[39] De asemenea vasul cristelniţei avea „în jurul său un şarpe
meşteşujit să ajungă sus la buze, unde, după ce alcătuia două toarte, înălţa
capul odinioară încrustat în ochi cu nestemate, să privească deasupra apei.“[40] Pe exteriorul vasului se mai aflau şi „două icoane ciocănite de-a
dreptul în bronz, câte una sub fiecare toartă, tălmăceau înţelesul.“[41] Prima icoană îl înfăţişează pe Moise care înalţă şarpele de alamă
„spânzurat pe o stinghie şi toţi câţi ridicau ochii la el se vindecau.“[42] În vechile tradiţii şarpele era considerat o fiinţă misterioasă. Din
punct de vedere etimologic, termenul este ambiguu. În Vechiul Testament, în
capitolul Numerii, se spune că în
drum spre pământul făgăduinţei, poporul începuse să se răzvrătească împotriva
lui Moise: „Atunci a trimis Domnul aspura poporului şerpi veninoşi, care muşcau
poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. [...] Iar Domnul a
zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe stâlp, şi de va muşca
şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el va trăi. Şi a făcut
Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun
om, acesta privea la şarpele cel de armă şi trăia.“
(Numerii 21, 6, 8-9) Maurice Cocagnac în Simboluri
biblice[43] tâlcuieşte paragraful ca fiind o trimitere directă la şerpii
veninoşi numiţi „saraph.“ Această specie era renumită
pentru muşcătura lor dureroasă. Exegetul este tentat ca şi Ioan Petru Culian[44] să facă o apropiere între etimonul „saraph“
şi substantivul la plural „seraphim,“ care se traduce
serafimi. Acest termen desemnează o ceată de îngeri care stau în apropierea
Domnului. Isaia într-o vedenie văzu serafimii care „stăteau înaintea Lui“ (Isaia, 6, 2) – Dumnezeu. În iconografia orientală veche serafimii
erau reprezentaţi ca fiinţe cereşti „înaripate şi cu trup de şarpe.“[45] Această ceată de îngeri este descrisă de Isaia ca având „fiecare
câte şase aripi, cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două
zburau.“ (Isaia 6, 2) Dionisie pseudo-Areopagitul
în Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească observase că: „Orice
denumire dată duhurilor cereşti conţine o indicaţie asupra proprietăţii
deiforme a fiecăruia dintre acestea.“[46]
Concluzia misticului fiind că numele serafimi înseamnă sau „cei ce
aprindeau sau cei ce încălzesc.“[47]
Astfel, serafimii sunt consideraţi puterile răspunzătoare cu
cea de-a patra stihie, (urgie): focul. Deci, ţinând cont de toate aceste
simboluri, prima icoană de pe cristelniţă poate reprezenta, o comunicare, cu
privire la focul christianic investit cu darul purificării pruncilor, care
urmau a fi încreştinaţi, atât într-un chip văzut cât şi nevăzut.
În cea de-a doua icoană de pe cristelniţă era reprezentat Hristos
„zvârcolit se răsucea la fel pe crucea sub care se deschideau gropile morţilor
înviaţi.“[48] Textul voiculescian evocă o fină aluzie la versetul lui Ioan „Şi cum
Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot
cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 14-15). Prin urmare,
şarpele reprezentat pe exteriorul cristelniţei este un simbol Divin. Acest
lucru este evident, prin faptul că, vasul are valoare ritualică fiind
recipientul în care pruncii sunt încreştinaţi. Deci, şarpele gravat pe exteriorul
vasului anunţă încheierea unei etape existenţiale profane şi purcederea omul
spre viaţa veşnică. Vasul nu este gol, ci umplut cu apă, peste care se înalţă
şarpele gravat. Şarpele de aramă din Vechiul Testament confecţionat de Moise,
avea puterea de a-i vindeca pe cei muşcaţi de şerpii veninoşi, dacă aceştia
priveau spre el. Şarpele de pe vasul cristelniţei, după cum ni-l prezintă
Voiculescu, poate privi spre apa din incipient, oglindindu-se în ea. În acest
context, el îndeplineşte rolul de purificator, anunţând viaţa veşnică cu care
pruncii botezaţi vor fi investiţi.
Voiculescu pe lângă amănuntele de ordin iconografic pe care
ni le oferă, paradoxal introduce în text şi un şarpe ieşit „de sub talpa
altarului“ care de fiecare dată va asista la serviciul sacerdotal.
Între Zahei, preot şi şarpe se naşte o strânsă legătură. Preotul îl consideră
trimisul divin: „ne trimite Dumnezeu şi alţi poporeni.“
Ţinând cont de toate aceste amănunte, pentru Fulga prezenţa şarpelui este o
confirmare a Divinului în sanctuarul sacru al bisericii.
Vremea a trecut, şi numeroase schimbări au survenit în sat.
Femeile care mai înainte mergeau la preot pentru un sfat sau o binecuvântare,
„veneau tot mai rar, cu tot mai multe scârbe şi necazuri.“ În
sat fusese numit un nou preot, mai tânăr, care însă nu avea aplecare spre cele
duhovniceşti. „Popa cel nou [...] nu vrea să le citească slujbe. Nu mai primea
pomelnice, alunga pe cei cu acatiste, râdea de câţi se rugau să le facă
sfeştanii... Dajdii mari se cereau la primărie pentru botezuri, cununii şi
îngropări, cât nu putea plăti omul cu întreaga sa avere. Morţii se-ngropau fără
preot şi prohodeală. Îi duceau mirenii şi la groapă sporovăia câteva vorbe
primarul. Moaşele luaseră obiceiul să boteze ele, pe copii la repezeală, cum se
năşteau, cu apă din sticla cu aghiazmă de sub icoane.“[49] Din fragmentul citat recunoaştem o nouă trimitere la perioada
ateistă, promovată cu prisosinţă de către autorităţi prin anii ’50. Odată
instalat noul guvern în sânul bisericii s-au produs numeroase schimbări.
Voiculescu enumeră câteva din cutumele tradiţiei ortodoxe care pentru prima
oară în istoria noastră au fost voit încălcate.
Zahei într-una din zile îi cere preotului câteva răspunsuri
neobişnuite. „-Nu cumva părinte, noi amândoi alcătuim fiara cea cu două capete
a apocalipsului? [...] Nu, îl îndreptă popa. [...] Fiara aceea are un singur
cap şi şapte coarne pe el... Noi nu avem la un loc, peste aceste două devle ale
noastre, decât patru urechi lungi.“[50]
Entitatea cal-călăreţ formată printr-o simbioză este un
simbol binar, bivalent. Fulga descrie fiara apocalipsei ca având „un singur cap
şi şapte coarne.“[51] Cifra şapte poate avea şi conotaţii spaţiale şi temporale,
simbolizând „desăvârşirea lumii şi împlinirea vremii. Potrivit fericitului
Augustin, el (numărul şapte) măsoară timpul istoriei, timpul peregrinării
omului pe pământ.“[52] În activităţile dinamice pe care cei doi protagonişti le desfăşoară,
cele două coordonate enunţate, spaţială şi temporală, sunt evidente.
Cifra doi este considerată numărul „tuturor ambivalenţelor
şi dedublărilor. [...] exprimând un antagonism care din latent devine manifest,
o rivalitate, o reciprocitate.“[53] Dar, Zahei şi Fulga au împreună şi patru urechi, deci multiplu de
doi. Cifra patru este şi ea prezentă în Apocalisa
după Ioan, sugerând ideea de universalitate – „universul în totalitatea
lui.“[54] Patru sunt: călăreţi care îndreaptă cele patru urgii pe pământ,
evangheliştii, constelaţiile, punctele cardinale, stihiile care cutreieră
pământul.
Pe de o parte, cei doi se află sub auspiciul Duhului Sfânt
(prin minunile săvârşite de Fulga), iar pe de ală parte preotul este învăluit
într-o aură de mister. La întrebarea: „Nu cumva îi fi sfinţia ta îngerul care
mă cârmuieşte la vindecare?“[55] Preotul îi oferă următoarea explicaţie: „Îngerul ţi-ar sta de-a
dreapta şi te-ar călăuzi de mână, nu ca mine, cocoţat în cârca ta, cum stau
diavolii.“[56] Fulga, datorită handicapului fizic, se asociază cu o forţă demonică.
El ar fi putut să-i dea un exemplu din Pateric, unde întâlnim numeroşi sfinţi,
precum Christofor care l-a purtat pe umărul său pe Hristos pozitivizat sub
masca unui cerşetor.
După cum însuşi mărturiseşte, Zahei, în urma rugăciunilor
spuse de Fulga, reuşea să zărească o lumină, care nu este de natură fizică, ci
hieruvimică. Hieruvimii sunt numiţi îngerii care au fost puşi de Dumnezeu „să păzească
poarta raiului din Eden, după alungarea primilor oameni Adam şi Eva.“[57]
Dionisie Pseudo-Areopagitul în Ierarhia
cerească şi ierarhia bisericească, consideră că: „numele de hieruvimi arată calitatea lor de a
cunoaşte şi intui pe Dumnezeu, de a primi lumina cea înaltă şi de a intui
frumuseţea divină în puterea ei cea de la obârşie, facultatea de a fi fost
făcute pentru a comunica înţelepciunea şi a intra în comuniune cu fiinţele cele
de al doilea rang prin revărsare fără pizmă a înţelepciunii celei dăruite de
Dumnezeu,“[58]
denumind şi „mulţimea cunoştinţei sau revărsarea de înţelepciune.“
Zahei asociază licărirea cu o forţă binefăcătoare: „Mă slujesc nu cu
privirea, ci cu un fel de miros ascuns al ochilor. Urmez izul luminos rămas pe
urma ochilor Sfinţiei tale care aleargă departe, înaintea picioarelor mele.“[59] Orbul, vede „altceva“, parcă cu alţi ochi, dintr-o altă lume, el nu este într-un totul un
infirm, ci mai curând un pelerin ce caută alinare.
Dintre toate organele corpului uman ochiul este cel mai
cerebral, fiind considerat simbolul percepţiei intelectuale. Angelus Silesius
ne propune o viziune dualistă, considerând că omul are doi ochi „unul priveşte
timpul, celălat stă întors spre veşnicie.“ Omul având
menirea să unifice cele două corespondente duale. Platon, şi mai apoi Clement
din Alexandria, considerau că „ochiul sufletului este nu numai unic, dar şi
lipsit de mobilitate: deci este susceptibil doar de o percepţie globală şi
sintetică.“[60] Expresiile „ochiul spiritului“ sau „ochiul
inimii“ le întâlnim şi în scrierile gânditorilor Plotin,
Fericitul Augustin, Grigorie de Nazianz. Din punct de vedere simbolic cu acest
ochi omul îl poate „vedea“ pe Dumnezeu, fiind canalul
prin care se poate unifica cu divinul.
Astfel, ochiul este simbolul percepţiei integrale şi al
cunoaşterii apolinice, fiind o sursă de fecunditate şi de lumină. Aceste
principii, dezvoltate pe larg în scrierile plotiniene, dacă sunt respectate pot
activa ochiul - „soare-spirit“ menit să ne ghideze spre
contemplarea luminii Domnul Savaot.
Revenind la textul voiculescian, Zahei „se întoarce spre
însoţitorul său şi-l întreabă: Cum ţi-s ochii părinte? – Nu mai ştiu, -se
încurcă popa – i-am uitat...“[61] Ambiguitatea răspunsului spontan ne determină să sesizăm o uşoară
tăinuire. Este evident faptul că cea din urmă întrebare îl incomodează pe
Fulga. Amintim că preotul fusese în tinereţe „hoţ de cai, iubitor de avere şi
de femei,“ deci „orbirea“ pe care
de data aceasta o acuză este consecinţa unor cutume încălcate.
Pesemne că încă nu se restabilise echilibrul celest ce
fusese cu ceva timp profanat. Mai mult, într-un pasaj anterior, Voiculescu îi
prezintă pe cei doi în bisericuţa veche într-o ipostază pioasă. În faţa Sfântului Altar,
preotul plânse şi se rugă îndelung pentru iertarea păcatelor, până se aşternuse
seara. „Şedeau acum, doi orbi năpăstuiţi în beznă şi plânseră amândoi în tindă
pe lespezile reci.“[62]
Orbirea lui Fulga nu este de natură fizică. În vechime negarea existenţa
harului Duhului Sfânt din bisericuţa cea veche, declanşase un dezechilibru care
atrăsese după sine imposibilitatea sa de „a vedea,“ cu ochiul inimii. De
asemenea, frazele „Cum ţi-s ochii părinte? – Nu mai ştiu, -se
încurcă popa – i-am uitat...“[63], evocă o pedeapsă divină. Răsunsul său în loc să fie o fină aluzie
la o realitate concretă, Fulga face referire la o situaţie petrecută în trecut:
„Nu mai ştiu, -se încurcă popa – i-am uitat...“
Puterile
cereşti pot lua vederea, pentru un timp sau pentru totdeauna, celor care au
adus un prejudiciu sacrului. În roman Zahei se identifică, rând pe rând, cu
două personaje legendare: Samson şi Tobit. Fiecare dintre cei nominalizaţi îşi
pierd vederea în urma unei cutume încălcate. Însă Samson îşi pierde vederea ca
urmare a unei greşeli împotriva lui Iahve iar Tobit a orbit în somn. Dintre cei
doi doar Tobid este vindecat cu ajutorul fierei de peşte pe care i-a
administrat-o fiul său, la porunca îngerului lui Iahve. Astfel, puterile
cereşti pot lua „vederea,“ trupească în cazul lui Zahei şi cea spirituală în
cazul preotului, celor pe care vor să-i piardă sau, uneori, să-i întoarcă de la
fărădelege.
În ultima
secvenţă a romanului scriitorul introduce un nou personaj. Într-o zi Fulga se
pomeni cu preoteasa cea tânără, care „sărise gardul din spatele ogrăzii şi
pătrunsese în casă pe uşa din dos.“ Femeia îşi purta pe braţe pruncul, care
trăgea să moară. Răvăşită, căzu în genunchi, şi-l rugă să-l boteze ca nu cumva
să moară „nebotezat, ca un nelegiuit.“ Fulga la început se opune, trimiţând-o
la soţul ei să-i faca botezul pruncului, dar aceasta motivează că el, nu vrea
să săvârşească serviciul religios pruncului pentru că: „nu mai crede. [...] E oprit .... De-ai lui, de cei de la primărie, care l-ar
pedepsi dacă ar afla.“[64]
Răspunsul femeii este o fină aluzie la ateismul promovat la nivel politic în
acea perioadă. Este bine cunoscut, faptul că, autorităţile, pentru o perioadă
de timp, au interzis serviciile religioase. Din tabloul de epocă construit de
Voiculescu, sesizăm că teologul cel tânăr în spaţiul sătesc nu împlineşte rolul
de duhovnic, el este mai mult un reprezentat al statului.
Fulga
împreună cu preoteasa şi Zahei, împins „de milă, şi de o tainică trufie, să-l
biruie pe popa cel tânăr....Poate chiar să-l întoarcă, arătându-i puterea lui
Dumnezeu.“[65]
îi citi „molifta de curăţenie pentru lehuză“, apoi pe prunc „îl închină, îi
suflă duh, îi puse pe piept, de-a dreptul pe carne, o cruce de argint“, convins
fiind că „cât o avea semnul lui Christos pe el, nu moare,“ apoi porniră spre
bisericuţa cea veche. La intrarea lor în biserică „stolul de porumbei se
oglindea în cristelniţă plină cu apa cursă din pieptul Pantocratorului.“
De-a lungul
întregii simbolistici creştine porumbelul este simbolul Duhului Sfânt.
„porumbelul reprezintă adesea ceea ce are omul în sine nepieritor, adică
principiul vital, inima. [...] Pe măsură ce sufletul se
apropie de lumină, spune Jean Danielon, citându-l pe Grigorie din Nyssa, devine
frumos şi ia în lumină forma de porumbiţă.“[66]
Dar, acest simbol este bivalent: porumbeii în unele cazuri „sunt consideraţi
păsări de rău augur, căci uguitul lor este tânguirea sufletelor chinuite.“[67]
Preotul
începu serviciul sacerdotal, binecuvântă apa din cristelniţă, cădelniţă, dar
şarpele nu se arătă. În cele din urmă animalul ieşi, dar nu se mai bucurară ca
alte dăţi, ci „rămase nemişcat, întins ca o funie.“ În grabă femeia, la
îndemnul preotului, îşi mulse puţin lapte în blidul de lângă cristelniţă, dar
„şarpele nu se clintea. [...] Preotul simţi ca un abur
de semn rău.“[68]
Dacă imaginea porumbeilor reflectaţi în apa cristelniţei „cursă din pieptul
Pantocratorului,“ într-o primă instanţă a fost eronat interpretată, cel de-al
doilea semn a fost clar înţeles. Dar, în ciuda acestor aspecte el continuă
slujba botezului. Femeia într-un exces de emoţie, scosese crucea de la pieptul
copilului. În acel moment copilul „se încruntă ca un om mare, zbârci fruntea,
îşi schimonosi obrazul, mai pâlpâi din piept de câteva ori“ şi până ca preotul
să ajungă cu sfânta împărtăşanie copilul trecu la cele veşnice. Femeia
tulburată „smuci leşul şi o luă la goană afară din biserică urlând. Preotul,
izbit de scutecele învâltorate, tulburat de întâmplare, scăpă jos potirul şi
sfânta împărtăşanie se risipi cu zângănit pe lespezi.“[69]
Momentul este amănunţit prezentat, Fulga simţi că o pedeapsă cumplită căzu
peste el, „-M-a părăsit Cel de Sus.... şi acum mă bate cu bătaia lui cea mai
grea.“ Zahei înţelese „că se abătuse peste stăpânul lui o primejdie mare.“
Fulga coborî de pe spatele orbului pe duşumeaua udă de grijanie „şi purcese să
lingă fir cu fir petecul ud,“ de împărtăşanie.
Zahei în cele din urmă îl ridică pe Fulga îndreptându-se
spre ieşirea bisericii. „În drum călcă pe capul şarpelui adormit, care strivit,
icni un uşor ţipăt, ca un sughiţ.“[70] În cele din urmă Zahei
înţelese că Fulga fusese părăsit de Duhul Sfânt. Chiar dacă preotul „îngâna
psalmul cel adânc al căinţii,“ Zahei nu mai zărea nicăieri nici o licărire, iar
altă dată când Fulga era uşor „ca un fulg“ acuma îi apăsa umerii „cât un morman
de plumb.“ După ce bâjbâi poteca, Zahei în cele din urmă găsi drumul spre
altar. „Îngenunchie la pristol, acolo unde şezuseră oasele calului mort în
chinuri“ şi-l aşeză pe Fulga lângă locul care mai demult fusese pângărit.
„Pricepuse că peste popă căzuse o grea năpastă şi murise într-un mare păcat...
Trebuiau toate ispăşite.“[71]
Cu Zahei orbul, opera de referinţă în
cadrul genului, Voiculescu realizează simbioza dintre universul concret cu cel
simbolic. Zahei de-a lungul pereglinării caută reîntregirea fiinţei sale,
renormalizarea vieţii. El este un naiv cu un destin tragic; nu are nici vârstă,
trăind trist într-o lume hrăpăreaţă. El nu are o conştiinţă ci doar o
existenţă, e liber şi aşteaptă o minune dumnezeiască. Momentul de la sfârşitul
romanului este edificator, Zahei, după moartea preotului, rămâne într-o
„metanie năruită.“ Această expresie ne duce cu gândul că orbul nu ştie să se
roage, pentru el se rugau preoţii întâlniţi în peregrinările sale prin ţară,
iar ultimul preot a murit. Metaforic rugăciunea s-a stins şi în urma ei a rămas
metania. Rămas în această ipostază pioasă orbului nu-i mai rămâne decât să
aştepte Judecata de Apoi – momentul
mântuirii sale.
Revenind
la textul evanghelic, interesant este faptul că episodul găzduirii în casa
vameşului este anterior vindecării unui orb cerşetor care striga în urma
Mântuitorului „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau
înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui
David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El, şi apropiindu-se l-a
întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis:
Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 38 – 42). Singura condiţie pe care
Hristos o impune celor care sunt dornici de a obţine lumina cerească este:
credinţa. Orbul voiculescian caută mănăstirea Dervent, având credinţă în suflet
că-şi va recăpăta vederea. Dintre cei doi vameşul a primit confirmarea din
partea lui Hristos că „s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este
fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut“ (Luca 19, 8-10). Zahei a rămas
însă să aştepte „într-o metanie năruită, să se scoale amândoi la trâmbiţa
judecăţii de apoi.“[72]
– cu alte cuvinte la ce-a de-a doua venire a lui Hristos.
În finalul povestirii Voiculescu lasă să se
înțeleagă că singura instanţă superioară care îi poate face dreptate celui
nedreptăţit este Dumnezeu. Dacă idealul său, în ciuda luptei asidue, nu a putut
fi împlinit pe pământ, Zahei speră că în lumea celor drepţi el va putea să vadă
Lumina. Personajul nu este un înfrânt, destinul său nu a fost sortit eşecului.
Deficienţa biologică a protagonistului nu se poate videca într-o lume profană
şi plină de nedreptăţi. Numai sub auspiciul luminii divine omul poate primi
pacea, pentru că zenitul este locul unde umbra sau întunericul nu pot
sălăşlui.
Textul
poate primi multiple înţelesuri, fiind imposibil din partea lectorului avizat
să poată descifra cu exactitate mesajul voiculescian. Roxana Sorescu apreciază
povestirea ca fiind a unui „dublu eşec: al deşteptării ochiului interior al
orbului, care este, în fiecare etapă a chinuitei sale vieţi, pe punctul de a-şi
realiza potenţialităţile zeieşti, ratând de fiecare dată, şi al minunii de a
pune în lucrare harul cu care este dăruit preotul cu care orbul trăieşte în
simbioză, harul de a dărui lumină şi vedere.“[73]
Mircea Tomuş defineşte naraţiunea „roman de tip parabolă-simbol.“[74]
Ioan Petru Culian în Vasile Voiculescu,
romancier al iluziei şi al speranţei, consideră că scriitorul: „Urmăreşte
simplu şi firesc un destin, astfel încât îţi dai abia târziu seama că e
proiectat pe două planuri, că destinul Orbului din bălţile Brăilei e un simbol
într-o carte firească precum o rugăciune.“[75]
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, Editura Gramar, Bucureşti,
1996, pp. 6, 7.
[8]Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană,
Caransebeş, 2001, p. 530.
[9]Ioan Petru Culian, Mit şi simbol în proza lui Vasile Voiculescu, în Studii româneşti, vol. I, Editura
Nemira, Bucureşti, 2000, pp. 19-20.
[10]Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 91.
[11]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Editura
Artemis, Bucureşti, 1993, p. 107.
[12]Mircea Eliade, Morfologia religiilor – prolegomene, Editura Jurnalul Literar,
Bucureşti, 1993, p. 125.
[13]Gaston Bachelard, Apa şi visele, Editura Univers, Bucureşti,1995, p. 200.
[14]Vasile Voiculescu, op. cit., p. 46.
[15]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, op. cit., p. 111.
[16]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 143.
[17]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, op. cit., p. 107.
[18] Ibidem., p. 109.
[19]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 143.
[24]Idem.,
[28]Idem.
[30]Idem.,
[32]Idem.,
[34]Aurel Codoban, Sacru şi ontofanie,
Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 53.
[36]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 163.
[37]Ibidem.,
p. 164.
[38]Ibidem.,
p. 165.
[39]Ibidem.,
p. 163.
[40]Idem.,
[41]Idem.,
[42]Idem.,
[43]Maurice Cocagnac, Simboluri biblice, Lexic Teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 183 – 185.
[44]Ioan Petru Culian, op. cit., p. 22.
[45]Maurice Cocagnac, op. cit., p. 184.
[46]Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia
cerească şi ierarhia bisericească, Editura Institutul European, Iaşi, 1994,
p. 43.
[48]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 163.
[50]Ibidem., p. 164.
[51]Idem.,
[52]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. III,
ed. cit., p. 292.
[55]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 163.
[57]Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed. cit., p. 190.
[58]Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia
cerească şi ierarhia bisericească, Editura Institutul European, Iaşi, 1994,
p. 43-44.
[59]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 164.
[60]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, ed.
cit., p. 363.
[61]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 165.
[65]Idem.,
[66]Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol III, ed.
cit., p. 122-123.
[73]Roxana Sorescu, prefaţă la Integrala prozei lui Vasile Voiculescu, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 43.
[74]Vasile Voiculescu, Zahei orbul, ed. cit., p. 170.
[75]Ioan
Petru Culian, op. cit., p. 20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu