Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)
Despre „globalizare” se vorbeşte
şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede
limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a
toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a
„globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce
se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele
prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi
tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată
nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum
Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că
aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii
lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei
întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu,
nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni,
ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e
nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui
omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj,
prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie
între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se
întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim
„servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se
luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai
puţin.
Să
ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite
e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot
industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume
fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim
doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se
produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau
„naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi,
tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări,
ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor
într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici
galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai
însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc
iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua
limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost
cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a
sunetului.
Visul zgîrie-cerului
Dar
de prisos e să adaug mai multe despre aceasta, căci au făcut-o alţii
de ajuns. Ce vreau să arăt aici e că industializarea s-a întemeiat mai
întîi în rîndul noroadelor sălbatice şi prădătoare, aşadar
nestatornice, care s-au străduit să ocolească blestemul dumnezeiesc,
anume acela: Ca să trăieşti, vei lucra pămîntul întru sudoarea frunţii
tale! Acesta a fost însă nu doar un blestem, ci şi o poruncă a cărei
urmare duce la cea mai mare binefacere: la smerenie şi la pocăinţă.
Trăind de pe urma pămîntului din care a fost zidit trupeşte, cu
privirea plecată în jos, omul îşi poate înţelege uşor nimicnicia şi
totodată poate fi mulţumitor Celui care îl hrăneşte prin roadele
pămîntului. Din aceasta, trebuie să înţelegem bine că Ziditorul nostru
şi al lumii nu ne-a povăţuit nicidecum să născocim de la noi înşine
mijloace pentru o vieţuire pămîntească odihnitoare şi... veşnică,
precum vrea omul răzvrătit. Nu, ci ne-a zis aşa: Am făcut pămîntul să
rodească pentru voi din belşug, dar v-am şi pedepsit să-l lucraţi cu
osteneală, ca să nu uitaţi binele negrăit cel din Rai şi astfel să vă
pocăiţi pentru răzvrătirea voastră şi să vă doriţi a vă întoarce acolo,
măcar că acum nu pricepeţi cum se va face aceasta (adică prin iconomia
întrupării Dumnezeu-Cuvîntului). Aşa că nu are rost – zice Domnul - să
vă osteniţi a născoci şi a zidi nimic, fiindcă oricum această lume se
va înnoi, pentru ale voastre păcate, mai întîi prin apă şi apoi prin
foc!
Iar oamenii ce au făcut? Tocmai
dimpotrivă, precum era de aşteptat, de vreme ce greşiseră dintru
început, de la părintele Adam. Şi aşa, s-au folosit mai departe în chip
greşit de cuvîntarea (raţiunea) dată lor de Dumnezeu, şi au început să
lase lucrarea pămîntului. E drept că şi asta s-a întîmplat dintr-o
slăbire a minţii lor pricinuită de acel înfricoşător păcat al lui Cain.
Şi tot atunci, după uciderea de frate a lui Cain, Dumnezeul tuturor
(iar mai bine zis păcatul uciderii) i-a împărţit pe oameni în două
neamuri: în Aveliţi (drepţi) şi Cainiţi (spurcaţi, blestemaţi), urmînd
ca cei dintîi să nu se amestece cu cei din urmă. Iar răii Cainiţi s-au
desprins de lucrarea firească a pămîntului şi de creşterea animalelor
şi s-au apucat să întemeieze „cultura şi civilizaţia” cea
netrebuitoare, ci stricătoare de suflet (Cain a zidit întîia cetate;
iar Tubalcain, strănepotul lui, a fost făurar de unelte de aramă şi de
fier). Iar apoi, Cainiţii i-au tras la răutatea lor şi pe Aveliţi, care
nu s-au păzit şi s-au însoţit cu fetele acelora, căci „erau frumoase”.
Iar din aceasta, răul păcatului a crescut într-atît încît Dumnezeul
tuturor S-a deznădăjduit (aşa zicînd) că omul mai poate fi mîntuit,
văzînd că acesta a ales desăvîrşit să-şi urmeze libertatea lui cea rea,
şi S-a hotărît să piardă cu totul firea omenească. Dar, fiindcă mai
trăia un om drept, acesta fiind Noe, a ales mai bine să nimicească
întreaga omenire prin apă şi să o înnoiască apoi prin urmaşii acestuia,
Noe putînd fi socotit astfel un al doilea Adam.
Dar nici aceasta nu a folosit,
căci (la doar vreo cinci sute de ani de la acel potop de apă) omenirea
cea nouă s-a înrăit iarăşi şi s-a ridicat făţiş împotriva
Atotputernicului şi Atotbunului Stăpîn (precum mai demult
Lucifer-Satana), şi anume atunci cînd s-au apucat de zidit acel vestit
turn Babel. Iar dacă nu ar fi fost legămîntul dintre Dumnezeu şi
pămînteni, putem crede că Ziditorul a toată lumea ar fi prăpădit cu
desăvîrşire neamul omenesc. Pentru a-şi ţine însă făgăduinţa, ce a
făcut Dumnezeu? A despărţit omenirea prin despărţirea graiurilor,
precum ştim. Oamenii s-au dezbinat fiindcă nu au mai putut să se
înţeleagă prin cuvînt. Şi aşa s-au ivit neamurile.
Însă e de la sine înţeles că,
pentru dobîndirea celor de trebuinţă ale vieţii (hrană şi acoperămînt),
multe din aceste neamuri pribege au rămas (vrînd-nevrînd, dar şi
dintr-o mai mare cuminţenie a firii lor) la îndeletnicirea rînduită de
Dumnezeu: anume la lucrarea pămîntului, şi aşa au rămas şi cele mai
smerite. Altele însă s-au făcut fiare de pradă, războinici nemiloşi,
care au căutat de atunci să le supună pe cele dintîi, pentru a se hrăni
fără a munci ţărîna (cuvînt de la care vine şi cuvîntul „ţăran”,
„ţarină” şi „Terra”). Între care, cei mai sălbatici (încît purtau şi
coifuri încornorate din piele sau metal) aveau să fie (după creştinarea
sălbaticilor Romani) Germanii (cu toate încrengăturile lor: Frankii,
iar mai apoi Saxonii şi Englezii). Ei bine, tocmai între aceştia s-a
întemeiat (şi se întemeiază pînă astăzi) aşa-zisa „civilizaţie modernă”,
adică lumea industrială şi tehnologică. În rîndul acestora, maşinismul
(în economie) şi aşa-zisul „capitalism financiar” (în politică), adică
mijloacele de refacere a norodului babilonic, şi-au dat roadele
dintr-o dată, fără împotriviri. Ce te faci însă cu naţiile agricole,
legate de pămînt, care nu vor să ştie de „progres” şi de „civilizaţie”?
Întru acestea, s-a văzut repede că industrializarea şi tehnologia
chiar nu merg. Pilda cea mai limpede este aceea a Rusiei: după două
sute de ani de „înnoiri”, împărăţia rusească se sprijinea încă, la
1900, tot pe zecile de milioane de mujici care scurmau pămîntul şi tot
se împotrivea planurilor Revoluţiei Franceze de a „libera” şi a uni
„popoarele înfrăţite ale lumii”. La fel s-a întîmplat şi în România:
după o sută de ani de „modernizare”- măcar că cea dintîi rafinărie de
petrol din lume s-a întemeiat la Ploieşti, că la Timişoara s-a aprins
cel dintîi bec electric din Europa, că s-a întins drum de fier de-a
lungul şi de-a latul ţării, că s-a făcut fabrică de avioane de luptă –
Românii erau în 1945 aceiaşi opincari dintotdeauna. Şi, ca să nu mai
lungim cuvîntul, aşa s-a întîmplat cu toate noroadele de ţărani
(aşezate la Răsărit); care, deşi au fost „civilizate” cu sila de către
„civilizaţii” Apuseni, au rămas statornici la al lor „sistem de
producţie asiatic” - cum numea felul de vieţuire ţărănească aşa-numitul
„Karl Marx” (Mordechai, rabin la Londra), acel mare prooroc al
Antihristului – tot pînă la mijlocul veacului al XIX-lea.
Şi atunci cum îi aduci şi pe
aceşti ţărani – mulţi, smeriţi, statornici, răbdători să aştepte precum
pămîntul – întru robia de obşte a „neamurilor înfrăţite”? Cum îi
dezlipeşti de locul şi de obiceiurile lor, de vreme ce ei nu atîrnă de
nimeni, pămîntul dîndu-le toate cele ale traiului? Nu ai decît o cale:
să le iei dreptul de a-l mai stăpîni şi să faci industrie agricolă şi
industrie alimentară. Întocmai aceasta a izbutit comunismul bolşevic,
care tocmai aici - în ţările agricole: Rusia, România, Bulgaria,
Albania, China, Coreea - s-a pus în lucrare, iar nu în cele
industrializate, măcar că îndemnul era: „Proletari din toate ţările,
uniţi-vă!” În Germania şi Anglia (acolo unde a fost gîndit de numitul
Marx şi de Engels) sau în Statele Unite, comunismul (aşa cum îl ştim
noi) nu avea nici un rost, căci neamurile acelea proletare se învăţaseră
demult cu „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” noului Babilon.
Roadele comunismului
Iar
acum vedem bine urmările revoluţiei comuniste. Aşa, de pildă, Rusia
este cea dintîi (sau a doua) ţară industrializată din lume şi toţi
Ruşii trăiesc (cît or mai trăi) de pe urma petrolului şi a gazelor (ca
să nu mai vorbim de aurul şi diamantele din Iacuţia). La rîndul ei,
China este cea dintîi (sau a doua) ţară industrializată din lume. Pînă
nu demult, şi România noastră era o putere industrială de luat în
seamă. (Că acum, fiind ca de obicei cu un pas înainte, noi am nimicit
şi industria, asta e altceva.) Iar popoarele acestea de foşti ţărani,
măcar că atît de deosebite, ce sînt decît nişte „populaţii” (ca
microbii şi viruşii!)? - nelibere în nici un fel, înrobite cu totul
Statului „globalist” (urîtă vorbă, zic din nou) şi întrutotul
asemănătoare în felul de viaţă şi în gîndire. Căci acelaşi hamburgher
se mănîncă şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi la Hong-Kong, şi acelaşi
Avatar se vede pretutindeni şi acelaşi gînd ne mînă pe toţi înainte:
acela de a ne înveşnici pe acest pămînt al patimilor, al durerii şi al
morţii, zidindu-ne o cetate a toată lumea, întărită pînă la cer, sub
stăpînirea unui om-dumnezeu. Iar aceasta nu va fi decît acea împărăţie a
Antihristului celui mare de care vorbeşte Scriptura. Şi, fără nici o
îndoială, sîntem gata pentru a o primi şi a lucra la întemeierea ei. Ba
chiar sîntem nemulţumiţi că aceasta nu se face mai degrabă, din
pricina (nu-i aşa?) tîlhăriei şi a prostiei politice care tulbură
„mersul nostru înainte”. Şi nu ne gîndim că înseşi aceste tulburări de
azi grăbesc zidirea „templului popoarelor” (cum zic Francmasonii). Să
citim doar ce zicea în urmă cu nişte ani, la O. N. U., David
Rockefeller: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, şi apoi naţiunile
vor accepta Noua Ordine Mondială.” „Noua Ordine” însemnînd împărăţia
Antihristului, căci neamurile nu au vrut-o pe aceea „veche” a lui
Hristos şi nu au primit să se unească întru numele Lui. Ceea ce El
Însuşi ne-a spus dinainte că se va întîmpla: „Eu am venit în numele
Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său
[adică Antihristul], pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43).
Hristos-Dumnezeu zice acestea către farisei, dar vorbele Lui se înţeleg
şi pentru toţi cei care nu au voit şi nu voiesc să primească buna Lui
vestire, ci aşteaptă o mîntuire pămîntească, adică una care să nu
cuprindă şi înfricoşata judecată de obşte de la sfîrşitul veacurilor.
Căci cine îşi doreşte aceasta, afară de prea-puţinii adevăraţi iubitori
de Hristos?
„Piteştiul”, acum
Nu
pot să închei acest cuvînt fără a lua aminte că revoluţia comunistă a
mai avut un scop de căpătîi: acela de a obişnui mari mulţimi de oameni
să stea închişi cuminţi în uriaşe temniţe, să rabde orice chin în
schimbul unui tain mizerabil, să-şi uite pînă şi numele, schimbat cu un
număr de multe cifre. De aceea, în numele binelui obştesc, veacul al
XX-lea a fost acela al puşcăriilor. (În care au pierit, doar în Rusia,
vreo 70 de milioane de oameni. Aşa zice însuşi Gorbaciov, şi cred că nu
se înşeală, avînd în vedere că a fost şef al K. G. B.-ului.) Căci,
dacă nu ar fi fost acestea atît de numeroase şi de cumplite încît să
ajungă obişnuinţă, cum ar fi cu putinţă acum ca cetăţenii „liberi” ai
lumii să primească a trăi în puşcăria „liberă” a Statului global, care
îl preschimbă pe fiecare într-un număr păstrat în nenumărate computere?
Căci asta e împărăţia Antihristului: un „Piteşti” a toată lumea,
precum bine a luat seama părintele Justin Pîrvu, care zicea în urmă cu
ceva vreme: „Veacul al XXI-lea va fi acela al unui «Piteşti» mondial!”
Şi să luăm aminte la ce a însemnat aşa-zisul „experiment” de la
închisoarea din Piteşti, unde au fost închişi vreme de cîţiva ani doar
nişte sute de tineri, cei mai mulţi Legionari: acolo s-a încercat - în
mic, fiindcă toate experimentele se fac în laborator, înainte de a
ajunge în industrie - s-a încercat aşadar nimicirea sufletului omenesc
ce nu poate fi atins nici măcar de Satana. Şi aceasta cum s-a făcut?
Răpindu-le celor închişi nu numai orice urmă de libertate trupească
(erau, de pildă, siliţi să stea nemişcaţi în picioare, dezbrăcaţi, cîte
o zi întreagă) dar şi libertatea lăuntrică a minţii, orice gînd
trebuind să fie mărturisit cu glas tare. Iar în „Piteşti”-ul cel mare
ce se întîmplă? Cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite (adică robul
Statului) este liber (ba chiar încurajat) să se mişte cu trupul oriunde
ar vrea pe „glob”. Atîta doar că e văzut oriunde s-ar afla: de pildă,
la umblătoare. Ba mai mult, în aeroporturi (deocamdată) e şi dezbrăcat
la piele (de către o cameră radiografică) şi pozat aşa, gol. Apoi, tot
ce vorbeşte poate fi ascultat. Să mai pomenim de aşa-zisele
„microcipuri”, de acei temniceri nevăzuţi pe care orice pămîntean îi va
purta cu el în însuşi trupul lui?
Şi, cu toate acestea, au fost
unii care au trăit închişi în temniţele comuniste ca şi cum ar fi fost
în afara lor. Şi aceasta, cum? Liberîndu-se prin pocăinţă şi smerire de
ale lor patimi, cu ajutorul lui Hristos-Dumnezeu, Cel care ridică
păcatele lumii. Căci trebuie să înţelegem bine că diavolul şi
slujitorii lui omeneşti nu ne pot înrobi nemijlocit, ci doar prin
mijlocirea patimilor noastre. Iar între acestea, cumplită este patima
temerii trupeşti, fie ea întemeiată, fie închipuită. Căci altfel cum am
primi acum să fim mînaţi, şi însemnaţi cu numărul numelui fiarei, şi
închişi în ţarcul „Noii Ordini”, dacă nu ne-am teme de moarte? Şi încă
de moartea cea mai jalnică, aceea pricinuită de lipsa hranei, a
adăpostului şi a doctoriilor. Căci, din două, una: ori primeşti să fii
închis şi însemnat în rîndul robilor celui rău şi a Antihristului său,
în schimbul unui ghiveci de E-uri veninoase, a unei celule cu chirie şi
a unor doctorii ucigaşe; ori, dacă nu, vei pieri grabnic, fiindcă
„nimeni [nu mai poate] cumpăra sau vinde, decît numai cel ce are
semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apocalipsa
13:17). Adică, la cumpărare, codul cardului; iar la vînzare, codul
mărfii, fabricate industrial doar de către stăpînitorii „Noii Ordini”.
Iar cum am ajuns aici am spus, dispreţuind acea poruncă şi acel blestem
binefăcător: Ca să trăieşti, vei lucra pămîntul întru sudoarea frunţii
tale! Am căutat odihna şi trufia „civilizaţiei”, iar acum a venit
vremea să plătim pentru ele. Dar înrobirea noastră, a celor botezaţi
întru numele lui Hristos, are ca pricină şi călcarea altei porunci
mîntuitoare: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot
să-l ucidă! Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul, şi
trupul să le piardă în gheena!” (Matei 10:28).
Scris de Florin Stuparu