Pe 24 decembrie 2009 s-au împlinit două decenii de la revoluţia care în
decembrie 1989 a condus la eliberarea României de sub teroare istorică a o
jumătate de secol de regim comunist. Aceeaşi zi era marcată şi de o aniversare
uitată: puţini îşi mai aduc aminte că se împlineau 120 de ani de la naşterea
poetului, publicistului şi teologului român Nichifor Crainic. Momentul este aşadar
propice pentru o scurtă evocare a uneia din cele mai importante figuri ale teologiei
ortodoxe a secolului XX, dar şi una din personalităţile cele mai controversate şi
hulite din istoria culturii române a veacului trecut. Mai ales că, întrucât
centenarul naşterii sale coincise cu înseşi momentele revoluţiei din decembrie,
el nu a fost marcat atunci aşa cum s-ar fi cuvenit.
Primul deceniu de după 1989 a adus cu sine pe lângă o serie de evocări în
presă şi câteva importante editări şi reeditări, între care s-au evidenţiat: apariţia
celor două volume de memorii Zile albe,
zile negre în 1991 şi Pribeag în ţara
mea. Mărturii din închisoare în 1996, editarea cursului de mistică la Iaşi
în 1993 sub titlul Sfinţenia — împlinirea
umanului şi a cursului despre Dostoievski
şi creştinismul rus la Cluj în 1998, publicarea eseului inedit despre Spiritualitatea poeziei româneşti în
1998, alături de reeditarea Nostalgiei
paradisului în 1994 sau a volumelor de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie în 1997 şi Puncte cardinale în haos în 1998, precum şi, tot în 1997, a
poeziilor antume din anii 1916–1944. Pentru o evaluare atentă lipseşte însă o
ediţie integrală a întregii publicistici a teologului-scriitor risipită în
paginile ziarelor şi revistelor de cultură interbelice. Câteva revelaţii —scrisori,
fotografii, poezii, studii şi „memoriul” de apărare la actul de acuzare din
decembrie 1947 — au adus manuscrisele eliberate în 1993 din arestul fostei
Securităţi de către Serviciul Român de Informaţii şi care au stat la baza
masivului şi indispensabilului număr 100 al revistei Manuscriptum publicat în 1995 de Muzeul Literaturii Române. Toate
acestea ne permit astăzi o restituire mai aproape de adevăr a parcursului biografic
şi intelectual al acestei personalităţi de anvergură a României interbelice. Implicat
în vii dispute şi polemici, Nichifor Crainic a cunoscut între cele două
războaie gloria şi notorietatea scenei politice şi culturale; pentru ca după august
1944 să cunoască exilul intern şi represiunea prelungită a unor mult prea lungi
ani de închisoare, prelungiţi într-o ostracizare definitivă din circuitul publicistic
şi cultural. Iar atunci când s-a scris despre el şi „gândirism” în România
comunistă (D. Micu, 1975 sau Z. Ornea, 1980, dar şi 1996), s-au făcut într-un
ton de contestare şi vehemenţă demascatoare („reacţionar”, „antiprogresist”,
„mistic”, „fascist”, „retrograd”), departe de rigorile obiectivităţii. Aşa se
face că „demascările”, ignorările şi uitările nemeritate au continuat şi după
decembrie 1989, şi ele persistă şi astăzi.
Nichifor Crainic a văzut lumina zilei pe 12/24 decembrie 1889 în satul Bulbucata,
judeţul Vlaşca (azi Giurgiu). Fiu al ţăranilor săraci Nedelea şi Stana Dobre,
copilul Ion Dobre, fiindcă acesta era numele adevărat al viitorului poet şi
teolog, a urmat, cu întreruperi din cauza dificultăţilor materiale, şcoala
primară din satul natal. După care între 1904–1912 a fost elev bursier la
Seminarul Central din Bucureşti. Aici avut parte pe lângă mult ritualism şi de
o bună instrucţie intelectuală cu profesori ca Iuliu Scriban. Coleg de clasă şi
şef de promoţie l-a avut pe Dumitru Cornilescu (1891–1975), viitorul traducător
al Bibliei britanice protestante
convertit la protestantism. Se pasionează de literatura şi publicistica naţională
ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile căreia îşi face în 1907 debutul literar
ca elev într-o revistă din Iaşi, publicând în anii următori ca seminarist sub
diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) şi în reviste de prestigiu ca Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa
Românească din Iaşi, dar şi Semănătorul
şi Neamul Românesc scoase de Nicolae Iorga.
Continuă să publice şi în anii 1912–1916 când, fiind în acelaşi timp cântăreţ
la biserica Zlătari, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. E
remarcat de tânărul profesor de dogmatică Ioan Mihălcescu, care-l îndrumă spre
apologetică, dar absenţa spiritualităţii face ca studiile teologice să îi
apară abstracte, excesiv de raţionaliste
şi istoriste. La rândul său, mediul universitar bucureştean dominat de
pozitivism ştiinţific (P.P. Negulescu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru) i
se pare tern şi mediocru, cu excepţia profetismului lui N. Iorga.
Anul 1916 este un an al împlinirilor, dar şi al catastrofelor personale şi
naţionale. Devine licenţiat în teologie şi publică primul volum de poezie, Zâmbete în lacrimi. Dornic să ocupe
parohia Zlătari din capitală, se căsătoreşte rapid. Mitropolitul Conon refuză
să-l numească, în ciuda insistenţelor şi presiunilor. Urmează la scurt timp
divorţul de prima soţie şi intrarea României în primul război mondial,
înfrângerea României şi moartea tatălui. Este mobilizat sergent la spitalul din
Iaşi, colaborând asiduu cu articole şi poezii la Neamul Românesc al lui N. Iorga. Reîntors la Bucureşti devine
redactor la Dacia condusă de Al.
Vlahuţă şi, ulterior, la Luceafărul
mutată de Goga de la Sibiu la Bucureşti. În 1919 publică volumul Icoanele vremii, în care adună articole şi
poezii din anii de război, iar în 1920 îi apare un nou volum de poezii, Darurile pământului. Sunt ani de criză,
în care suferă atât de pe urma eşecului căsătoriei, cât şi a dezorientării unei
generaţi rămase fără ideal odată cu realizarea unităţii naţionale.
Între 1920–1921 se află la Viena împreună cu prietenul său, viitorul critic
de artă şi istoric Al. Busuioceanu (1896–1961), dar şi cu Lucian Blaga
(1895–1961), cu care va lega o lungă amiciţie şi colaborare literară. Tot aici
o cunoaşte pe cea de-a doua soţie, Aglae, studentă la medicină, cu care se şi
căsătoreşte. La Viena descoperă mistica, atât în varianta ei orientală (prin
orientalistul Paul Deussen) şi occidentală a lui A. Silesius şi M. Eckhart prin
filiera poeziei germane a lui R.M. Rilke (1875–1926), dar şi pe cea ortodoxă
bizantină prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball (1886–1927) convertit la
catolicism şi autor al unei importante cărţi despre „creştinismul bizantin”. În
faţa excesului de istorism şi scolasticism al teologiei academice, are revelaţia
misticii ca experienţă vie care-l face pe om „contemporanul lui Dumnezeu”, iar
nu prizonierul trecutului sau schemelor gândirii proprii. Tot la Viena
descoperă prin intermediul şvabului din Caransebeş Rénè Fülöp Müller
(1891–1963), traducător din Dostoievski, opera marelui scriitor rus. În mai
1921 i se naşte aici şi unica fiică, Furtuna Ioana. În aceeaşi lună la Cluj un
grup de tineri scriitori: L. Blaga, A. Maniu, G. Mihăescu, în frunte cu Cezar
Petrescu înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program anti-avangardist şi neotradiţionalist
românesc. Crainic devine prin L. Blaga colaborator constant al revistei cu
poezii şi ulterior cu eseuri programatice — „Iisus în ţara mea” (1923),
„Parsifal” (1924) sau „Între Apollo şi Isus” — impunându-se în câţiva ani drept
teoreticianul acestui curent literar şi de opinie din cultura română
interbelică cunoscut sub numele de „gândirism”. În această revistă, a cărei
redacţie s-a mutat la sfârşitul lui decembrie 1922 la Bucureşti, s-au afirmat scriitorii
L. Blaga, I. Pillat, V. Voiculescu, S. Tudor, M. Călinescu, dar şi criticii
literari T. Vianu, O. Papadima, V. Băncilă şi mulţi alţii.
Întors în ţară, Crainic, care în 1921 publicase volumul de însemnări de
călătorie din Transilvania şi Basarabia intitulat Privelişti fugare, devine între 1922–1930 consilier cultural al
Fundaţiei Culturale Principele Carol susţinătoare a Editurii Cultura Naţională,
unde a îngrijit colecţia „Cartea vremii” (28 de titluri de opere ale
scriitorilor români şi străini). Publică în colaborare şi o serie de manuale şcolare.
În toţi aceşti ani desfăşoară o intensă activitate publicistică la revistele
literare ale vremii. În 1924 reorganizează cu P. Şeicaru şi V. Ion Popa Neamul Românesc al lui Iorga plecat la
Sorbona, şi participă împreună cu P. Şeicaru la înfiinţarea noului ziar de
orientare tradiţionalist-conservatoare Cuvântul,
fiind timp de un an şi jumătate redactorul paginii „Duminica”. În 1926 Crainic îl
va aduce în locul său ca titular al acestei rubrici de la Cuvântul pe ziaristul şi profesorul de logică şi metafizică Nae
Ionescu (1890-1940) . În 1925 publică volumul Cântecele patriei, în care strânge poezii publicate în presa anilor
1916–1918.
1926 este un an decisiv pentru scriitorul teolog. Nichifor Crainic îşi
legalizează acum acest pseudonim literar şi preia conducerea efectivă a Gândirii abandonată de Cezar Petrescu,
plecat la Paris, asigurând material apariţia ei aproape neîntreruptă în 10
numere pe an din ianuarie 1926 şi până în august 1944. (În acelaşi an Nae
Ionescu preia conducerea ziarului Cuvântul,
revista Gândirea şi ziarul Cuvântul reprezentând principalele
tribune de manifestare literară şi politică ale tradiţionalismului românesc
interbelic.) Tot acum intră şi în politică, devenind pentru patru luni secretar
general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş. În 21
decembrie 1925, când prinţul Carol II renunţă la tron de dragul metresei sale,
Magda Lupescu, Crainic scrie pe 4 ianuarie 1926 răsunătorul articol
„Sacrificiul enigmatic” şi-i dedică prinţului demisionar un număr special al Gândirii, afişându-şi deschis
„carlismul”.
Tot în 1926 Crainic devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie
din Chişinău creată la iniţiativa ministrului culturii, filozoful Ion Petrovici
(1882-1972). Timp de şase ani va face naveta Bucureşti–Chişinău, unde a ocupat
catedra de Literatură religioasă modernă. Cursul faimos despre „Dostoievski şi
creştinismul rus” reprezenta introducerea literară la cursul de Elemente de
mistică ortodoxă, sub haina literaturii Nichifor Crainic impunând primul curs
de mistică ortodoxă de la facultăţile de teologie ortodoxă – o prioritate
românească în şcolile superioare de teologie din spaţiul panortodox.
În acelaşi timp, Crainic, devenit directorul Gândirii, precizează termenii opţiunii culturale, literare şi
politice tradiţionaliste proprii „gândirismului” în eseuri programatice, cum au
fost „A doua neatârnare” din 1926 sau „Sensul tradiţiei” din 1929. În contra
imitaţiei culturii occidentale şi modernismului susţinut de Eugen Lovinescu (în
faimoasa sa Istorie a civilizaţiei române
moderne, 1924–1925), Crainic pledează pentru creaţie modernă inspirată din
valurile autohtonismului şi tradiţionalismului românesc. Spre deosebire însă de
tradiţionalismul liber sub semnul precreştinului „Dionysos” susţinut de Lucian
Blaga, Crainic va milita pentru un tradiţionalism ortodox inspirat din teologia
mistică şi a frumosului a lui „Dionisie Areopagitul”. Gândirea a stat astfel sub semnul acestei bipolarităţi în ce priveşte
înţelegerea creştină teologic-ortodoxă şi necreştină a sensului tradiţiei
promovate de cei doi prieteni, Crainic şi Blaga, care a devenit conflict abia
în 1942. Peste viziunea „pământului” românesc promovată de Sămănătorul, Crainic dorea ca Gândirea
să boltească „cerul” spiritualităţii ortodoxe.
