Prolog
La
Sfinţenie se ajunge, dacă te naşti din cer. Cu Poezia te naşti, dacă ajungi la
el.
Ţara
Sfinţilor e descrisă de Poeţi. Ca şi iadul. Dacă nu se mai întorc, nu se
întreabă nimeni unde sunt, sau de se vor întoarce într-o zi.
Toţi au
dreptul la spovedanie. Nu şi Poetul. Motivul anatemei? Virgula în mijlocul Cuvântului.
Un verb în suspans, o frază nu tocmai sobornicească. Poetul cade la prima vamă,
a cuvântului deşert, pe când ceilalţi trec: n-au avut profesiunea cuvântării,
nu li se socoteşte ca neîmplinire a însuşi rostului lor de a fi, ca la Poet. De
aceea, de va fi evlavios, nu se teme de hulă, cât redundanţa, căldicimea, tot
aşa cum pe Sfinţi nu-i sperie dracul, ci fapta fără har.
“Doamne,
când Te-am văzut gol, şi nu Te-am îmbrăcat? …au nu cumva din vreun accent, din
vreo rimă, am arătat cu degetul spre Cuvânt, necugetat?” Tremură el… şi se
anină de copacul mirării …
(...) Un om desăvârşit este un
om al cărui cuget trupesc e mort. De aceea, Poeţii şi Sfinţii sunt canonizaţi numai
după moarte. Poeţii români sunt nebuni pentru Hristos. Ar vrea şi ei să
se-mpărtăşească, dar sunt prea jerpeliţi să se prezinte la apel.
Odată l-am întrebat pe
părintele Arsenie Papacioc: ‚mai are ţara nevoie de poezie?’
Ca para de foc, părintele
s-a asmuţit: ‘să n-ai nevoie tu de confirmare!’
Îndârjirea
asumată a Blajinilor: inversa proporţionalitate dintre puterea iubirii şi
puterea de expresie a ei.
Dacă e
nedesăvârşit, Poetul îl vinde pe Dumnezeu pentru un sublim.
Dacă e
desăvârşit, Poetul nu scrie nici o poezie. Deloc. Niciodată.
Mă frâng despre Poet: îmi e milă: n-a-mpărţit
din ale sale, ci împărţind s-a devenit în ei. N-a minţit, nici n-a despărţit
Mirele de Mireasă. Doar a zis: florile dalbe. Nu e păcat că Dumnezeu i-a
răspuns: Amin!
Dacă e
desăvârşit, Poetul e luat de-a dreapta Celui Nalt, ca să creeze cu El lumea, împreună.
Sfinte Andreie, Părintele poporului meu,
Pun înainte umilinţa rănii
mele şi cred în împărăteasca voastră gingăşie.
Despre Preoţia Poetului
Pe unii a pus Dumnezeu în Biserică: întâi
apostoli (unde nu este poezie, nu este Dumnezeu) al doilea proroci (unde nu e poezie, nu
e aşteptat vreun bine, nici nu e văzut vreun sens) al treilea învăţători; (unde nu e poezie, inimile rămân în
nepricepere). Nu toţi sunt apostoli! Nu
toţi sunt proroci! Nu toţi sunt învăţători! Nu toţi au puteri! Oare toţi au daruri
de vindecări? (unde nici un leac nu poate, doar poezia smulge ocara
nonsensului aruncată de cel rău în om). Hristos în mine vede nobleţi potenţiale
pe care nu ştiu să le transform în fapt. Lăsând apostolica măreţie celor puri, adaugă-mi
credinţă, ca să arunc în marea felurită a înţelegerii muntele Unicului Înţeles.
În
conştiinţa unui popor Poetul nu e om de rând. Micimea şi căderea lui frapează,
nu i se concep; spovedirea lor e resimţită ca un sacrilegiu, căci l-ar vădi
lipsit de toate aceste vrednicii; el, cocorul ce pictează marginile lumilor gândite.
Simplitatea este darul curăţirii, dar lui i se cere să fie gata curăţit. Vai,
cine-i va atinge cărbune sfinţitor pe buze? Vai mie, nepoet, care nu ştiu să-mi
spun orbia cui ştie să tacă ceea ce străvede!
Sufletul
grăieşte pe limba sufletului, intraductibil ca aurora. De-aş fi apostol şi n-aş
vrea să rănească nedelicateţea mea, m-aş supune poruncii dincolo de fire şi să
stârpesc în mine acea putere de a fi prin a crea, dar pentru că nu-s om, ci fir
de iarbă, nu e cuvios să pot, nici înţelept să cer.
Să
reînvăţ să plâng? Îi este plânsul pruncului osândă c-ar fi nesincer şi
disarmonios? Balaurului îi este primit că scoate fum pe gură, însăşi Morţii i
se ascultă jalba-nfometată de tot ce e iraţional. Şi-am zis: Primeşte, lume,
darul meu: absenţa, primeşte, Doamne, darul meu căzut. (Care dar? Existenţa, că
pentru Tine mi s-a tăiat braţul drept şi limba, şi mor în părăsit surghiun
aici, în ţara mea.)
Toată
lupta e fie de a-ncleşta ascunderi, de a străşnici pătrunderi – nici una nu se
poate! În zadar duh viclean va să iscodească, cât omul liber nu-şi dă taina. Şi
ar da-o, că prea e ispitit să se împărtăşească oricui l-ar primi. Dar
Înţelepciunea, Faurul nostru, creându-ne un miez inaccesibil nouă, de la
început Şi-a mărturisit voinţa de a ne mântui. De noi înşine.
Îmi zic:
Este oare măsurabilă unicitatea persoanei umane, ca să cumpănesc drept sau
nedrept ce dintru mine-i spre har pentru altul? E oare atât de pecetluit
închisă unicitatea mea, ca să nu semăn cu aceia ce din veac au căzut de la
aceeaşi minciună, şi s-au înălţat cu Acelaşi Adevăr? Ce oare, din om, ar fi
arhetipal în neştiutele căi ale Duhului? Taină e omul, şi chiar de se va arăta,
tot taină el rămâne sieşi şi altuia, că numai cristalinul pildei îi va vădi
asemănarea cu Cel Neasemănat. Nu poate om să măsoare suflet, iar pacea lui Hristos
se preţuieşte când, liber creat cu voia, omul nu se lasă măsurat. Şi astfel
înţeleg că fecioria minţii este mai presus de poezie, şi mult mai minunat.
Despre fecioria poeziei şi despre păcatul
dezvăluirii tainei
În toată
Sfânta Scriptură, a cunoaşte are
deplinul înţeles de a se uni cu.
Cunoaşterea
Binelui-şi-Vieţii e unirea cu Duhul Sfânt - Fecioria;
cunoaşterea
binelui-şi-răului este a se uni cu duhul minciunii - Curvia;
cunoaşterea
dintre suflete prin lucrarea Duhului Sfânt - Biserica;
cunoaşterea
dintre suflete prin lucrarea Întunericului -Vrăjitoria;
(iar
cunoaşterea dintre trupuri sau prin cuget trupesc e imposibilă: ţărâna este
neînţelegătoare).
Fecioria
sufletului, cea care se cere pentru îndumnezeire, (şi lipsa căreia o mustră
conştiinţa prin scăderea simţirii harului), este nu desfiinţarea sensurilor
lucrurilor din cugetul inimii, alungarea a tot ce e creat din ea, ci
dimpotrivă, adunarea a tot ce e creat
(curat şi sfânt) în ea, prin harul Celui Necreat. Întâi Cel Singur, apoi
chinovia lumii – Harmonia celor
singurind.
Pe cât adâncul
aţintirii, pe atât lărgimea cuprinderii.
Pe cât
nestrămutarea cugetului în Cel Negândit, pe atât sfinţenia îmbrăţişării cu
toate ale Lui.
Mă
abstrag prin Paştile creatului către sabatul cosmic, necunoscutul îl despic cu Marea
Trecere prin urechea acului clipei, devin totdeodată apostol, proroc şi tâlcuitor,
vraci şi voievod, liturghisind.
De ce
atunci, Sălăşluitule în bunget de negură, Doamne, să-mi zici că mă-ntunec, că
inima mea Te-ar fi necinstit? Numele Tău pecetea tainei noastre, a Ta, ai Tăi
şi dintru ale Tale suntem. Sau, auzindu-mi ruga, mă cerţi că mă întorc cu visul
Tău pe buze să Te vestesc unei lumi moarte, ca-n tinereţe-fără-bătrâneţe? Vrei, Iubite, să m-acoperi de cumpliţia
nerăspunsului ce ştii că l-aş primi? Îngăduie-mi: voiesc să liturghisesc şi
pentru morţi.
Despre dăruire
Unii suie
prin post la rugăciune, alţii pogoară prin rugăciune la adevăratul post, alţii
pe amândouă deodată pogorând le cearcă, alţii le drămuiesc suiş împreunat. Ele
sunt chipuri, primul - al eliberării, al doilea - al sfinţirii. Iubirea are ordine
precisă: Necreat-Hrist-creat. (Crucea se scrie întâi de sus în jos, apoi deschide
braţe). Măsura uneia e prin cealaltă arătată, şi nu se pot pricepe despărţit.
Ai zis: opriţi-vă [îndeletniciţi-vă] şi
cunoaşteţi – opresc [mă îndeletnicesc] şi cunosc. Or, pe Tine cum voi opri?
Nu Tu eşti Cel ce săvârşeşte ale Tale? Am eu Cheia Adâncului de suflet, să fi desfeciorit
locaşul Tău din mine, sau, iscodind, să închid poarta raiului din adâncul altui
suflet? Că numai Tu deschizi, şi nu poate
închide nimeni, şi numai Tu închizi, şi nimeni va deschide.
Cunună de
diamant îmi e necruţătoarea Ta gelozie!
Despre a fi înfrânt
Dumnezeu
smereşte semeţia şi Se pune Piatră celor nestatornici, cu dreptate şi cu milă
la vreme cuvenită El trimite focul degradării până la măduva existenţială,
chiar dincolo de ceea ce poate fi priceput, jaf de suflet, dezomenire: rodul
neascultării - să te vezi gol înaintea cerului din inimile celor sfinţi. Şi mare
este această ruşinare! Mare este această dezgolire! Mare este această
înfierare! Adânc pătruns e untdelemnul blestemului, şi strâmt e încinsă peste
răsuflare acrivoasa cunoştinţă a greşelii! Nu dor în mine săgeţile cât
suspinele Tale, deci nu-mi seca cerşirea la izvorul alinării aşteptând! Ca un
iconoclast uneori urăsc Forma care pe prunc îl poartă către Tine, dar celor
pieriţi li Te ascund, li se fac ziduri pe care iarba minţii nu poate sui, pe
care Duhul, lipsind, nu le poate trece. Urăsc nelibertăţile pricirii şi
etichetele puse tandreţii şi darea şi luarea dintre cei ce pătimesc la fel, şi
uimirea din ochii care nu Te caută pe tine, şi fricile nu de Tine, şi
jinduirile de orice fel care tulbură şopotirea păcii clipei mici cu Marea
Clipă. Urăsc cele nesfinte ascunse şi vădite în tot ce piere.
Mi-e
taina refuzată de existenţă, mi-e mărturia scuipată afară din gura Ta, călcată
în picioare de priceperi, ca sarea care nu mai foloseşte la nimic. Sângele a
obosit de dorul nemişcării, Sângele Tău inundă sensuri dimprejur. Şi timpul, de
ce mi l-ai închegat în minte, cu dangătele lui cu care mă-nspăimânt că vii şi n-am
deprins să-Ţi fiu! O să m-aşez colea să sap nebun şi-nseninat…
Mai ocărâtă
decât curva e fecioara cu suflet sterp: nu se va da şi nu este primită.
A
ciugulit corbul seminţe de cuvinte sfinte, şi cântec nu a dat. N-are
îndreptăţire; osânda-şi va purta. Mărturia neasemănării, ricoşeul unui glonţ
tras în oglindă. Amarul celui păcătos - bucuria celor drepţi, şi din toate
Domnul Se slăveşte.
Blând e
Cuvântul: nu te teme… Ştie slăbirea
braţului care ar vrea să lupte, sfârşeala celui zdrobit de nefrăţietate,
vitejia nearătată a unui copil.
Adie-mă,
harule, să mă-nveţi să răsar şi s-apun. Frânge-mă, roată a Întoarcerii,
dejghioacă-mi frământările de briciul că n-ai fi aici. Frământă-mă fin, cădere
de ape, anină peste mine curcubeu de pelin. Umileşte-mă blând, că nu este
smerenie nedemnă. Iartă-mă, clipă, când mă sfiesc neaievea şi mă strălucesc,
siemi şoptitor, uitând de mine când mă despodobesc, şi când, întemniţându-mă,
cu perfidie cred că izbăvesc, când îmbălsămând mumia poftei mă-nţarc de la sfântul
Sîn.
Trece-mă,
Părinte, vămile vieţii căzute, dezleagă-mă de fără-Viaţă (necredinţă) de
nefiresc, de fapta întunecată, necuvios neînfricată, hîdă, aspră, nearmonioasă,
neîntreagă, de toată neiubirea, de toată nestrălucirea, de toată
nerecunoştinţa, de scindare, de depărtare, de neseninătate, de toată vraja, şi
graba, şi vrajba, de toată lăcomia şi scârba, de utopie, de uitare, de
singurătate şi de neiertare, de toată trufia, trădarea, minciuna, îndoiala,
toată tăgăduirea, de toată deşarta căutare, de necunoaşterea de sine, de
înşelata duioşie, de toată deznădejdea, sfidarea, de sfiiciunea fără rost şi de
neruşinare, de nepaza minţii, de necumpătare, de nepreţuire, de exagerare, de
iscodirea cunoaşterii şi de toată uzurparea, sleirea, toată îmbătăciunea şi despreunarea,
de neînţelepţie, de dorul cel fals, de trândăvia de a primi har, de fără-de-măsura,
de zborurile iuţi şi dulcile înţepeniri, dezleagă netrezvia şi necuminţia şi
sfidarea. Că am împodobit răni, am sleit frumuseţea clipei şi privind-o, am dat
sfintele descoperiri câinilor mâniei, şi mărgăritarele gingăşiei porcilor
poftei. Am hulit existenţa prin sufletul meu de luptător saltimbanc pentru
o mândră utopie.
Şi apoi s-a făcut linişte în cer ca la o jumătate
de ceas.
Oricât de
profundă ar fi tăcerea minţii, setea de Necreat este la limita cu
dezintegrarea. Dincolo de formă: lumina şi umbra, fenomene neliniştitoare
tocmai fiindcă transpar prin ego ca obiect
şi subiect. Mă lăcomesc de cruce. Tremur cu tot trupul. Curg apele pe mine. Aerul
dimprejur cu vrăjmăşie mă strânge dinăuntru înafară, mă junghii, mi se sfârtecă
sufletul de duioşie, mi se desface sufletul de trup, îmi arde măduva în oase de
această insuportabilă trezvie. Mă văd împresurat: ape, moliciune, zbatere
nemişcată. Mi-e greaţă, pe gât mi se toarnă foc şi amăreală. Foame de har, mă
înconjură negru desiş. Cineva vine să umple umilirea mea, cerând iar eu neputând
da. Simt recunoştinţă, întreagă, blândă, fără semne de-ntrebare. Nu vreau niciunde,
nu ştiu unde m-oi duce. Un uber-sunet. E sunetul lăuntrului lumii. Sunetul
general al omenirii, al vieţii de pe pământ, al îngerilor şi al celor din iad.
Îl aud cu auz ascuns, mult mai viu decât cel sufletesc, pe cât cel sufletesc e
mai viu decât cel trupesc. Pricep: am ucis. N-am nici o apărare. Nu cer nimic.
Simt MILĂ. O fracţiune de secundă, un micron, şi m-aş trece. Pun Îngerul să tindă:
Domnul şi Dumnezeul meu! Şi mă predau.
Minune-i
că mă mai ivesc. Văd o năframă, miros un rai. Maica Domnului vine lângă mine şi
lângă neamul meu. Ea niciodată n-a plecat.
Înaintea lui Dumnezeu
fapta inimii de a-L iubi dincolo de lege este adevărata neprihănire. Numai când
El Însuşi adevereşte inimii că i-a primit strigarea, omul se cunoaşte unit,
iubit şi nemurit. Dacă Iov ar fi primit cuvântul celor trei, Dumnezeu nu i-ar
mai fi vorbit, ca unui ostoit din cele care deja sunt, şi care nu s-ar fi fost plâns
spre cele care încă nu-s.
M.N.
