19.4.12
PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (I)
Atât timp cât trăim pe pământ suntem într-un necontenit
război duhovnicesc cu diavolii. Şi ca să ieşim biruitori din el, trebuie să-l
ducem după o anumită schiţă, după un anumit plan, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Am mai spus anumite lucruri despre importanţa dezvoltării gândurilor bune în
viaţa noastră şi într-un alt articol. Acum vom aduce alte mărturii de la Sfinţii
Părinţi, folosindu-ne şi de unele din articolul anterior, pentru a schiţa un
plan de luptă duhovnicească, cât mai eficace pentru noi. Dacă vom citi
Filocalia cu luare aminte şi de mai multe ori, vom găsi la Sfinţii Părinţi trei
idei principale care pot face obiectul acestui plan de luptă duhovnicească:
1. Totul depinde de
gândurile ce le dezvoltăm cu mintea noastră.
2. E neapărat nevoie să ne
silim pe noi înşine pentru a cugeta gânduri bune în toată clipa.
3. Gândurile bune sunt cele
despătimitoare, care ne ajută să luptăm cu cele opt patimi mai generale. Ele
trebuie dezvoltate tot mai nuanţat, până ce ajungem să avem tot timpul o viziune
de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor.
Şi pentru că am amintit mai sus de Filocalie, să nu se
creadă că ne putem apuca de citirea ei fără a citi în prealabil alte scrieri
ale Sfinţilor Părinţi, care să ne uşureze într-o oarecare
măsură înţelegerea Filocaliei.
1. TOTUL DEPINDE DE GÂNDURILE CE LE
DEZVOLTĂM CU
MINTEA NOASTRĂ.
Mulţi Sfinţi Părinţi filocalici spun că diavolul vrea să ne distrugă sufletele noastre prin
gândurile rele pe care ni le insuflă neîncetat. Însă când vom ajunge datorită atenţiei la
gânduri, să nu mai ignorăm pe niciunul dintre ele, vom
face faţă tuturor atacurilor demonice, după cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Din moment ce toată realitatea
se rezumă în final la gânduri (idei sau raţiuni) şi ele stau la baza
întregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e
necesar să avem toată atenţia minţii noastre. S-a spus în articolul anterior
că, după Sfântul Marcu Ascetul, nu se pot naşte patimile fără de gânduri. Că gândurile rele nu pot fi distruse fără
a desfăşura cu mintea gânduri bune, contrare lor. Şi că atât binele
cât şi răul sporesc în funcţie de gândurile ce le desfăşurăm. De asemenea, s-a arătat că, după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, e necesar să avem grijă să nu întrebuinţăm rău ideile sau gândurile,
pentru a nu fi siliţi să întrebuinţăm rău şi lucrurile. Asta pentru că păcatul
are loc mai întâi în mintea noastră. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune,
referindu-se la patima desfrânării, că: „Toţi dracii se luptă să întunece
mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor.
Căci, dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va
jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toţi. Acesta, întunecând adeseori
mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri, pe care
numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme,
ne ruşinăm nu numai de cei ce ne văd, ci şi de noi înşine, pentru faptele,
pentru vorbele şi pentru înfăţişările noastre necuviincioase şi ne uimim de
orbirea noastră de mai înainte. De aceea, mulţi cunoscând aceasta s-au oprit de
la rău” (Filocalia IX). Şi cum reuşesc cel mai bine diavolii să facă aceasta?
Doar dacă pot să ne aducă imagini desfrânate încă din copilărie şi să ne facă
să ne îndulcim cu ele, neştiind cât de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul
nostru. Căci obişnuindu-ne de la această vârstă cu plăcerea desfrânării, aşa
cum se poate manifesta ea în trupul şi mintea copilărească, după aceea o vor
înrădăcina şi mai tare în suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfrânat în
care suntem siliţi să ne ducem viaţa. Şi chiar dacă în timp ne dăm oarecum
seama că nu e bună această îndulcire cu plăcerea desfrânată, obişnuindu-ne însă
cu ea din copilărie, ne face să revenim adesea asupra ei şi să întărim astfel
patima în noi. Dar răul desfrânării nu se opreşte aici. El ne slăbănogeşte cel
mai mult cele 3 puteri ale sufletului după Sfântul Isidor Pelusiotul şi Sfântul
Ioan Scărarul. Şi ne face să abordăm apoi toată realitatea doar prin prisma
sentimentului sau a poftei, după cum zice Sfântul Isaac Sirul. Nu ne lasă să
dominăm cu raţiunea, pe celelalte două puteri ale sufletului: sentimentul şi
voinţa. Şi în aceasta
constă tot răul din lume, adică în a nu domina cu
raţiunea noastră, raportată mereu la cea dumnezeiască, sentimentul şi voinţa noastră, după
Sfântul Maxim Mărturisitorul. Având în vedere
cele de mai sus, Sfinţii
Părinţi, ca de pildă Sfântul Macarie cel Mare, ne cer să
nu hrănim gândurile rele aduse de
diavoli în mintea noastră. Căci prin ele ne vin momelile
demonice şi tot prin ele se naşte şi consimţirea cu păcatele, spune Sfântul
Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinţă, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, a face
vreun bine sau rău dacă nu este momit mai întâi gândul tău” (Filocalia VII).
Sigur că raţiunea, sentimentul şi voinţa nu sunt
despărţite între ele în lucrarea lor. Dar rolul principal îl are raţiunea sau,
mai bine zis, mintea ca adânc al raţiunii. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune că „dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui
de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea (voinţa)
lui se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască”. Iar într-un alt loc din
Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice că „în care lucruri
zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în care se
lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iuţimea.” Sfântul Teofan Zăvorâtul
zice şi mai clar că „un gând aduce un alt gând şi din ele se naşte dorinţa. O
dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii.” („Calea spre mântuire”) Şi mai
spune că diavolul arareori ne
atacă prin sentimente şi voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin gânduri, care
sunt mai iuţi ca sentimentele şi vrerile ce ni le-ar aduce.
Ceea ce trebuie să ştim bine e că sentimentele noastre devin
mai adânci, mai puternice şi
vrerile mai neclintite, în funcţie de mulţimea gândurilor
bune, pe care e nevoie să ne silim a le agonisi pe tot parcursul vieţii
noastre. După Părintele Dumitru Stăniloaie chiar faptele bune ce au la bază
gândurile şi care aduc în noi un spor de voinţă, acesta e bazat pe un spor de cunoştinţă.
Dată fiind importanţa capitală a gândurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori
„Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul şi „Cugetare” de Sfântul Maxim
Mărturisitorul.
Iar sufletul nostru „minte şi întreg minte” de Cuviosul
Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca să fim necontenit atenţi la gândurile ce ne trec prin
mintea noastră, spre a le alunga pe cele rele
şi a le dezvolta mereu pe cele bune. Să ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul şi mai ales pe
cel al iubirii de slava deşartă cu „fulgerile dogmelor şi înţelesurilor
(gândurilor) celor dumnezeieşti”. Dar iată mai pe larg cum e bine să lucrăm cu gândurile,
pentru a alunga de la noi duhul slavei deşarte şi al mândriei, după Cuviosul
Nichita Stithatul: „Când acest drac necurat şi foarte viclean te va momi pe
tine, care ai sporit în virtute, cu înălţime de scaune, aducându-ţi în amintire
şi înălţându-ţi lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba şoptindu-ţi că eşti
destoinic să călăuzeşti şi suflete, prinde-l pe el cu mintea şi nu-l lăsa să
scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Şi prinzându-l, du-te cu gândul
la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut şi dezvăluindu-l pe acesta înaintea
lui, zi către el: «Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un
asemenea scaun de conducere şi ţi se pare destoinic să povăţuiască suflete şi
să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zici acestea, am tăcut». Deci,
neavând acela ce să-ţi răspundă, se va mistui ca fumul de ruşine şi nu te va
mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viaţa ta mai presus de lume vreo
faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te faţă în faţă cu poruncile şi cu
patimile
Domnului şi vei afla că-ţi lipseşte atât de mult din
desăvârşire, cât îi lipseşte unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor
e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult
pământul în privinţa măririi mai prejos de cer şi ţânţarul mai prejos de leu” (Filocalia
VI). Nu ne rămâne decât să fim atenţi la gândurile ce ne trec prin minte spre a
le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Căci „mintea raţională nu poate fi în
nelucrare nici pentru cea mai scurtă clipă” după Cuviosul Calist Catafigiotul.
va urma
de Artemie Popa
Revista Axa
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
