Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată ,,poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.
Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. Vom vedea că în epocă, victoria a avut o mare însemnătate. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan, vorba poetului ,,câtă frunză, câtă iarbă.’’ Conform cronicarului Grigore Ureche, turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa, în timp ce armata moldovenească număra numai 40.000 moldoveni la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei – 5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul, regele Ungariei. Acesta a fost ,,ajutorul’’ oferit de creştini lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor ,, împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia.’’
POST ŞI RUGĂCIUNE
Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Iorga spune că toţi ,,se legară a posti patru zile cu pâne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.’’
Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat!
MEŞTEŞUGUL LUI ŞTEFAN ŞI VICTORIA
Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi cu vitejia ci cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica hărţuirii şi înfometării, a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor, aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. ,,Satele erau o grămadă de dărâmaturi; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului.
Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, într-o zonă mlăştinoasă între păduri. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.
În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea tunurilor, cailor si zecilor de mii de păgâni.
Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni.
În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. ,,Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu.’’ Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat.
Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că ,, foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate.’’
ŞTEFAN – PRINCIPELE CREŞTINĂTĂŢII
Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci şi de cei turci. Un turc spunea că ,,niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.’’
După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. Ştefan numeşte Moldova ,,poarta creştinătăţii’’ şi cere ajutor creştinilor spunând că dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în pericol. ,,Din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”
Felicitările n-au întârziat să apară, se vede clar că pentru conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită. Ştefan era numit ,,principe al creştinităţii’’ de către Papa Sixt al IV-lea. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat, spunea acesta că lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.
Din nefericire, Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.
Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui, prin Ştefan şi eroii săi, oştirile ce cuceriseră Constantinopolul, astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.
Referinţe bibliografice:
- Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Minerva, 1904
- Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Iaşi, Editura Trinitas, 2007
- Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961
- www.ro.wikipedia.org
de Tudora Niculae, www.foaienationala.ro
