Actualitatea lui Eminescu: Patologia societăţii noastre

În situaţiunea politica si în conditiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească aceasta operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politica şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar . Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slaba, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, aceasta reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altă dată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi nepoftiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici solidaritate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit ţăranul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectice ce ne ţineau lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.

Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina politică este să trateze poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-nsul s-au făcut câte s-au făcut: pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.

Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile: dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiunile rele, la slăbiciuni, la interesul şi la virtuţile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare.

Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.

Mihai EMINESCU

Sfantul Teofilact al Bulgariei despre ascultarea de preoti si episcopi. "Despre episcopii şi povăţuitorii eretici şi stricaţi în cre­dinţă, Pavel a zis să nu ne purtăm după învăţăturile lor"

17 Ascultaţi de povăţuitorii voştri

Aici, Apostolul Pavel aduce iar cuvîntul spre episcopi şi arhierei. Şi – după ce i-a lăudat pe aceştia cu cele zise mai sus, anume că ei sînt credincioşi şi vrednici a fi rîvniţi, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri (…), şi, privind la săvîrşirea petrecerii lor, urmaţi-le credinţa!” (la stihul 7) – aşadar, după ce i-a lăudat pentru aceasta, acum zice aici aşa: Fraţii mei Creştini, supuneţi-vă unor asemenea arhi­erei şi episcopi! Dar poate că unii ar zice: Dar ce? Se cuvine a ne supune oricărui povăţuitor, arhiereu şi stăpînitor, măcar şi rău de ar fi? Răs­pundem: După ce zici, Creştine, că arhiereul şi povăţuitorul tău este rău? Dacă e rău după credinţă, deci dacă are dog­me eretice şi hulitoare, fugi de dînsul, măcar de ar fi şi Înger din cer! Iar dacă e rău doar după viaţă şi petrecere, supune-te lui, căci despre unii ca aceştia Domnul zice aşa: „Cărturarii şi Fariseii (1) şed pe scaunul lui Moisi. Deci să ţineţi şi să faceţi tot ce v-ar zice, iar după faptele lor să nu faceţi, căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23:3). (2)

Iar despre episcopii şi povăţuitorii eretici şi stricaţi în cre­dinţă, Pavel a zis mai sus să nu ne purtăm după învăţăturile lor: „La învăţături de multe feluri şi străine (de credinţă şi de dreptele dogme adică) să nu vă abateţi!” (la stihul 9). Şi pentru ce trebuie să ne supunem arhiereilor răi cu vieţuirea, deşi nu răi după credinţă? Pentru că arhiereul care se poartă rău nu va sfătui niciodată pe alţii să se poarte şi ei rău. Căci, făcînd fapte rele, el însuşi se ruşinează, lucru arătat din aceea că foloseşte toate mijloacele ca să le ascundă de oameni; şi atunci cum poate să-i înveţe pe alţii cele pe care le ascunde? Dar e cu neputinţă ca arhiereul rău cu credinţa să nu propovăduiască pînă la urmă şi norodului socoteala eretică avută în inima sa.

( 1 ) Tîlcuind ceea ce mărturiseşte Pavel despre sine: „După eresul cel prea cu cercare al Legii noastre am vieţuit înainte ca Fariseu” (Fapte 26:2), Sfinţitul Teofilact zice: „Se cuvine a însemna că Fariseii erau eretici şi cercau Scripturile mai cu de-adinsul decît celelalte eresuri iudaice. Şi Apostolul a zis: «prea cu cercare», nu: «prea-adevărat», căci ei nu aveau cunoştinţa cea adevărată a Scripturilor. Deci cercarea iscodeşte şi socoteşte, dar nu cunoaşte cu totul însuşi adevărul. Ci uneori se şi amăgeşte cu mintea cineva.” Iar în altă parte zice: „La Iudei, trei eresuri erau cuprinzătoare: Fariseii, Saducheii şi Esenienii.” (în tîlcuirea Faptelor) (n. m.)

( 2 )De aceea a zis dumnezeiescul Hrisostom cu privire la iereu şi arhiereu: „Căci, de are vreo dogmă răzvrătită, măcar Înger de ar fi, nu te supune lui! Iar dacă învaţă drept, nu lua aminte la viaţa lui, ci la graiuri!” (cuvîntul al 2-lea la cea de a doua către Timotei). Şi iarăşi zice: „Au nu ştii ce este preotul? Înger al Domnului este! Căci oare dintru ale sale zice? Dacă îl defaimi, nu îl defaimi pe el, ci pe Dumnezeu, Care l-a hi­rotonit. Şi de unde e arătat – ar zice cineva – că Dumnezeu l-a hirotonit? Dacă nu ai această socoteală, nădejdea ta s-a zădărnicit! Căci, dacă Dumnezeu nu lucrează printr-însui, atunci nu ai nici botez, nici de Taine nu te împărtăşeşti, nici de blagoslovenii nu te îndul­ceşti, aşadar nu eşti Creştin. Dar ce – zice – Dumnezeu îi hiroto­neşte pe oricare? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe oricare, dar El Însuşi lucrează prin toţi, chiar nevrednici de ar fi, pentru a se mîntui norodul. Căci – dacă Dumnezeu a grăit pentru folosul noro­dului prin măgar şi prin Valaam, printr-un om spurcat – cu mult mai vîrtos prin preoţi” (la fel). Vezi şi însemnarea zicerii „(…) căci toate ale voastre sînt: ori Pavel, ori Apollo, ori Kifa (…)” (1 Corinteni 3:21). (n. aut.)

şi supuneţi-vă lor,

Cu zicerea aceasta, Apostolul arată curăţitoarea supunere şi ascultare pe care Creştinii sînt datori să o arate arhiereilor şi dascălilor lor, încît să asculte nu numai prin cuvînt, ci să-i slujească şi prin fapte, de ar cere trebuinţa ( 3 ).

căci aceştia priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au a da seamă pentru voi;

Să audă arhiereii, şi preoţii şi igumenii (adică povăţuitorii) cu­vintele acestea ale Apostolului! Căci zice: Aşa cum se cuvine ca norodul Creştinilor să asculte de ei, tot astfel se cu­vine ca şi ei să fie cu priveghere pentru norod, sîrguindu-se şi îngrijindu-se pentru mîntuirea lor, precum veghează păstorii oilor pentru turma lor, după cum e scris: „Şi în locul acela erau păstori, îngrijind şi păzind străji de noapte împrejurul turmei lor” (Luca 2:8). Căci şi arhiereii şi igumenii au să dea seamă lui Dumnezeu pentru păcatele Creştinilor supuşi lor.

ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinînd, căci nefolositor lucru v-ar fi aceasta.

Zice: Creştine, dacă te supui arhiereului tău şi dacă îl odih­neşti pe preotul şi pe proiestosul tău, îi faci mai uşoară greutatea purtării lui de grijă pentru mîntuirea ta. Fi­indcă el se bucură cînd i te supui, iar dacă-i stai împotrivă şi te arăţi fără omenie, el va priveghea şi va purta grijă pentru sufletul tău cu toată această neomenie a ta; însă, de nu-ţi vei îndrepta nesupunerea, arhiereul şi proiestosul tău va suspina către Dumnezeu împotriva ta, iar suspinarea lui nu-ţi va fi de folos, ci foarte vătămătoare şi păgubitoare. Vezi însă, iubite, că Apostolul Pavel nu iartă arhiereului şi proiestosului să izbîndească asupra nesupuşilor într-alt chip afară de suspinare, care arhiereului şi proiestosului îi pricinuieşte blîndeţe şi îndelungă-răb­dare, iar nesupusului cel neîndreptat îi aprinde mai mult focul muncii, fiindcă Îl îndeamnă pe Dumnezeu a Se face mai aspru pedepsitor al aceluia. Tu dar, Creştine nesupus arhiereului şi proiestosului, nu te face nebăgător de seamă pentru că izbînda asupra ta este numai suspinare, ci teme-te încă mai mult pentru aceasta, fiindcă acest sus­pin părut mic ajunge la urechile Domnului şi te dă urgiei Lui.

( 3 ) Despre aceasta şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie scria către Smirneni, zicînd: „Toţi urmaţi episcopului ca Iisus Părintelui Său celui ce­resc, şi preotului ca Apostolilor, iar de diaconi ruşinaţi-vă ca de po­runca lui Dumnezeu. Fără episcop, nimeni să nu facă ceva din cele ce se cuvin în Biserică!” Şi în cea către Policarp scrie, zicînd: „Luaţi aminte de episcopi, ca şi de voi să ia aminte Dumnezeu. Eu mă pun în locul su­fletelor celor ce se supun episcopului, presviterului şi diaconului.” Şi în cea către Efeseni zice: „Să ne silim a nu ne împotrivi episcopului, ca să fim supunîndu-ne lui Dumnezeu.” Şi în cea către Magnesieni zice: „Spre cinstea lui Dumnezeu, Celui ce ne voieşte pe noi, este de cuviinţă a asculta de episcop fără nici o făţărnicie. Căci nu pe epis­copul acesta ce se vede îl amăgeşte cineva, ci pe Dumnezeul cel nevăzut!” Şi iarăşi zice: „Cînd vă supuneţi episcopului, mi se pare că nu vieţuiţi după om, ci după Iisus Hristos, Care a mu­rit pentru noi”. Şi iarăşi: „Fiii luminii celei adevărate, fugiţi de împărţire şi de relele învăţături, şi, unde este păstorul, acolo urmaţi ca nişte oi!” (n. aut.)

Părintele Arsenie Boca despre iconomii tainelor. "Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul"

„A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28,7) biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia - ca să vie iarăşi la starea de milostivire. În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.