29.6.09

Parintele Justin Parvu despre tacere si marturisire. Nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.




- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?


- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

- Şi când trebuie să taci?


- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf.
Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au.
Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.


- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?


- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.


- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?


- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.


- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?


- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.


- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?


- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?…
Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.


- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?


- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.


- Şi cum îţi dai seama?


- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.


- Dar dacă apără adevărul cu răutate?


- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.


- Cum să te supui stăpânirii de azi?


- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu.
Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?


- Şi dacă te caterisesc?


- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici?
Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.


- Este o vrednicie a fi prigonit?


- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă.
Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie.
Răul este în noi.


interviu cu Parintele Arhimandrit Justin Parvu, Glasul monahilor, nr. 4(18)/ aprilie 2005

Din perlele lui Radu Duda, zis Gâgă






Stelian Tănase: "Veţi aduce monarhia?"

Radu Duda: "Nu voi încerca să fac asta, pentru că nu merită nici România, nici monarhia aşa ceva."

Concluziile studiului „Bunatatea Talharului nedrept” al lui Gh. Fedorovici. Cand este confruntat cu o problema reala, Patapievici ne spune o poveste

Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăinţă. Nu poate exista convertire fără pocăinţă, adică fără recunoaşterea dreptăţii şi a îndreptăţirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăinţă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăinţă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeşte domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.
În absenţa Cuiva în numele Căruia putem ierta şi datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toţi cei care confundă justiţia cu revanşa, pe toţi cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru şi profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Creştinii ştiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, şi înţeleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Creştinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru şi profan, ci o aşază într-o poziţie superioară, în planul raportului dintre Biserică şi lume, dintre istorie şi veşnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseşte un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretenţia că aşa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru şi profan. Asemenea unui hasid isteţ, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptăţii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.

Sarmizegetusa Regia, capitala dacică lăsată de izbelişte

Unul dintre cele mai importante monumente istorice de pe teritoriul României, cetatea dacică din Munţii Orăştiei, nu are un administrator stabilit de lege.

Calitatea de administrator a cetăţilor dacice este „plimbată” între Ministerul Mediului şi autorităţile locale de mai bine de cinci ani. Pentru o operaţiune simplă, de scoatere a unor copaci din zona monumentului, e nevoie de luni întregi. Mai mult, nu se ştie exact cine trebuie să păzească monumentul şi să-l gospodărească.

Arie cu statut special


În 1979, pe o suprafaţă de 38.000 de hectare din Munţii Orăştiei a fost înfiinţat Parcul Natural
Grădiştea Muncelului-Cioclovina (PNGMC). De la bun început, acesta a inclus în arealul său şi o mare parte din complexul cetăţilor dacice, inclusiv Sarmizegetusa Regia. Până în 2003, parcul a existat mai mult pe hârtie.

Cu şase ani în urmă s-a înfiinţat Administraţia PNGMC şi au început să apară probleme administrative, în special din cauza legilor care se bat cap în cap. Mai mult, Sarmizegetusa Regia a fost inclusă în una dintre zonele speciale de conservare ale Parcului. Ariile cu acest statut au un regim care nu permite nici măcar ridicarea unei crengi de copac şi mutarea ei.

În aceste perimetre, intervenţia umană nu este permisă fără aprobarea Comisiei pentru Monumentele Naturii, din cadrul Academiei Române. Exemplul cel mai elocvent al blocajului a apărut cu patru ani în urmă, când o furtună a doborât mai mulţi copaci în apropierea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia, iar instituţiilor abilitate le-a luat aproape doi ani să găsească o soluţie legală pentru a scoate trunchiurile din perimetrul sitului.

Din 2004, pentru orice săpătură arheologică, cercetătorii trebuie să ceară aprobarea Administra ţiei Parcului. A durat doi ani până cele două părţi au ajuns la o înţelegere care să le permită măcar cercetarea sitului istoric, fără să fie încălcate regulile zonelor naturale protejate.

Responsabilitate pasată


La întrebarea „cine este administratorul perimetrului pe care este amplasată capitala dacică?” nu există însă nici acum un răspuns coerent. Reprezentanţii Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) Deva, instituţie finanţată de Con siliul Judeţean Hunedoara, consideră că de gospodărirea zonei ar trebui să se ocupe Administraţia Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina.

În sprijinul afirmaţiei lor aduc şi câteva prevederi şi norme emise la începutul acestui deceniu. „Nici Consiliul Judeţean şi nici MCDR Deva nu deţin vreun act prin care zona să le fi fost dată în administrare
. Noi ştim că PNGMC este administratorul zonei, pentru că există câteva acte în care este specificat acest lucru. Altfel de ce noi, de fiecare dată
când vrem să facem o săpătură acolo, trebuie să le cerem lor aprobări? Este o încurcătură produsă la nivel guvernamental, printr-o serie de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care nu au fost corelate. Vă dau un alt exemplu: într-o ordonanţă se spune că paza cetăţilor dacice trebuie asigurată gratuit de Ministerul de Interne, dar ordonanţa res pectivă nu are nici acum norme de a plicare”, spune Cristina Bodó, cer cetător ştiinţific la MCDR, membru al colectivului de arheologi care se ocupă de cercetarea ce tăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

Ea adaugă că reprezentanţii CJ Hunedoara au întocmit, în anii trecuţi, mai multe proiecte, în speranţa că vor obţine finanţări europene pentru cercetarea şi restaurarea vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia. De fiecare dată însă a eşuat din acelaşi motiv: instituţia nu este proprietarul sau administratorul terenului pe care se află monumentul.

„Suntem, dar nu prea suntem administratori”


Directorul Administraţiei PNGMC, Mihaela Ionescu, spune că puterile instituţiei pe care o reprezintă sunt limitate. „Suntem şi nu prea suntem administratori ai zonei. Există Administraţia Parcului, dar fondul forestier este dat direct în grija Romsilva, iar cel cinegetic - în grija Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. Avem un ranger responsabil de zona Sarmizegetusa Regia, dar, din motive
financiare, nu ne permitem să angajăm paznici acolo. Rolul nostru în zonă este mai mult de supervizare, nu de administrare. Eu cred că de administrarea Sarmizegetusei Re gia ar trebui să se ocupe, în primul rând, Primăria comunei Orăştioara de Sus, pe teritoriul căreia se află mon umentul, în colaborare cu con siliul judeţean. Aşa ar fi normal şi aşa se întâmplă cu alte monumente din România”, explică Mihaela Ionescu.

DEZINTERES

„Instituţiile joacă ping-pong”


În timp ce instituţiile publice nu reuşesc să lămurească foarte clar cine administrează vechea capitală a dacilor, la Sarmizegetusa Regia vin din ce în ce mai mulţi turişti. Zona este pitorească, iar drumul de acces a fost reparat. Aici mai există doar un supraveghetor, şi acela plătit din banii Muzeului din Deva.

Acesta merge două ore pe jos, până sus, în cetatea dacică, şi lucrează opt ore pe zi. Cu strânsul gunoaielor lăsate de turişti îşi bate capul şi unul dintre cei mai înverşunaţi „daci” ai zonei, Vladimir Brilinsky, preşedintele filialei Transilvania a Fundaţiei „Renaşterea Daciei”.

„Sarmizegetusa Regia este acum ca stâna fără câini. Administraţia Parcului Natural, Primăria Orăştioara de Sus, Consiliul Judeţean şi Direcţia pentru Cultură joacă un meci de ping-pong în patru, iar «mingea» este de fapt calitatea de administrator al cetăţii dacice”, explică Brilinsky. El este mereu cu ochii pe cei care ignoră valoarea sitului arheologic.

„Vin turişti la Sarmizegetusa, mulţi campează în incinta sacră. Eu chiar am surprins o pereche care făcea amor lângă Marele Sanctuar Circular, şi nu este nimeni care să pună lucrurile în ordine. De-a lungul anilor, Ministerul Culturii a tot promis, dar nu a făcut absolut nimic. Este revoltător, pentru că este un monument din patrimoniul UNESCO, în opinia mea, cel mai important monument istoric de pe teritoriul României”, adaugă Brilinsky.


VACANŢE. Mulţi turişti campează în incinta sacră
Foto: Remus Suciu

CETATEA ROMANĂ

La Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa există un administrator, dar nu sunt bani


Cealaltă capitală antică de pe teritoriul Hunedoarei, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, are un administrator clar - Consiliul Judeţean, prin intermediul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, dar, din lipsa banilor, nici aici lucrurile nu sunt tocmai roz. Vechiul oraş roman se întinde pe cel puţin 60 de hectare, iar o bună parte din zidurile sale sunt şi acum sub pământ.

În ultimele decenii s-au alocat bani doar pentru săpături, dar vestigiile descoperite nu au beneficiat şi de fonduri pentru restaurare şi conservare. Din acest motiv, arheologii preferă acum să aştepte un proiect serios şi finanţare pentru cercetări de amploare.

„În străinătate s-a executat un proiect de rerstaurare a câtorva case romane, de genul celor care existau şi la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Locuinţele s-au făcut în cel mai mic detaliu şi totul a costat vreo 10 milioane de euro”, spune Gică Băieştean, şeful muzeului de aici. CJ Hunedoara nu a dispus niciodată de o asemenea sumă.

Cel mai recent proiect de restaurare se referea la amfiteatrul roman şi prevedea restaurarea a jumătate din arenă, pentru a putea găzdui diferite manifestări. Acesta a fost elaborat în anii ă90, şi acum ar trebui reactualizat. Din lipsa alocărilor bugetare, în zonă nu există un ghid, aşa că, fără o documentare serioasă în prealabil, turiştii nu prea pot înţelege mare lucru doar uitându-se la ceea ce a mai rămas şi a fost decopertat de arheologi din vechiul oraş roman.

Ciprian IANCU

www.evz.ro







DEZORGANIZARE. Turiştii nu pot apela la ajutorul unui ghid
Foto: Remus Suciu

Adio, domnule Manolescu!

Am cumparat acum cateva luni Istoria critica… Am fost foarte bucuros de achizitie, atat pentru ca e foarte scumpa, 270 de lei, cat si pentru ca am o parere foarte buna despre lucrarile mari, de o viata sa zic, mai ales despre cele literare .
Bucuria mea a tinut exact pana am citit ce a catadicsit dl Manolescu sa scrie despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu si chiar Eminescu si sunt sigur ca si despre alte valori deja consacrate ale culturii romanesti.
Trebuie sa recunosc ca intai am fost socat si bulversat , apoi maniat si apoi am incercat sa inteleg nemernicia acestui critic literar pentru care genial este Mircea Cartarescu, nu Eliade , nu Nichita Stanescu, nu Cioran si nici macar Eminescu.

Am o parere foarte buna despre Istoriile literare in general. Din punctul meu de vedere ele ar trebui sa fie asemenea descrierii unei incaperi pline cu comori si pietre pretioase. Se poate vorbi astfel despre stralucirea diamantelor si fascinatia aurului dar si despre misterul platinei sau argintului. Dar a vorbi despre astfel de …pietre fara a adauga si cuvantul pretioase este o impietate si nimeni nu are dreptul sa desconsidere personalitatile marilor creatori si sa intre incaltat in castelul literaturii …

Am avut stupoarea sa citesc despre fascismul lui Eliade, despre hitlerismul lui Cioran, despre un Nae Ionescu criminal ( citate scandaloase din jurnalul lui Petre Pandrea), despre un Nichita Stanescu care nu se ia in serios dar mai ales , atentie, despre xenophobia, rasismul si antisemistismul lui Eminescu…
Domnul Manolescu , care se considera un fel de buric al literaturii si care incearca sa ne manipuleze inca din introducere unde abil isi scuza subiectivitatea afirmand ca orice istorie si critica nu poate fi decat subiectiva si explicand de ce nu a curatat de “impuritati “ propria-i lucrare, tocmai ne pune in fata unui atac de neingaduit din partea unui om care se plimba printre valorile literare de o viata, la imaginea celor mai mari spirite ale culturii romane.
Astfel dl Manolescu considera spre exemplu ca definitiile lui Iorga si Noica despre Eminescu( “expresie integrala a sufletului romanesc” respectiv “omul deplin al culturii romanesti”) sunt “ lipsite de masura si potrivnice spiritului critic”. Caietele si scrisorile lui Eminescu nu au nici cea mai mica valoare literara ne spune criticul care pe de alta parte este mai mult decat convins ca "nu incape nici o indoiala ca Eminescu a fost nationalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste si antisemite tot mai vii spre sfarsitul vietii..."
Nu regret ca am cumparat cartea, orice istorie avand si o valoare de index si apoi satisfactia lecturarii acestei sinucideri a d-lui Manolescu compenseaza un pic pretul cam mare al lucrarii. Pentru ca mai degraba renuntam la 10 critici precum dl Manolescu decat la darurile divine primite de acest neam si anume marii sai scriitori si poeti nedreptatiti de viziunea stramba a unui critic tendentios.

Dar ceea ce m-a contrariat poate cel mai mult sunt inconstienta, iresponsabilitatea, orgoliul si dorinta imensa de razbunare . Probabil frustarile de o viata ale d-lui Manolescu au fost refulate pentru a izbucni in aceasta lucrare si a murdari pentru totdeauna pe aceia cu care a avut conflicte mai mici sau mai mari.

Spre exemplu Nichita Stanescu este taxat drastic, chiar Marin Sorescu avand alocate mai multe pagini, lucrarea putand fi comparata fara exagerare cu un pat al lui Procust din care toti cei mai mari ca d-l Manolescu ies ciuntiti si mutilati iar cei mai mici sunt chinuiti in zadar si probabil cu efecte contrare in constiinta cititorului: Cartarescu, Patapievici, Paleologu.

Sunt si avantaje in urma acestei lecturari partiale : imaginea si valoarea lui G Calinescu au crescut foarte mult , un mare domn prin comparatie, iar lucrarea acestuia ramane de neinlocuit inca, se pare.
Sunt sigur ca lucrarea dumneavoastra ar fi fost primita cu multe laude inainte de 1989, poate ca v-ar fi felicitat personal chiar Ceausescu, domnule Manolescu. Sa insemne asta ca sunteti un comunist?

Va spunem Adio d-le Manolescu, desi inca mai aveti timp sa scoateti “impuritatile” intr-o posibila editie viitoare. Apropo de asta, nu sunt impuritati ci mizerii…

http://teiubesc-romania.blogspot.com/
Related Posts with Thumbnails