Domnul nostru a legat in mod
indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor
care ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si
parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).
In realitate, in cele mai multe
cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute
oamenilor. Prin urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si
celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt.
5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe
Dumnezeu si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna
pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral in oameni,
dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de
Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca
insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.
De aceea Dumnezeu isi conditioneaza
iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea
iertarii fata de semenii nostri.
Dar daca, pentru a primi iertarea
lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de
iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.
Pentru a dobandi de la Dumnezeu
iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si
sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa
acordam iertarea, trebuie sa o si cerem celorlalti. Si una si alta sunt foarte
dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca
El ni se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara
dificultate teoretica dependenta noastra fata de El - nu vorbesc de necredinciosi
ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru
credinciosi, sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun
prin valoarea lor vizibila.
Mai mult, dintre iertarea pe care
trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare,
aceasta ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare,
ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate si aceasta ne
atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine
implica coborarea noastra de pe soclul aparentei noastre superioritati,
recunoasterea dependentei de ceilalti.
Acelasi orgoliu se ascunde in
spatele refuzului nostru de a ierta si al dificultatii de a cere iertare. Dar
iertand n-am renuntat inca in mod necesar la orice orgoliu; in timp ce daca
mergem mai departe, pana la a ne cere iertare, am inlaturat astfel ultima
ramasita a orgoliului nostru. Doar in acest caz inima noastra este miscata
intr-un mod sincer si curat, fara vreun motiv ambiguu.
Refuzul iertarii sau al cererii
iertarii ne tine inima in neinduplecare. Pastrat in amintirea noastra, raul pe
care l-am facut altuia este o necuratie care ramane in noi, ne intoxica in mod
continuu si raspandeste un miros rau in toata fiinta noastra; scanteierile sau
intunecimile acestei toxine ne stanjenesc ochii si nu-l putem privi pe celalalt
in curatie. Astfel nu-1 putem iubi pe Dumnezeu iar celalalt nu ne poate iubi pe
noi.
Doar iertarea sincera dizolva acest
corp strain din sufletul nostru si spinul din ochii nostri. Doar atunci iubirea
lui Dumnezeu ne poate da iertare. Avva Isaia spune: "Sa nu ai viclenie
fata de vreun om ca sa nu iti faci ostenelele tale desarte. Curateste-ti inima
fata de toti, ca sa vezi in tine pacea lui Dumnezeu. Caci precum de va fi cineva
muscat de un scorpion, veninul se raspandeste in tot trupul sau si ii va vatama
inima, tot asa este si cu rautatea din inima fata de aproapele. Veninul ei
musca sufletul si se primejduieste prin viclenie.Cel ce-si cruta, deci,
sufletul, ca sa nu se piarda, sa departeze de la el acest scorpion, adica
viclenia si rautatea.
Raul pe care l-am facut altuia
tulbura si el sufletul nostru. Suntem nelinistiti. Ne impiedica sa avem in fata
celuilalt o privire directa si limpede. La fiecare intalnire cu el suntem
stanjeniti caci il banuim ca pastreaza in inima sa amintirea raului pe care i
l-am facut. Mandria ma impiedica sa imi curatesc relatiile cu el. Doar cererea
de iertare ne poate aduce pe amandoi la relatii deschise, directe,
nestanjenite. Daca raman in mandria mea, fara a cere iertare, nu pot apare in
fata lui Dumnezeu cu un chip deschis si cu inima infranta. In spatele acestei
cereri de iertare trebuie sa se afle un sentiment sincer de pocainta. Pocainta
mentine o tristete in ochi, dar ochii in care apare aceasta tristete a
pocaintei au in acelasi timp o privire directa si limpede. Cu aceasta
rectitudine a pocaintei sincere trebuie sa ma infatisez in fata lui Dumnezeu
pentru a-I cere iertare dupa ce i-am cerut mai inainte iertare semenului meu.
Pacatele mele fata de Dumnezeu sunt
fara numar si fara sfarsit. Pentru ca tot ceea ce am vine de la Dumnezeu si eu
ar trebui sa fac din aceasta un dar catre El si catre ceilalti; ar trebui sa-L
laud neincetat pentru binefacerile Lui, prin cuvintele si faptele mele - dar nu
fac aceasta. De aceea, pocainta mea ca si cererea iertarii si milostivirii Lui,
trebuie sa fie neincetate. Iata de ce monahul rasaritean cere mila lui Dumnezeu
intr-o rugaciune neincetata. Astfel, pe patul de moarte il vedem pe Sfantul
Antonie cel Mare cerand inca timp pentru a face pocainta. Si fiindca
pacatele fata de Dumnezeu sunt in acelasi timp pacate fata de semeni si invers,
pacatele fata de semeni sunt si ele neincetate, si noi trebuie neincetat sa le
cerem iertare.
In orice caz, este greu sa spun ca
in orice moment al relatiei mele cu un semen al meu m-am comportat ireprosabil
sau ca am facut tot binele pe care ar fi trebuit si as fi putut sa-l fac pentru
toti oamenii pe care i-am intalnit. Deci atunci cand cineva imi reproseaza o
atitudine de care n-am fost constient- ca a fost rea, nu trebuie sa ii resping
acest repros, ci sa ma recunosc vinovat. Am comis cel putin greseala de a da
impresia ca sunt vinovat de ceea ce sunt acuzat. Avva Isaia spune: "Daca
din slabiciune fratele tau iti spune un cuvant (neplacut), suporta-l cu
bucurie. Caci de nu cauti cugetul tau in judecata lui Dumnezeu, te vei afla
pacatuind". Imi este greu sa garantez ca n-am nicio vina in originea
relelor inevitabile si constante care apar la oameni si care ma ating si pe
mine. Imi este greu sa afirm ca totul este bun in comportamentul meu, in
gandurile si cuvintele mele fata de ceilalti; ca le-am dat celorlalti destula
atentie pentru a nu le lasa o impresie de indiferenta fata de ei. Toti pacatuim
mult impotriva tuturor.
De aceea trebuie sa ne pocaim pentru
comportarea noastra fata de toti. De aceea trebuie sa cerem totdeauna preotilor
sa ne pomeneasca la proscomidia Liturghiei si sa cerem tuturor oamenilor pe
care ii intalnim sa se roage pentru noi, asa cum avem si noi datoria sa-i
pomenim in rugaciunile noastre pe cat putem pe toti cei pe care ii cunoastem,
si in general pe toti oameni. In rugaciunea noastra pentru ceilalti este
implicata iertarea noastra fata de ei si in cererea pe care le-o adresam de a
se ruga pentru noi, aceea de a ne ierta.
Ne rugam si pentru cei morti pe care
i-am cunoscut si chiar prin aceasta ii iertam si vrem sa ne asiguram si noi
dupa moarte rugaciunile celor care raman in viata si pe cele ale Bisericii in
general; le cerem astfel sa ne ierte dupa ce vom muri, nu numai o singura data
ci in tot timpul vietii lor. Ne rugam pentru stramosi, pentru tot sufletul savarsit
in credinta si dorim sa avem si noi parte de aceasta rugaciune cat timp va fi
lumea. Indiferenta fata de cei morti este chiar un pacat care nelinisteste.
Relatiile directe sau indirecte
dintre toti oamenii au in ele nedesavarsirile tuturor si de aceea vrem, cel
putin in Biserica, ca aceste relatii care dureaza si dupa moarte, sa poarte in
mod necesar cererea si darul reciproc al iertarii, rugaciunea tuturor pentru
toti, pentru ca astfel Dumnezeu sa ne ierte pe toti.
Este aici un aspect esential al sobornicitatii
Bisericii. Biserica se curata neincetat in aceasta rugaciune a tuturor pentru
toti, in aceasta pocainta pe care toti o fac mereu pentru toti. Curatia sau
sfintenia Bisericii este un aspect dinamic al vietii ei. De aceea pacatosii nu
sunt indepartati de Biserica. Nu exista in ea membri fara pacat, dar toti sunt
prinsi in aceasta tensiune a curatirii prin pocainta, prin iertarea reciproca
ceruta si daruita si prin rugaciunea tuturor pentru toti adresata lui Dumnezeu
pentru a-i dobandi iertarea. Biserica insasi nu este o societate incremenita,
imobila, ci o comuniune in miscare, formata din oameni pacatosi dar care, in
acelasi timp, se curatesc prin rugaciunea unora pentru ceilalti - nu pentru
pacate abstracte, ci pentru pacatele concrete, pentru faptele nedesavarsite si
pentru indiferenta aratata fata de persoane concrete.
In aceasta familie vie apar in orice
moment rele, dar ele sunt depasite, spalate in oceanul iubirii sale, al iubirii
reciproce a membrilor sai. Toti pacatuiesc, dar toti contribuie la curatire
prin cererea de iertare, prin darul iertarii lor, prin rugaciunea comuna si
reciproca pentru iertarea lor. Starea de pacat nu prinde consistenta. Cei care
au pacatuit nu pot ramane in indiferenta; ei sunt impinsi sa ceara iertare.
Constiinta lor impinsa de Duhul Sfant ii conduce la aceasta cerere. De aceea,
inca de la aparitia sa pacatul incepe sa se dizolve prin cainta El se dizolva
prin undele continui de iertare, rugaciune, iubire pe care le pune in miscare
Sfantul Duh.
Prin aceasta toti apar miscati de
Duhul Sfant, Care ii uneste. Duhul Sfant este agentul acestei vieti
interpersonale care se indreapta spre curatie si nu se impaca cu raceala sau
incremenirea relatiilor in Biserica. El este Duhul libertatii, al relatiei in
libertatea iubirii, de aceea El nu se poate impaca cu raceala, cu atitudinile
impietrite de neincredere sau distanta, produse si intretinute de mandria care
nu cere nici nu acorda iertare. In ciuda aparentei lor foarte mobile, acolo
unde domnesc patimile domina o impietrire si o rigiditate care lipseste
libertatii pe care numai Duhul o poate indupleca, atunci cand Acesta le da
oamenilor sa ierte si sa ceara iertare, ridicandu-i deasupra mandriei lor si a
celorlalte patimi egoiste.
Aceasta iertare reciproca si aceasta
rugaciune a tuturor pentru toti nu au numai un aspect negativ; ele reprezinta
suflul pozitiv al iubirii care deschide sufletele unele altora. Spunand ca
Duhul sufla, intelegem ca el aduce iubirea, viata, libertatea. Adevarata
libertate este legata de iubire si acolo unde exista iubire se gaseste binele
prin excelenta, izvorul oricarui gand, cuvant sau fapte bune. Acolo este viata
care e miscare, disponibilitate, libera de orice incremenire in orgoliu si in
patimile egoiste.
Biserica se innoieste astfel
datorita Duhului Sfant prin iertarea si rugaciunea reciproca. Ea se innoieste
in mod continuu si reface legaturile interioare ale iubirii dintre membrii sai.
Cu alte cuvinte, ea reface unitatea sa interioara, armonia si sobornicitatea
ei.
Una din puterile Bisericii de a se
curati, de a se innoi, de a reface continuu unitatea si legaturile sale
interioare, pentru a fi ca o simfonie in Hristos se manifesta in incapacitatea
sufletelor crestine de a suporta pacatul si raul facut de ceilalti, nevoia de a
cere si de a darui iertare. In aceasta se manifesta taina permenentei ei si a
perpetuei sale tinereti.
Parintele Dumitru Staniloae
