Din " Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”

La sfarsitul eseului sau, Eugene punea in discutie menirea curentelor religioase si intelectuale moderne: adica domnia Antihristului.El scria: “Daca “psihicul” este echivalat cu “spiritualul” cum gresit a stabilit omul modern, in totala sa ignorare a amandorora, atunci stiinta si pseudo-spiritualitatea se unesc iar adevarurile spirituale devin “fapte” stiintifice... Stiinta, cu noua si “superioara” ei cunoastere a lumii “spirituale”, va exercita asupra oamenilor o tiranie, nemaivazuta pina atunci ; va deveni stapanul absolut intr-o lume inchisa cu totul de realitatea care o transcende, iar orice atac va fi inutil deoarece insasi stiinta este aceea care poseda arma suprema – pe “Dumnezeu”... Eminenta cenusie din spatele acestei lucrari nu va fi alta decat a lui Satana, “vrajmasul”, “ cel ce maimutareste pe Dumnezeu”, care va domni asupra imparatiei sale desavarsite in persoana lui Antihrist...

Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”... Insusi Antihrist, personificarea fortelor “care se opun” lui Satan, va fi “ cel ce rezolva problemele ” veacului, cu un “raspuns la indemina” pentru toate problemele aparent grele si de nerezolvat; iar omenirea sedusa cu totul de “bunul simt”, si de egocentrism, cautand necontenit “lumina”, se va napusti de bunavoie catre cel care ii ofera unica “solutie”.

Fostul deţinut politic, părintele mărturisitor Mihai Lungeanu, a plecat duminică la Biserica Biruitoare. Mărturie a domnului Grigore Caraza, bun prieten al Părintelui Mihai Lungeanu

Părintele Mihail Lungeanu a făcut 16 ani și jumătate de închisoare.
Mihail Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. S-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe motiv că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul fiind transferat la Targu Ocna.
După prima eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica “Buna Vestire” din Iaşi, că  va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă.
O vreme a stat în mânăstirea Vladimirești unde a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat a doua oară.
În temniţa comunistă  Mihai Lungeanu a studiat teologia prin alfabetul Morse. Abia la vârsta de 74 de ani visul lui s-a realizat, devenind preot.
În închisoare a învățat pe de rost Noul Testament. A rămas profund impresionat de bunătatea şi puterea rugăciunii lui Valeriu Gafencu de care a îngrijit ca student la Medicină şi coleg de celulă la Târgu Ocna.
Nu i s-a mai dat voie să-şi continue studiile la Facultatea de Medicină. Salvat din bolile crunte căpătate prin puşcării şi din torturile în care alţii îşi pierduseră viaţa, tânărul medicinist de atunci și-a propus să-şi dedice restul zilelor slujirii lui Dumnezeu. Însă nu i s-a permis nici aceasta decât târziu, după Revoluţie, la treizeci de ani de la eliberare, când a fost hirotonit preot la Biserica Buna Vestire, biserică la care slujise şi tatăl său. Până la acel momnt a lucrat ca biolog la un laborator clinic din oraşul natal Iaşi.
Mihail Lungeanu s-a căsătorit cu Georgeta Cobzaru, solistă a Filarmonicii Iaşi, cu care are doi copii.

Sursa: http://www.romania-actualitati.ro/parintele_mihail_lungeanu-7426

Mărturie a fostului deţinut politic Grigore Caraza, bun prieten al Părintelui Mihai Lungeanu

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul "Roşu şi negru" de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

*

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

- Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

- Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute - numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă - zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

- Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

- Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer...    

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

*

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

- Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

- Mihai!...

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât "Frate!", "Frate!"...

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de  mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

- extras din lucrarea memorialistică Aiud însângerat, scrisă de domnul Grigore Caraza