Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România
Părinte, zilele trecute aţi înălţat
în localitatea Moţca o troiţă deosebit de frumoasă şi foarte
impunătoare, închinată eroilor care şi-au dat viaţa, în acel loc, pentru
neamul românesc, luptând împotriva ateismului bolşevic. Însăşi sfinţia
voastră aţi participat la evenimentul de sfinţire a acestei troiţe de
către Înaltpreasfinţitul Teofan. Ce v-a determinat să înălţaţi această
troiţă şi ce impresii v-au lăsat acest eveniment?
Am făcut şi eu parte, în tinereţile mele
din greutăţile şi suferinţele acestea. V-am mai spus şi în alte rânduri
că am fost trimis preot pe acest front, unde încercam să îmbărbătez
sufleteşte tinerii aceia care luptau cu un inamic mult mai puternic şi
înfiorător. În războiul din 1944 care s-a desfăşurat în zona aceasta a
Răsăritului, când au venit ruşii în regiunile acestea, s-au izbit de
Carpaţi şi de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid
de apărare, ei nefiind obişnuiţi deloc să ducă război în pădure. Erau
obişnuiţi mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de
stepă. Când au dat de Carpaţi, s-au oprit până în momentul 23 august.
N-au mai mişcat deloc din M-ţii Neamţului. Au mai încercat pe la 15-16
iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistenţă
extraordinar de mare. Au avut nişte pagube însemnate şi umane şi
materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în ţara noastră decât în
urma trădării de la 23 august.
Toate înfrângerile pe care le-a suferit
poporul român nu au fost determinate de cuceriri armate de infanterie,
artilerie sau aviaţie. Trădarea a fost cel mai mare inamic care ne-a devastat.
Eram pe linia întâi a frontului de Răsărit şi toată lumea se aştepta să
se încheie un armistiţiu, o pace cu Rusia. Se vedea destul de bine însă
că pacea aceasta nu era deloc. Oamenii politici duceau tratative în
Marea Neagră la Yalta şi Malta. Se auzise că Maniu şi Brătianu ar fi
participat la aceste tratative. Acolo lumea s-a împărţit între cele trei
mari forţe: americanii, englezii şi ruşii. La Yalta s-au dat la
petreceri încât Churchill cu Roosevelt, care umbla în cărucior, au
adormit. Atunci Stalin a luat un creion şi a împărţit lumea. Noi am
căzut de la Moscova până la Dunăre, că acolo s-a oprit pentru o sută de
ani, iar de restul nu l-a mai interesat. Şi aşa am fost noi vânduţi
pentru o sută de ani.
Am fost şi eu martor acestor anevoioase
evenimente. De ceea am socotit să ridic o troiţă, o cruce în cinstea
eroilor din 1944, a strămoşilor noştri care au luptat cu toată vitejia
şi sacrificiul, la Moţca, la răspântia de drumuri: Iaşi-Paşcani-Roman,
unde s-au dat unele din cele mai grele lupte. Trecând din zona aceasta a
Neamţului înspre Iaşi, intram în codrii Paşcanilor şi acolo vedeam tot
timpul un cimitir rusesc, cu morminte îngrijite la care veneau, în
fiecare an, familii din Rusia. Ruşii au avut dreptul de a-și cinsti
ostaşii căzuţi în țara noastră, dar noi nici până în momentul de faţă nu
am primit acest drept, decât acum. Nimeni nu s-a gândit să lase o
mărturie istorică generațiilor următoare; pentru cei de până acum aceşti
eroi au rămas parcă ai nimănui. Aici, la Moţca, au căzut atâţia
eroi până la copilul din faşă. Pentru că la un moment dat, terminându-se
armamentul, au intrat la luptă cu baioneta.
Mă durea foarte tare de câte ori mergeam
din Neamţ la Iaşi şi vedeam cimitirul acesta bolşevic (pentru că acolo
în loc de cruci sunt stelele bolşevice) atât de aranjat, iar noi nu
aveam nici măcar un semn cât de mic de amintire a eroismului nostru
românesc. Atunci am ridicat această troiţă. Aprobările au venit cu greu,
dar am mers înainte gândind că dacă am să ridic o cruce nu va sta
nimeni împotrivă. Şi aşa a şi fost. Evenimentul a fost de o frumuseţe
impresionantă pentru că toată lumea venită acolo, şi nu au fost puţini,
au avut parte şi de oblăduirea I.P.S. Teofan, care a participat la
sfinţirea troiţei şi a ţinut un cuvânt important. Am fost impresionat de dragostea şi râvna credincioşilor din această parohie. În biserică preotul paroh a dat cu mult curaj lămuriri asupra faptelor petrecute pe locurile acestea.
Astfel
această cruce va sta mărturie pentru orice călător care va trece pe
acolo şi care poate se va întreba: „Ce o fi cu crucea asta aici?” De
aceea am scris deasupra:
„14 aprilie 1944, în memoria ostaşilor căzuţi la datorie în lupta împotriva comunismului ateu”. Urmând apoi un mic citat din Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor:
„Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei”.
În acelaşi an când s-au retras nemţii şi
ungurii din zonele noastre, fiind urmăriţi de ruşi, am dus lupte
puternice de trecere a munţilor din Moldova în Ardeal. La Tulgheş a fost
o altă cheie puternică de apărare. Nemţii şi ungurii s-au aşezat pe
vârful munţilor şi au atacat noaptea pe români şi pe ruşi. A doua zi
vedeai trupurile şi nu se mai ştia ale cui sunt: români, nemţi, unguri
şi s-au făcut gropi comune unde au fost acoperiţi şi fără cruce zac până
în zilele noastre. Această cruce aş vrea să rămână ca o legătură spirituală între o generaţie şi alta.
Spuneaţi altădată că şi în zona aceasta a noastră, în Poiana Largului, au fost mulţi români care au căzut în luptă.
Da şi mi-aş dori să mai înalţ o troiţă şi la Poiana Largului. Pentru că, datorită retragerilor din Moldova înspre Ardeal, Valea Bistriţei a fost punct cardinal între cele trei zone: Basarabia, Moldova şi Ardealul.
Aici, unde vrem să înălţăm crucea aceasta, s-au petrecut evenimente
foarte sălbatice din partea nemţilor în 1944. Aici, nemţii observau din
partea viaductului, de la înălţimile munţilor, cu aparatele lor de
observare, tot ce mişcă în spatele frontului lor. Când au ajuns trupele
sovietice pe aici, românii ca de obicei au sărit cu mâncare, cu băutură,
pe care să le dea ostaşilor. Pe român nu-l interesează dacă este inamic sau amic. El trebuia să-şi aplice omenia lui.
Şi au dat de mâncare ostaşilor ruşi care se simţeau ca la casa lor.
Nemţii, văzând, au dat un atac, i-au respins pe ruşi până departe în
Moldova, iar în cele din urmă, într-o mânie extraordinară, au adunat tot
ce se găsea pe şosea, prin case, vreo 30-40 de familii pe care le-au
băgat în beci cu tot cu copii şi au aruncat vreo trei-patru grenade,
omorându-i pe toţi. A scăpat o femeie cu un copilaş în braţe, care a
rămas dedesubt, pentru că celelalte trupuri au căzut grămadă peste ea şi
ea însăşi, din familia Tărâţă, povesteşte de aceste evenimente.
Părinte, prea puţin se mai vorbeşte
despre eroii neamului, aproape că uităm să-i mai cinstim. Ne îndreptăm
tot mai mult către o Europă unită care ignoră specificul naţional. Este
oare o acţiune premeditată de reeducare a poporului român?
Fără îndoială. În vremurile noastre,
care merg spre o destrămare, nu mai există nicio educaţie în familie, în
şcoală, în armată. În şcoală nu mai există noţiuni despre naţionalism,
nu mai există o formare, o temelie serioasă în viaţa viitorului tânăr în
societate. I-au luat locul televizorul, calculatorul şi toată nebunia
asta încât nu mai are timp să se ocupe de lucrurile de rădăcină ale
societăţii. Sunt chiar învăţaţi să nu-şi mai cinstească eroii.
Odată cu degradarea aceasta, în lipsa
unei culturi istorice serioase şi autentice, sigur că nu se mai ştie
nimic. Vă daţi seama cu câtă jertfă se aruncau tinerii români în lupta
de ocrotire a naţiei, a familiei şi a Bisericii! Dacă tânărului,
copilului nu i se spune nici în şcoală, nici în familie, n-are de unde
să ştie, pentru că acest sistem de învăţătură, care se face pe fugă ca
să se termine mai repede orele, duce numai la goluri şi iarăşi goluri.
Nu mai există nici modele pe care tinerii să le poată urma.
