Restituiri culturale: Catarii de la Paltinis, de Monahul Nicolae de la Rohia

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Gabriel Liiceanu evocă - pe un ton degajat, intimist1, fervent - câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei - politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari - purii, perfecţii - recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş - ne spune Liiceanu - (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) - există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta. Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi" un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care - aidoma lui Socrate - nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.

N. STEINHARDT

1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

- eseu publicat în revista "Familia", decembrie, 1983, si republicat in revista "Veghea", nr. 4, 2009. -

14 SEPTEMBRIE 1940 - MASACRUL DE LA IP. Ziua Inaltarii Sfintei Cruci - Ziua martirilor neamului românesc

"Şi sus pe crucea crâncenă, pe care

stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o sa vină." Radu Gyr

Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc

"O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.
Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!"
Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci

Anul 1940 reprezinta pentru romani poate cea mai neagra fila de istorie. In numai cateva luni am pierdut o treime din tara, dupa cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamana, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria romanilor va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani. Masacrele au inceput in 7 septembrie, cand in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de romani si au continuat pana pe 18 septembrie, cand 58 de romani au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Acum, la 69 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu

Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan

Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta.

Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta

Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

La Trăznea, preotul a fost ars de viu

In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Măcelul văzut prin ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. - esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina...”, a conchis doctorul Puscas.

Ioan Puscas, «fire recalcitrantă, ostilă reeducării»

Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.

Iertăm, dar nu uităm nimic

Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip. (Claudiu Stere, Gardianul, 2008)

14 SEPTEMBRIE 1992 - Reactivarea Mitropoliei Basarabiei. INEDIT: Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea Sa Alexei II

"Acum 17 ani, în seara zilei de 14 septembrie 1992, se producea la Chişinău un eveniment care, în mod indiscutabil, a marcat pozitiv, profund şi pentru mult timp istoria românilor de la răsărit de Prut: era reactivată vechea Mitropolie a Basarabiei. Evenimente ca acesta impun o retrospectivă serioasă, chiar solemnă. Începând cu 1992, ziua de 14 septembrie a devenit în cununa anului un loc de întâlnire sufletească pentru toţi românii ortodocşi de la răsărit de Prut care simt şi gândesc la fel ideea de neam şi de Biserică a Neamului. Vorbim, aşadar, de un 14 septembrie românesc în Republica Moldova." - Vlad Cubreacov

Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea Sa Alexei II

SANCTITATEA VOASTRA,
PREA IUBITE FRATE
ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvânmrea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca «ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Sanctitatea Voastră ! In conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numiele de Ţara Moldovei.

In anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislatiei bisericeşti canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost şi amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist infiinţează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu Mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. In plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de intreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnicâ îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de câtre Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi a Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificati aceasta acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după infiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare : în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus nu «la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei», cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul national. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhii ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a se cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. In 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadei a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.

În acelasi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea le a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a intâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL EBEDEV (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în aniul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în «anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române» (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintini doar că în 5 martie 1917 se primise la Chişinău telegramă oficială de la Petrograd in care se spunea că «Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate». In duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericesti n-a durat insă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui act sunt bine cunoscute : distrugerea sau inchiderea majorităţii bisericilor şi mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinfitului Arhiepiscop VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă - Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi şi-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar depărtat violent şi samavolnic din reşedinţa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Inalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifest, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea «independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova». Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam «că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova», «afirmaţie justă», recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ati adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi a atitudinii antiromâneşti a Inalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfintitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca lociţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastă a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

In scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa «ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdictională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii romîneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stâpânirii lumeşti».

In spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşiiul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, «episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii». Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră incălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei pârţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, «nulă» de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai interdictia ca un episcop «să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh», ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv «să se despartă pe sine de comuniunea cu Intâistătătorul său», dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

Prevederile canonului 16 al aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au jost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Inalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţie numai asupra credinciosilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. In lumina aceluiaşi canon 16 de Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop - Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frăteşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfintii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiul etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a mentinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriie jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

In acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între «episcopii fiecărui neam» şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit, vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeăti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub aceasta robie potrivnică credinţei, ii revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să indepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.

De aceea, ne exprimăm incredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întârirea Ortodoxiei noastre sfinte.

In spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frâţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Incredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

19 mai 1993

http://teoctist.info/MitropoliaBasarabiei.asp

Via www.victor-roncea.blogspot.com