„Reprezentantul complet al grupului Rugul Aprins“,[1] după cum îl numeşte Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Alexandru Mironescu a reintrat în atenţia lectorilor după perioada postdecembristă, datorită strădaniei fiice sale, Ileana Mironescu, de a (re)publica creaţia literară şi ştiinţifică a emeritului gânditor. Sintagma criticului Marian Popa este deosebit de relevantă pentru intelectualul ale cărui scrieri (eseuri ştiinţifice sau de reflecţie filozofică, estetică, memorii, proză, poezie, teatru) mărturisesc despre un om care a căutat în permanenţă realizarea Chipului Lui Dumnezeu în propriul sine. Deşi om de ştiinţă, s-a manifestat întotdeauna împotriva gândirii materialiste şi a încercat să pună descoperirile ştiinţei în slujba desăvârşirii spirituale.
Alexandru Mironescu s-a născut la 10 iulie 1903, la Tecuci, fiind primul copil din cei patru fii ai colonelului Victor Mironescu şi ai Elenei Budişteanu[2]. Între anii 1922-1926 tânărul urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţă din cadrul Universităţii Bucureşti, Secţia Fizică-Chimie. După licenţă susţine un doctorat în filozofie şi pleacă la Sorbona pentru a definitiva o teză de doctorat în ştiinţele exacte: fizică şi chimie organică. În anul 1929 îşi încheie cercetarea ştiinţifică, susţinând la Universitatea Sorbona teza Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther pyromucique, lucrare de pionierat în biochimia de azi, cu care obţine titlul de „Docteur ès Sciences Physiques“.
La întoarcerea în ţară, ocupă funcţia de asistent universitar la Catedra de Chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti. În anul 1931 se căsătoreşte cu Maria Constantin, cu care va avea doi copii: Ileana şi Şerban.
Debutul în literatură are loc în anul 1935, cu romanul Oamenii nimănui. În acelaşi an, datorită cercetărilor sale ştiinţifice este ales membru al Academiei Române de Ştiinţe. Încă din primii ani postbelici este prezent şi în presă, publicând numeroase articole în ziare precum „Credinţa“, „Floarea de Foc“, „Semnalul“, „Azi“. Susţine şi conferinţe publice alături de Constantin Noica, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Constantin Noica. În anul 1934 îşi adună articolele ştiinţifice publicate prin diferite reviste de specialitate, formând volumul Spiritul ştiinţific. În anul 1939 va publica un nou roman, Destrămarea. În 1945 îşi adună, din nou, o parte din scrierile ştiinţifice editând studiul Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemiologică; iar în 1946 publică volumul Claude Bernard, o veritabilă monografie despre personalitatea şi cercetările medicale ale acestui savant. În 1947 îi apare Certitudine şi adevăr, un comentariu existenţialist pe marginea celor mai importante descoperiri ştiinţifice din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolul XX.
În anul 1949 în urma schimbărilor politice este epurat din Universitate, devenind profesor la un liceu seral, unde rămâne până la arestarea survenită în anul 1958. Începând cu 1949 nu va mai putea publica, însă va continua să scrie asiduu, Alexandru Mironescu fiind unul dintre puţinii noştri scriitori cu o bogată operă de sertar. Toate aceste scrieri vor fi editate după 1989.
Tot în jurul anului 1949 începe să participe cu regularitate la întrunirile „Rugului Aprins“. André Scrima şi-l aminteşte alături de Sandu Tudor: „inseparabil de el ca prezenţă şi imagine, deşi distinct în personalitatea sa“[3]. Încă de pe timpul colaborării sale la revistele „Floarea de foc“ şi „Credinţa,“ aflate sub conducerea lui Sandu Tudor, între cei doi s-a născut o prolifică prietenie. De altfel, ceea ce îl individualiza pe Alexandru Mironescu era „geniul prieteniei“ după cum îşi aminteşte André Scrima, care ne oferă şi un portret concludent: „Din anii studiilor şi formaţiei sale în Occident, Mironescu integrase substanţa culturii şi, în acelaşi timp, un savoir-faire al practicii ei: mereu atent la formulările altuia, disponibil înnoirilor, suscitând dialogul critic. […] Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau pentru întâia oară reţineau «candoarea» sa, lipsa de maliţiozitate: adăugate umorului său sec, rezulta o impresie de confort, o bună dispoziţie înviorătoare... În el, am găsit un om al ospitalităţii esenţiale, tocmai în clipa când acest titlu de nobleţe sacră a fiinţei devenea un delict politico-poliţienesc“[4]. În cadrul conferinţelor de la Antim Alexandru Mironescu a adus „darul unei maturităţi clare, neprezumţioase: în continuă împărtăşire celorlalţi, celor mai tineri în chip privilegiat“[5].
Graţie prodigioasei sale culturii a adus în atenţia auditoriului numeroase probleme ştiinţifice, dar şi literare. Părintele Petroniu Tănase, cu studii în filologie, teologie şi matematică, mărturiseşte că: „Îi admiram limbajul hotărât, limpede şi precis al expunerilor. […] Chipul profesorului Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură ştiinţifică, un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un îndrăgostit de bunurile culturale şi spirituale ale Neamului românesc, pe care le-a îmbogăţit el însuşi cu activitatea sa. Lucările sale ştiinţifice şi duhovniceşti […] sunt mărturii grăitoare în acest sens“[6].
După ce Asociaţia „Rugul Aprins“ a fost scoasă în afara legii, o parte din membrii grupului au continuat să poarte discuţii literare la domiciile lui Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Dinu Pillat şi Alexandru Mironescu. André Scrima, participant şi el pentru scurtă vreme, la aceste cenacluri, îşi aminteşte că în ciuda presiunilor politice, „casa lui […] a rămas întotdeauna deschisă şi primitoare. Ceea ce a constituit, bineînţeles, un grav cap de acuzare la procesul Rugului Aprins“[7].
În timpul anchetei, a declarat, în urma torturilor, că la domiciliul său s-au purtat discuţii cu „caracter duşmănos la adresa regimului“, nominalizându-i pe cei care au participat la aceste întruniri. Este condamnat la douăzeci de ani de închisoare, împreună cu fiul său Şerban Mironescu, student la Facultatea de Litere, în vârstă de 22 de ani. În sala de judecată, „cu totul excepţional, aproape neverosimil în acele locuri şi împrejurări, o voce s-a ridicat la procesul Rugului Aprins, în plin tribunal...“[8]. Era vocea lui Alexandru Mironescu care cerea graţierea lui Vasile Voiculescu: „în ceasul ultim al judecăţii, când inculpaţii şi-au putut rosti cuvântul, s-a sculat Alexandru Mironescu şi s-a adresat, aproape textual, tribunalului: «Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului.»“[9]. Inutil să reamintim că doleanţa nu a fost onorată şi Vasile Voiculescu s-a numărat printre condamnaţi.
Alexandru Mironescu a fost eliberat, asemenea majorităţii deţinuţilor politici, odată cu decretul de amnistiere din anul 1964. Tardiv, i s-au recunoscut titlurile ştiinţifice, obţinânând cu ajutorul lui Zaharia Stancu o mică pensie din partea Uniunii Scriitorilor. Ultima parte a vieţii şi-a dus-o într-un desăvârşit anonimat. Bolnav de cancer, a trecut la cele veşnice la 20 ianuarie 1973.
La moartea sa, Nicolae Steinhardt îi scria lui Virgil Ierunca, profund marcat: „A fost unul din cei mai curaţi oameni din câţi am cunoscut. Şi un creştin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefăţarnic; drept şi neîngăduitor. Şi ce viaţă desăvârşit românească a dus!“[10].
(...) Zoe Dumitrescu-Buşulenga, recunoscându-i geniul creator, consideră că „este de ajuns să parcurgi cu băgare de seamă o pagină scrisă de Alexandru Mironescu, pentru a-ţi da seama, chiar de la primul nivel al receptării, că te găseşti în faţa nu a unei fiinţe obişnuite, chiar deosebit de dotată, ci în faţa unei conştiinţe de adâncime şi o acuitate cum greu se mai găseşte. Indiferent că atacă o problemă de fizică sau de chimie, de matematică, biologie, medicină sau istorie a ştiinţelor, savantul se mişcă printre date, citate, experimente, nu cu uşurinţa vanitoasă a unui cercetător oarecare, oricât de bine informat şi la zi cu biografia specialilităţii sale. Pentru Alexandru Mironescu, cuvântul scris, cum era şi cel spus, are greutatea caratelor acelui adevăr în a cărui căutare se află fără încetare pornit. În limba lui românească bogată, curată, neaoşă, răsună ecoul unei mari şi neîncetate întrebări: cât şi cum poate cunoaşte mintea omenească prin instrumentele care-i stau la îndemână. Stăpânind, prin formaţie, ştiinţele şi filozofia, savantul îndrăgostit şi de metafizică, reface în felul său personal drumul cunoaşterii în nesfârşita-i istorie. Cu argumentele îngemănate ale ştiinţei şi filozofiei, folosite ccu o rigoare pe care mi-aş îngădui s-o numesc dramatică, Alexandru Mironescu reface orizontul cunoaşterii contemporane“[11].
Horia Ioan Groza, cercetător ştiinţific în genetica plantelor şi scriitor, ne mărturiseşte că: „Era un om blând, cald, deschis, laconic, cu un ascuţit simţ de observaţie. Un om ale cărui gesturi exterioare, oricât de mici, fuseseră bine preformulate în lăuntrurile sale, după o gestaţie lungă şi grea. Îmi amintesc, de exemplu, că la biserică nu aprindea, cum obişnuia majoritatea, o sumedenie de lumânări mici însoţite de o sumedenie de cruci repezi şi mai mici pentru fiecare membru al familiei, ci doar o singură lumânare mare. Gestul era îndelung gândit şi teoretic motivat: «Aprind una singură dar mare ca să poată fi martoră la întreaga slujbă a Sfintei Liturghii.» Era un om generos, cu mult discernământ, cu simţul reconfortant al deplinei responsabilităţi. Nu vorbea gratuit, cuvântul lui avea greutate şi ţinută precisă“[12].
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Marian Popa Alexandru Mironescu: eu am simţit în carne că aura există, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1037.
[2]Printre înaintașii acestei familii îi amintim pe Veniamin Cătulescu (1816-1890) monah al mănăstirii Cernica, profesor de istorie biblică la Colegiul Național Sfântul Sava din București, și generalul Constantin Budișteanu (1838-1911), participant la Războiul de Independență din 1877-1878, luptător la Plevna, apoi ministru de Război.
[3]André Scrima, op. cit., p. 129.
[6]Ieroschimonahul Petroniu Tănase, Profesorul Alexandru Mironescu, în Centenariul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 105.
[7]André Scrima, op. cit., p. 178.
[10]Nicolae Staeinhardt, Alexandru Mironescu, în Centenariul naşterii 1903-2003, ed. cit., p. 96.
[11]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prefaţă la Serile singurătăţii, op. cit, p. 173.
[12]Horia Ioan Groza, Un cavaler al inefabilului: scriitorul şi profesorul universitar Alexandru Mironescu, în Buletinul Institutului Român de Cercetări istorice, San Diego, California, 1994, nr.6, pp. 23-24.
