Cuviosul Seraphim Rose: „Nihilismul epocii noastre exista in toate, iar aceia care nu se hotarasc sa-l combata, sunt deja inghititi de el"

Alcatuind o critica exhaustiva a mentalitatii moderne, Eugene intentiona sa faca mai mult decat sa arate cititorilor ca aceasta este falsa si ca crestinismul traditional este adevarat. El credea ca, pe langa marturisirea Adevarului crestin, omul trebuie sa recunoasca in sine insusi neadevarul, nihilismul pe care cu totii il ,,respiram" in aceste vremuri cumplite. „Nihilismul epocii noastre", scria el, „exista in toate, iar aceia care nu se hotarasc sa-l combata, cu ajutorul lui Dumnezeu, in numele deplinatatii fiintei Dumnezeului Celui viu, sunt deja inghititi de el. Am fost adusi pana la marginea prapastiei nimicului si stam aici, pe pamantul gata sa se surpe; si fie ca recunoastem sau nu natura lui, in virtutea afinitatii cu atotprezentul nimic din noi, vom fi absorbiti in el fara nici o nadejde de izbavire, daca nu ne lipim cu deplina si neclintita credinta (o credinta care, indoindu-se, nu se indoieste) de Hristos, fara de Care nu suntem cu adevarat nimic".

Eugene lucra la Imparatia omului si Imparatia lui Dumnezeu intr-o vreme cand multi ganditori, printre care si unii crestini, cum ar fi Thomas Merton, incepusera sa vorbeasca despre „criza" epocii moderne. Pentru Eugene, aceasta criza - ca un corolar direct al lepadarii de Adevarul absolut si al uitarii lui Dumnezeu.- putea fi depasita numai pe campul de bataie al sufletului omenesc individual. El scria: „Lumea e plina de interpretari facile ale «crizei», ale «alegerii» ce ne sta inainte; insa oricare dintre interpretarile acestea amagitoare am alege deznodamantul este osanda vesnica. Adevarata criza, acum si in toate timpurile, este in noi; este vorba despre primirea sau lepadarea lui Hristos. Hristos este criza noastra; El ne cere totul sau nimic, iar «problema» aceasta pe care El ne-o pune inainte este singura la care trebuie sa raspundem... Il alegem oare pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau ne alegem pe noi insine, care, fara Dumnezeu, suntem nimic? Aceasta este singura noastra alegere. Epoca noastra ar vrea sa tagaduim, sa uitam, sa neglijam aceasta intrebare; ceea ce e totuna cu a ne alege pe noi insine, nimicul, abisul, iadul. Epoca noastra este intemeiata pe nimic; insa acest nimic, inexplicabil pentru noi, infatiseaza celor ce inca mai pot pricepe, criza tuturor oamenilor din toate epocile cu cea mai mare limpezime si fara nicio indoiala. Epoca noastra ne spune, celor ce putem auzi, sa-L alegem pe Dumnezeul Cei Viu".

- text cules de Dan Fagarasanu

Oprescu a reamplasat Crucea Mineriadei si Kilometrul Zero al Libertatii. Intr-un colt al Pietei Universitatii, fara fundatie, cu riscul de a se darama

Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, sobor-niceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul crestinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.