Cuviosul Seraphim Rose despre duhul creştinismului autentic.

Am vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii". „Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»; toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanta de a-l trai cu adevarat, in deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce este el".

Referindu-se la acesti „insingurati", care „sufera intens de marele rau al epo­cii moderne", Eugene se numara, fireste, si pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de rastignire. Iata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-l primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin - nu este greu, este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.

Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

..............

Fiind crescut in ceea ce el considera a fi „crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi descarca simtamintele in jurnal:

„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul unde e cultivat Antihrist. Toa­te miscarile fanatic anticrestine din epoca moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel - ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".

Insa constiinta crestina a lui Eugene era tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi in ei chipul lui Dumnezeu?

Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau. Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram. 

Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care, dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este poate cea dintai indatorire a sfantului".

Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de ura?".

Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu. Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor de rand" si ca, repudiind pe de-a intregullumea toata care intru cel viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:

„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului  si a raului ce trage lumea in prapastia fara de fund.

Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in intuneric?

Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indraznim a mustra lumea la ale carei pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne, caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi pamant".

- text cules de Dan Fagarasanu

Cuviosul Seraphim Rose: Despre conceptia de viata ortodoxa – Concluzii. Lumea se indreapta spre capatul ei. Semnele timpurilor

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Este evident pentru orice creştin-ortodox conştient de ce se întâmplă în jurul lui că azi că lumea se îndreaptă spre capătul ei. Aceste semne ale timpului sunt atât de evidente încât ai putea crede că lumea se dezintegrează chiar în acest moment. Care sunt câteva din aceste semne?

- Anormalitatea lumii. Niciodată nu au avut loc astfel de manifestări ciudate şi nenaturale şi un comportament care să fie acceptat drept obişnuit ca acesta din zilele noastre. Dar, priveşte lumea din jurul tău: ce este în ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce este la televizor, ce cred oamenii că este interesant şi amuzant, pentru ce râd, toate acestea sunt absolut ciudate. Şi sunt oameni care le promovează în mod deliberat, bineînţeles, pentru propriul profit, şi pentru că aceasta este la modă, pentru că există o dorinţă perversă de astfel de lucruri.

- Războaiele şi veştile despre războaie, fiecare mult mai rece şi mai nemilos decât precedentul şi toate umbrite de primejdia unui inimaginabil război nuclear universal, care poate fi declanşat de atingerea unui buton. Răspândirea catastrofelor naturale: cutremure şi acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lângă Yosemite Park în centrul Californiei – catastrofe care deja schimbă clima întregii lumi. Centralizarea crescândă a informaţiilor asupra individului şi creşterea puterii asupra lui, reprezentată în special prin computerul enorm din Luxemburg, care are capacitatea de a stoca informaţia unui dosar pentru fiecare om care există; numărul codului său este 666, iar cei ce îl deservesc l-au poreclit Fiara.

Pentru a uşura munca unor astfel de computere guvernul american îşi propune să înceapă din 1984 să emită ceasuri de Asigurări sociale (care se pare că includ numărul de cod 666), bineînţeles, care se vor aplica pe mâna dreaptă sau pe frunte - care sunt conforme cu lucrurile scrise în Cartea Apocalipsei (cap. 13) că se vor întâmpla în timpul domniei antihristului. Asta nu înseamnă că prima persoană care va avea aplicat semnul 666 este antihristul, sau slujitorul lui antihrist, dar odată ce eşti obişnuit cu aceste semne, cum îi vei putea rezista? Mai întâi te vor pregăti şi apoi te vor face să i te închini lui.

- Din nou înmulţirea falşilor hristoşi şi falşilor antihrişti. Ultimul candidat a cheltuit numai în această vară probabil milioane de dolari făcând publicitate apariţiei sale pe canalele de televiziune, promiţând că va transmite la acea vreme un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. Lăsând la o parte forţele oculte care pot fi implicate în astfel de evenimente, cunoaştem deja destul de bine posibilităţile de a transmite mesaje subliminale prin radio şi în special prin televiziune, ca şi faptul că acest lucru poate fi făcut de oricine are tehnologia de a pirata semnalele de radio şi de televiziune, indiferent de câte legi există împotriva acestui lucru.

Cuviosul Seraphim Rose: Care sunt semnele sfârşitului lumii? Modelul Părintelui Calciu în suferinţa pentru Hristos.

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.
Care sunt unele din aceste semne?
- Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.
- Razboaiele si zvonurile de razboaie, fiecare tot mai rece si nemilos decat cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenintarea razboi nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declansat prin atingerea unui buton.
- Raspandirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani – cel mai recent formandu-se nu departe de aici, langa parcul Yosemite, in California centrala – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.
- Centralizarea crescanda a informatiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a pastra dosare cu informatii despre orice om in viata; numarul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara” de catre cei ce lucreaza la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intentioneaza sa inceapa din 1984 eliberarea catre persoane unor carti de Asigurare Sociala cu un numar (aparent continand numarul de cod 666) imprimat pe mana lor drapta sau pe frunte – exact conditia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obisnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui.
- Iarasi, cresterea numarului hristosilor falsi si al falsilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate aparitiei sale iminente pe televizoarele intregii lumi, promitand sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. In afara oricaror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoastem destul de bine posibilitatile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul ca aceasta poate fi facuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva.
- Primirea cu adevarat ciudata facuta noului film de care toata lumea in America vorbeste si il priveste: „E.T.”, care a facut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afectiunea si dragostea pentru erou, un „salvator” din spatiul extraterestru care este in mod evident un demon – o pregatire vadita pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecesti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocsilor, spunand ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa il vada. Este un contrast vadit intre oamenii care incearca sa fie constienti de ceea ce se intampla, si cei care se lasa purtati de dispozitia vremilor.)
As putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a va infricosa, ci de a va face constienti de ceea ce se intampla in jurul nostru. E mult mai tarziu decat ne inchipuim; Apocalipsa este acum. Si cat de tragic este sa vezi crestini, si mai inainte de toate tineri ortodocsi, cu aceasta tragedie incalculabila atarnandu-le deasupra capetelor, care cred ca pot continua ceea ce numesc ei o “viata normala” in aceste vremuri groaznice, luand parte pe de-a intregul la capriciile acestei generatii prostesti, adoratoare de sine, complet nestiutori ca “paradisul nebunilor” in care traim este pe punctul de se prabusi, cu desavarsire nepregatiti pentru vremurile deznadajduite care ne stau inainte. Nici macar nu mai este vorba de a fi un crestin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dainui pana la sfarsit Credinta noastra? Cu multi, nu va dainui; Antihristul ce va veni va fi prea atragator, prea mult in duhul lucrurilor lumesti, incat majoritatea oamenilor nici macar nu isi vor da seama ca si-au pierdut crestinatatea inchinandu-i-se lui.
Totusi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de astazi a acestei chemari vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinta reala pentru Hristos si o seriozitate a vietii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din Romania, Par. Gheorghe Calciu, se gaseste acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminaristi si studenti sa-si lase deoparte supunerea orbeasca fata de duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. Dupa ce vorbeste de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astazi: “Va chem catre o lupta mult mai inalta, catre renuntarea deplina, catre un act de curaj ce sfideaza ratiunea. Va chem catre Dumnezeu. Catre Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteti cunoaste un rai nesfarsit de bucurie duhovniceasca, raiul dupa care bajbaiti acum in iadul propriu, si pe care il cautati chiar si intr-o stare de revolta neintentionata… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveti optiunea sa raspundeti invitatiei Sale. Drept raspuns, sunteti hotarati sa mergeti si sa purtati rodul ce va dainui. Sa fiti propovaduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiti aproapele ca pe voi insiva si sa ii faceti pe toti oamenii prietenii vostri. Sa declarati prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemanare si netarmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiti prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbavi de toate constrangerile, redandu-va integritatea pe masura ce va jertfiti lui Dumnezeu.”
Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiratie sa slujeasca Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat parerea lumeasca (obisnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de cladiri sau o organizatie lumeasca, ii cheama la o constienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului ca “apartenenta formala” la ea este insuficienta pentru a ne mantui.
„Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32). Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav. Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele. Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea – esti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi… Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: <> Mai degraba zi: <>.”

Cuviosul Seraphim Rose despre crestinismul confortabil si despre Antihrist

Nu este raspuns la intrebarea «De ce?»: asa isi definea Friedrich Nietzsche propria filosofie a nihilismului. Eugene, nereusind sa afle un raspuns satisfacator in societatea occidentala moderna, a ajuns la concluzia ca intreaga societate era infectata mai mult sau mai putin de nihilism. Este adevarat ca religia dominanta a acelei societati daduse un raspuns, dar forma luata de acest raspuns nu i-a sunat bine lui Eugene; astfel, el a respins chiar si religia dominanta ca pe o manifestare mai putin evidenta a nihilismului. Daca majoritatea crestinilor de astazi au acceptat cu adevarat raspunsul adus de Hristos - si anume ca viata aceasta este doar o pregatire pentru vesnica Imparatie a Cerurilor, in care toate cele de aici isi afla implinirea si sensul - atunci cu siguranta acestia nu traiau ca si cum ar crede. 

El sustinea ca Antihrist nu este de cautat in primul rand printre marii tagaduitori, ci printre micii afirmatori - printre «crestinii» care Il au pe «Hristos» doar pe buze, printre «religiosii» a caror «religie» se acomodeaza usor cu lumea, printre profetii unei «noi» ere de “reinnoire spirituala “, care cauta aceasta reinnoire in «lmpara|ia acestei lumi», si nu mai presus de ea" .

In opinia lui Eugene, „cerul" acestor crestini caldicei - un taram invaluit in ceturi, unde omul isi afla „binemeritata odihna" dupa o viata de truda - nu este decat „o proiectie emotionala, o consolare pentru cei care prefera sa nu priveasca in fata implicatiile necredintei lor". Cum el insusi devenise crestin abia la capatul unei chinuitoare cautari a Adevarului si stiind bine ca trairea acestui Adevar inseamna rastignire zilnica, Eugene intelegea ca acesti oameni, cu credinta slaba si dispusa la compromisuri, doreau in primul rand sa fie consolati in aceasta lume. Erau capabili sa faca tot ce se „cuvenea" dupa criteriile lumesti, sa se simta evlaviosi si pe deplin siguri de rasplatirile imbelsugate care ii asteapta dupa moarte. 

Dupa cum spune T. S. Eliot:

„Vremea noastra este o vreme a virtutii mediocre si a viciului mediocru, cand oamenii nu mai lasa jos Crucea, fiindca nimeni nu o mai ia pe umeri.”

Cuviosul Seraphim Rose: Iuda a fost primul om modern. Sexualizarea omului

Alte idei importante date la iveala de Eugene in aceasta perioada se afla in jurnalul sau filosofic care numara saptezeci si doua de pagini si cuprinde perioada 30 iulie 1960 - 3 aprilie 1962. Aici el vorbea despre arta autentica ca reflectare a relatiei dintre artist si realitatea ultima; despre secolul al XX-lea ca „veac al superstitiei"; despre Fiara Apocalipsei ca apoteoza a iubirii de sine, in care fiece om se va inchina lui insusi; despre jocurile olimpice ca o alta modalitate de a unifica lumea pe temeiuri exterioare; despre national-socialismul lui Hitler ca produs al revolutiei moderne, mai curand decat ca reactie la ea; despre parabola fiului risipitor ca o paralela instructiva pentru epoca moderna; despre Iuda ca primul „om modern". De asemenea, mai scria despre utilizarea sexualitatii ca o „forta impersonala" pentru a-l stapani pe om: „Asa cum omul modern a fost transformat intr-un ”animal politic”, tot astfel a fost si “sexualizat” - adus la o asemenea preocupare pentru sex, incat acesta sa se dovedeasca a fi o forta dezintegratoare pentru el. Si astfel asteptam «liderul» in stare sa canalizeze aceasta noua energie pierduta, exact asa cum a procedat si Hitler".

Cuviosul Seraphim Rose despre duhul crestinismului autentic

Am vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii". „Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»; toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanta de a-l trai cu adevarat, in deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce este el".

Referindu-se la acesti „insingurati", care „sufera intens de marele rau al epo­cii moderne", Eugene se numara, fireste, si pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de rastignire. Iata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-l primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin - nu este greu, este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.

Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

..............

Fiind crescut in ceea ce el considera a fi „crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi descarca simtamintele in jurnal:

„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul unde e cultivat Antihrist. Toa­te miscarile fanatic anticrestine din epoca moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel - ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".

Insa constiinta crestina a lui Eugene era tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi in ei chipul lui Dumnezeu?

Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau. Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram. 

Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care, dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este poate cea dintai indatorire a sfantului".

Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de ura?".

Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu. Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor de rand" si ca, repudiind pe de-a intregul lumea toata care intru cel viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:

„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului  si a raului ce trage lumea in prapastia fara de fund.

Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in intuneric?

Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indraznim a mustra lumea la ale carei pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne, caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi pamant".

- text cules de Dan Fagarasanu

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului XIX sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Mesajul acestei ispite universale care il ataca pe omul de azi – destul de evident in formele seculare, dar de obicei mai ascuns in formele religioase – este: traieste pentru prezent, simte-te bine, relaxeaza-te, fii comod! In spatele acestui mesaj se afla altul, mult mai sinistru, camuflat, care este dat pe fata numai in tarile oficial atee, care se afla cu un pas inaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui sa intelegem ca ceea ce se intâmpla in lume azi este foarte asemanator de la un loc la altul, indiferent ca are loc in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera.

CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE PRIMELE DOUA ZILE DE DUPA MOARTE

Vreme de doua zile sufletul se bucura de oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pamant care i-au fost dragi, dar in cea de a treia zi se muta in alte salasuri.
Aici Arhiepiscopul Ioan repeta invatatura cunoscuta Bisericii din veacul al IV-lea, cand ingerul care il insotea pe Sf. Macarie al Alexandriei in pustie i-a spus, dandu-i lamurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei morti, in cea de a treia zi dupa moarte: "Cand se face pomenirea in biserica in cea de a treia zi, sufletul celui raposat primeste de la ingerul sau pazitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a iesirii din trup... In primele doua zile, sufletului ii este ingaduit sa umble pe pamant, oriunde vrea, impreuna cu ingerii care il insotesc. De aceea sufletul, iubindu-si trupul, umbla uneori prin preajma casei in care a ramas trupul, si astfel, el petrece doua zile ca o pasare in cautarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obisnuia sa faca fapte bune. In cea de a treia zi, Hristos care Insusi a inviat din morti a treia zi, porunceste sufletului crestin, inchipuind Invierea Sa, sa se inalte la Ceruri ca sa se inchine Dumnezeului tuturor."
Sf. Ioan Damaschin, in slujba de inmormantare ortodoxa, infatiseaza cu insufletire starea sufletului iesit din trup, dar care se afla inca pe pamant, neputincios sa intre in legatura cu cei dragi pe care ii vede: "Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci, si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-i ajute. Pentru aceasta, iubitii mei frati, cunoscand scurtimea vietii noastre, sa ne rugam pentru odihna in Hristos a celui plecat, si pentru sufletele noastre mare mila."
Intr-o scrisoare catre fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zavoratul scrie: "Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinta celui care moare ramane. El merge doar catre un alt fel de viata... Nu pe ea o vor pune in mormant. Ea se afla in alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. In primele ceasuri si zile se va afla prin preajma voastra. Numai ca, nu va spune nimic si nu veti avea putinta de a o vedea; dar ea va fi aici. Sa tineti minte aceasta. Noi, cei care ramanem in viata, varsam lacrimi pentru cei care ne parasesc, dar pentru ei, toate sunt indata mai simple; starea aceea este mai fericita. Cei care au murit si au fost readusi in trupurile lor, au simtit aceste trupuri ca pe niste salasuri lipsite de tihna. Si sora ta va simti la fel. Ii este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca si cum i s-ar fi intamplat ceva foarte rau! De buna seama ca ne va vedea si se va mira de ce se intampla" (Citiri de suflet folositoare , august, 1894).
Trebuie sa tinem minte ca aceste doua zile sunt o regula generala, care nu cuprinde toate situatiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxa, care s-au adunat in aceasta carte, nu se potrivesc acestei reguli, si aceasta pentru ca sfintii, nefiind de loc atrasi de lucrurile din aceasta lume, si traind intr-o asteptare neincetata a trecerii in lumea cealalta, pornesc de indata urcusul catre cer. Altii, ca K. Uekskuell, incep sa se urce inainte de sfarsitul celor doua zile pentru o pricina oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de alta parte, experientele de "dupa moarte" de astazi, asa cum le socotim ca sunt numai niste parti, toate intra in aceasta regula: starea "din afara trupului" este doar inceputul celei dintai perioade a sufletului lipsit de trup, care "hoinareste" prin locurile pamantesti pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat in stare de moarte vreme destul de indelungata ca sa intalneasca ingerii care trebuie sa-I insoteasca.
Unii potrivnici ai invataturii ortodoxe despre viata dupa moarte, socotesc aceste deosebiri fata de regula generala a experientei de dupa moarte, ca fiind o marturie a "contradictiilor" care exista in invatatura ortodoxa. Dar acesti potrivnici au o gandire prea marginita. Infatisarea celor doua zile (si a celor care urmeaza) nu este in nici un caz vreo dogma. Ea este pur si simplu un "model" care adevereste randuiala cea mai obisnuita a experinetelor sufletului dupa moarte. Multele situatii, atat din literatura ortodoxa cat si din povestirile experientelor moderne, in care mortii s-au aratat pentru o clipa celor in viata, in ziua cea dintai sau cea de a doua a mortii (uneori in vis) sunt exemple ale adevarului ca sufletul ramane cu adevarat, in mod obisnuit, aproape de pamant pentru o vreme scurta. In cea de a treia zi (si uneori mai devreme), aceasta perioada ia sfarsit.

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

Cuviosul Seraphim Rose: „lumea moderna este unica doar prin  dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste".

Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-l ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala.

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

 

Cuviosul Seraphim Rose: „lumea moderna este unica doar prin  dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste".

Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-l ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

Cuviosul Seraphim Rose: „lumea moderna este unica doar prin  dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste".

Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-l ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Cuviosul Serafim Rose: Explicarea fenomenelor OZN

Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre OZN-uri, The Invisible College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai prestigiosi cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră că ne aflăm astfel "foarte aproape" de o întelegere clară a naturii acestui fenomen.

El observă că ideea existentei unei forme de inteligentă "extraterestră" a devenit la modă, atât printre oamenii de stiintă, cât si în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor noastre), mai ales ca rezultat "al setei neostoite de a contacta inteligente superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a tuturor problemelor ce sfâsie si agită biata noastră planetă".

În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din spatiul extraterestru a devenit marele mit, sau "superbul neadevăr" al vremurilor noastre.

Totusi credinta în acest mit i se pare o naivitate: "Explicatia aceasta este prea rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interactiunilor dintre ocupantii obiectelor zburătoare si pământeni, si nici marea varietate comportamentală a celor dintâi". Dr. Hynek notează că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de OZN-uri, trebuie să plecăm de la ideea că ele sunt "un fenomen cu efecte fizice fără îndoială, dar care prezintă si atribute ce tin de sfera psihicului" (The Edge of Reality, p. 259). Dr. Vallee crede că ele sunt "atât obiecte fizice, cât si instrumente psihice, ale căror proprietăti specifice rămân să fie definite de acum înainte" (The Invisible College, p. 200).
Teoria că OZN-urile nu există de fapt ca obiecte concrete si că ele tin doar de fenomenele psihice sau parafizice a fost înaintată de un număr de cercetători încă de la începutul anilor 1950. Pe parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită proliferării grupurilor de tip sectar ce exaltau ideea originii "extraterestre" a OZN-urilor, si pe de alta datorită chiar explicatiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majorităti a opiniei publice, conform căreia întregul fenomen este pură imaginatie. *

* Keel, UFOs: Operation Trojan Horse, pp.38,41

Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a considera că, desi OZN-urile prezintă indubitabil caracteristici "fizice", ele nu pot fi nicidecum socotite "nave spatiale" aflate în posesia cuiva, ci ele tin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult.

Într-adevăr, de ce atât de multe OZN-uri aterizează atât de des exact pe mijlocul soselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate si demonstrând o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des să fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupantii lor să ia atât de des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25 de ani!) si să "testeze" un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt într-adevăr misiuni de recunoastere asa cum pretind "umanoizii" de la bordul lor?

Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu "vizitatorii din spatiul cosmic" este o pură diversiune, având "scopul precis de a disimula natura infinit mai complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene" (The Invisible College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori extraterestri; noi ne confruntăm de fapt cu un sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III" se realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor si credintelor individului". "Fiecare val de OZN-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atrasi până la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice si para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărti si articole care modifică în profunzime mentalitătile si întreg spatiul cultural în care trăim".

Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: "A devenit deja posibilă determinarea a mari segmente ale populatiei să creadă în existenta unor rase supranaturale, în posibilitatea masinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, si aceasta doar cu ajutorul câtorva scene si imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate desigur culturii si superstitiilor existente într-un anumit spatiu geografic la un moment dat"1).
* Vallee, Passport to Magonia - Pasaport pentru Magonia, Henry Regnery Co., Chicago, 1969, pp. 150-1

Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra întelesului acestor "scene regizate" si care nu au scăpat cercetătorilor atenti ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut în vedere "Întâlnirile de gradul III" si cele de "contact direct" cu umanoizii; si anume, acestea sunt detalii de o factură profund "absurdă" sau care sunt de un rationament a căror rationalitate nu poate nicicum anula latura lor absurdă (Valle, The Invisible College).

În mod si mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite, fără vreun scop sau înteles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar ideea că absurditatea ce caracterizează aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este altceva decât o foarte clară tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată de elemente absurde sau contradictorii, pe care se luptă să le înteleagă, atunci psihicul său este foarte deschis si receptiv la transferul de idei, la vindecări miraculoase, si asa mai departe".

Cuvinte profetice despre criza de azi ale Cuviosului Seraphim Rose

Primul stadiu al nihilismului, spunea Parintele Serafim, este „liberalismul”, intelegand prin aceasta incercarea de a realiza un compromis intre Vechea Ordine („civilizatia crestina”) si Noua Ordine a omenirii, fara de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, in care credinta in lumea cealalta si in Adevarul transcendent este abandonata si toata grija este acordata asupra lumii materiale, bunastarii trupesti, progresului tehnic etc. Realismul, totusi, refuza nevoile neplanuite, irationale ale omului, si prin urmare trebuie sa determine o reactie impotriva, care este al treilea stagiu: „vitalismul”. In perioada vitalista, criteriul Adevarului este subtituit de un standard nou: „datatorul de viata”, „vitalul”. Acesta poate lua forma unor experiente pseudo-duhovnicesti, invocarea unor „puteri” si „prezente”, sau unei alte forme a „cultului naturii” cu elementele sale fundamentale, pamantul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea parintele Serafim, este „un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al „prospetimii”, al „vietii” si al „imediatului” pe care discipolii sai le cauta cu atata disperare (tocmai din din cauza ca le lipsesc), ci al stricaciunii si necredintei, ce sunt ultima faza a civilizatiei muribunde pe care ei o urasc.”

Astfel, credea parintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar inca un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. „Aici, in cele din urma”, scria el, „gasim un nihilism aproape „pur”, o ura impotriva creatiei si impotriva civilizatiei, care nu va fi multumita pana ce nu le va distruge pe deplin”.

De cand parintele Serafim a scris despre acestea in 1962, miscarile de tineret au tins sa corespunda cu stadiile pe care l-a indicat el. Miscarea hippie a anilor `60 si inceputurilor de `70 a fost un exemplu de vitalism reactionand impotriva liberalismului mort si realismului sec al anilor `50 (cand stiinta era asteptata sa aibă grija de toate, conformismul era regula, iar cautarea spirituala privea de sus). In anii `80 si `90, idealurile hippie-lor s-au dovedit naive si simpliste, si vitalismul lor a deschis calea manifestarilor nihilismului distrugerii, intr-o cultura de tineret mult mai fragmentata acum. Aici ne gasim astazi. Si dincolo de aceasta, spunea parintele Serafim, este Anarhia.

„Nihilismul timpurilor noastre se gaseste in toate”, scria parintele, „si cei ce nu aleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa lupte impotriva lui, in numele deplinatatii Fiintei Dumnezeului celui viu, sunt inghititi deja de catre el. Am fost adusi la marginea prapastiei neantului si, fie ca ii recunosteam ori nu natura, vom fi inghititi de catre ea fara nadejde de scapare, prin afinitatea fata de neantul atot-prezent din noi – doar daca nu ne agatam prin credinta deplina si sigura (care, indoindu-se, nu se indoieste) in Hristos, fara de Care nu suntem nimic…”

„Interpretarile facile ale „crizei”, ale „alegerii” ce ne sta dinainte, abunda; a tine parte oricaror dintre aceste interpretari iluzorii este osandire. Adevarata criza este acum, precum a fost mereu, in launtrul nostru; este acceptarea sau negarea de catre noi a lui Hristos. Hristos este criza noastra; El cere de la noi totul sau nimic, si aceasta „problema” care ne-o infatiseaza este singura care are trebuinta de raspuns… Il alegem pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau pe noi, neantul, abisul, Iadul? Vremea noastra este intemeiata asupra neantului; dar acest neant, inexplicabil noua, infatiseaza, celor ce il pot inca percepe, criza tuturor oamenilor din toate vremurile, cu deplina claritate si inconfundabil. Vremea noastra spune, daca putem a o asculta, sa il alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Fragment din lucrarea ULTIMA RAZVRATIRE

Sursa: blog Cristi Serban

Cuviosul Seraphim Rose despre duhul crestinismului autentic

Am vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii". „Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»; toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanja de a-1 trai cu adevarat, in deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce este el".

Referindu-se la acesti „insingurati", care „sufera intens de marele rau al epo­cii moderne" , Eugene se numara, fireste, sj pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de rastignire. lata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-1 primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin -nu este greu este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. lata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.

Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

Cuviosul Seraphim Rose: Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa

Ca editor si misionar, Eugene simtea ca e de datoria lui sa se ocupe de un nou tip de tradare a intai-statatorilor ortodocsi: capitularea fata de regimurile comuniste atee. Aceasta a inceput in 1927, cand Mitropolitul Serghie Stragorodski al Nijni-Novgorodului, loctiitorul de atunci al Scaunului Patriar-hal al Moscovei, a fost eliberat dupa cateva luni de detentie intr-o inchisoare sovietica. La 29 iulie, cedand presiunilor autoritatilor comuniste, el a dat o declaratie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse fata de guvernul sovietic. Declaratia s-a publicat in Izvestia, ziarul sovietic oficial, impreuna cu un interviu cu Mitropolitul Serghie in care afirma ca el si Sinodul „se vor supune tuturor legilor puterii sovietice cu toata sinceritatea” . In acelasi timp, conform promisiunii facute autoritatilor, Mitropolitul Serghie a cerut clerului rus din afara granitelor sa isi dea semnatura de loialitate fata de regimul sovietic.

Mitropolitul Serghie a instituit aceasta politica de capitulare totala intr-o vreme cand comunistii - urmand cuvintelor lui Vladimir Ilici Lenin: „Marxismul este dusmanul neimpacat al tuturor religiilor" - incepusera o prigoana asupra Bisericii fara precedent chiar si in vremea paganismului roman. In 1927,  chiar in anul publicarii Declaratiei de loialitate a Mitropolitului Serghie, liderul sovietic Iosif Stalin declara unui grup de vizitatori americani: „Noi ducem o propaganda antireligioasa si vom duce o propaganda impotriva prejudecatilor religioase... Partidul nu poate ramane neutru fata de religie... Am facut presiuni asupra clerului reactionar? Da, am facut. Singurul necaz este acela ca inca n-au fost eliminati complet".

Cand multi dintre ierarhii Mitropolitului Serghie au refuzat sa-i urmeze pe politica, ei au fost etichetati drept „criminali politici" si au fost trimisi in lagare de exterminare sovietice. Aparatorii Mitropolitului Serghie pretindeau ca prin capitularea in fata regimului el „salvase" Biserica de la lichidarea totala dar ,asa cum scria candva Arhiepiscopul loan Maximovici intr-un articol, „Declaratia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu numai ca nu au incetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzatii facute de regimul sovietic impotriva clerului si mirenilor s-a adaugat inca una - nerecunoasterea Declaratiei. In acelasi timp, s-au inchis nenumarate biserici in intreaga Rusie. In cativa ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o alta destinatie. Regiuni intregi au ramas fara nici o singura biserica. Lagarele de concentrare si taberele de munca silnica detineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu si-au mai redobandit niciodata libertatea, fiind executati acolo sau murind din pricina muncii excesive si a lipsurilor. Pana si copii preotilor si mirenii credinciosi au fost prigoniti".

In anii de dupa Declaratia sa, Mitropolitul Serghie s-a dovedit a fi un supus purtator de cuvant al statului sovietic. In 1930, cand in Occident s-au auzit unele proteste impotriva prigonirii crestinilor in URSS, Mitropolitul a facut declaratii publice ca nu era nici un fel de prigoana asupra credinciosilor; ca informatiile din presa occidentala despre asemenea prigoane erau o nascocire rauvoitoare a dusmanilor regimului sovietic; ca clericii si credinciosii erau judecati si pedepsiti nu pentru credinta lor, ci exclusiv pentru activitati contra-revolutionare; si ca daca uneori se inchideau biserici, aceasta se facea la cerinta populatiei. In 1942, dupa ce majoritatea preotilor si aproape toti episcopii (cu exceptia catorva ce colaborau cu autoritatile) fusesera dusi la mucenicie lagare, Mitropolitul Serghie declara din nou ca persecutiile din URSS erau doar o „amagire".

Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh al Moscovei in 1943 si a raposat in :44. Intrucat orice opozitie la politica sa de capitulare fusese sistematic eliminata de regimul sovietic, aceasta a ramas linia oficiala a administratiei bisericesti din Rusia in urmatoarele decenii. Multi credinciosi, atat din Rusia cat si din afara, o priveau ca pe un fel de tradare, incepand s-o numeasca „serghianism”, termen ce denota vanzarea credinciosiei fata de Hristos pentru a pastra organizarea bisericeasca exterioara sau, in general, pentru orice alt folos pamantesc.

Administratia bisericeasca din Rusia a urmat linia Mitropolitului Serghie numai prin constrangere; si, asa cum scria Arhiepiscopul loan, „pentru cei din Rusia, care au fost supusi unor groaznice suferinte, ar putea exista circumstante atenuante pentru capitularea lor morala in fata crudului regim, la fel cum canoanele bisericesti din vremea prigoanelor erau mai putin aspre cu cei ce se lepadau de Hristos in urma unor suferinte cumplite". Insa ceea ce-1 preocupa pe Eugene era faptul ca in anii 1969-1970 se putea vedea o capitulare morala similara si in Occidentul liber, unde nu erau circumstante atenuante ca in patimitoarea Rusie. Acest nou si, dupa parerea lui Eugene, cu totul nejustificat compromis, a aparut in urma negocierilor dintre una din Bisericile Ruse din America, Mitropolia, si Patriarhia Moscovei dominata de sovietici. In urma unei actiuni pe care Eugene si ceilalti membrii ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor au numit-o „puci”, Mitropolia a aranjat sa devina „autocefala”, adica Biserica independenta, cu sprijinul Moscovei. Acest fapt era contemporan, iarasi, cu o noua prigoana a Bisericii din Rusia. Ierarhul care a ajutat la aranjarea autocefaliei a  fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului, un om vestit in Occident pentru negarea publica a persecutiei din URSS.

A aparut revista ATITUDINI nr. 14

DIN CUPRINS

• Părintele Serafim Rose – propovăduitorul Ortodoxiei inimii
• Cum m-a ajutat Părintele Serafim Rose împotriva evoluţionismului de Ioan Vlăducă
• Hristos S-a născut! Interviu cu Părintele Justin Pârvu
• Istoria ROCOR-ului de Sfântul Ioan Maximovici – partea a II-a
• Cuvânt despre prooroci mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici de Sf. Ioan Gura de Aur
• Scrisoare către cei ieşiţi din Biserică de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică
• Ecumenismul şi politeţea europeană de Ioan Vlăducă
• Prorocii ale stareţilor ruşi. Apostazia ca urâciune a pustiirii
• Maica Gavrilia Papayannis, Anahoreta dragostei. Adevărata Iubire se găseşte mereu pe Cruce
• Ultima revoluţie: NOUA ORDINE MONDIALĂ reală împotriva falsei „Noi Ordini Mondiale” de Saccsiv
• Neamul românesc pe calea Adevărului. De ce suntem în criză? de Dan Radovici
• Hristos Se naşte, slăviţi-l! Icoana Naşterii lui Hristos de Michel Quenot

si multe altele.

Cuviosul Seraphim Rose: „Raul nu poate exista decat numai alaturi de bine".

„Raul nu poate exista decat numai alaturi de bine. Daca epoca noastra ar fi fost una cu totul rea, noi nu am mai fi avut nici o iesire, iar pesimistii epocii ar fi avut dreptate. Insa noi credem intr-o creatie a Dumnezeului crestinilor, nu a demiurgului maniheilor, si astfel trebuie sa credem ca, desi epoca moderna este inainte de toate o manifestare a raului, ea este in acelasi timp, chiar daca mai putin evident, o manifestare a Binelui. Nu un “bine” in sensul superficial al ganditorilor «iluminati» ai veacului, care nu patrund niciodata dincolo de evidenta ( si ce alt exemplu pentru orbirea spirituala de azi poate fi mai bun decat acesta - a accepta doar ceea ce-ti ofera “veacul”, a deveni sclavul istoriei?), ci un Bine in sens mistic, ce poate fi patruns numai de catre cei ce sunt in stare sa sufere mai intai intens marele rau al Acestuia". A cauta sensul launtric al epocii moderne, spunea el, inseamna a cauta „nu numai ce ne descopera ea despre slabiciunea omului, ci mai ales ceea ce ne descopera despre maretia lui Dumnezeu si dragostea Lui cea cu totul de neinteles. Sa tremure cugetele meschine inaintea acestui paradox, iar noi, crestinii, sa cautam a-i trai intelesul pe cat ne este noua cu putinta".

(din “ Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, pag. 151).
- text cules de Dan Făgărăşanu

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

Revazandu-si observatiile, Eugene scria: „lumea moderna este unica doar prin dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste". Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-1 ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

- text cules de Dan Fagarasanu

Cuviosul Seraphim Rose: „Nihilismul epocii noastre exista in toate, iar aceia care nu se hotarasc sa-l combata, sunt deja inghititi de el"

Alcatuind o critica exhaustiva a mentalitatii moderne, Eugene intentiona sa faca mai mult decat sa arate cititorilor ca aceasta este falsa si ca crestinismul traditional este adevarat. El credea ca, pe langa marturisirea Adevarului crestin, omul trebuie sa recunoasca in sine insusi neadevarul, nihilismul pe care cu totii il ,,respiram" in aceste vremuri cumplite. „Nihilismul epocii noastre", scria el, „exista in toate, iar aceia care nu se hotarasc sa-l combata, cu ajutorul lui Dumnezeu, in numele deplinatatii fiintei Dumnezeului Celui viu, sunt deja inghititi de el. Am fost adusi pana la marginea prapastiei nimicului si stam aici, pe pamantul gata sa se surpe; si fie ca recunoastem sau nu natura lui, in virtutea afinitatii cu atotprezentul nimic din noi, vom fi absorbiti in el fara nici o nadejde de izbavire, daca nu ne lipim cu deplina si neclintita credinta (o credinta care, indoindu-se, nu se indoieste) de Hristos, fara de Care nu suntem cu adevarat nimic".

Eugene lucra la Imparatia omului si Imparatia lui Dumnezeu intr-o vreme cand multi ganditori, printre care si unii crestini, cum ar fi Thomas Merton, incepusera sa vorbeasca despre „criza" epocii moderne. Pentru Eugene, aceasta criza - ca un corolar direct al lepadarii de Adevarul absolut si al uitarii lui Dumnezeu.- putea fi depasita numai pe campul de bataie al sufletului omenesc individual. El scria: „Lumea e plina de interpretari facile ale «crizei», ale «alegerii» ce ne sta inainte; insa oricare dintre interpretarile acestea amagitoare am alege deznodamantul este osanda vesnica. Adevarata criza, acum si in toate timpurile, este in noi; este vorba despre primirea sau lepadarea lui Hristos. Hristos este criza noastra; El ne cere totul sau nimic, iar «problema» aceasta pe care El ne-o pune inainte este singura la care trebuie sa raspundem... Il alegem oare pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau ne alegem pe noi insine, care, fara Dumnezeu, suntem nimic? Aceasta este singura noastra alegere. Epoca noastra ar vrea sa tagaduim, sa uitam, sa neglijam aceasta intrebare; ceea ce e totuna cu a ne alege pe noi insine, nimicul, abisul, iadul. Epoca noastra este intemeiata pe nimic; insa acest nimic, inexplicabil pentru noi, infatiseaza celor ce inca mai pot pricepe, criza tuturor oamenilor din toate epocile cu cea mai mare limpezime si fara nicio indoiala. Epoca noastra ne spune, celor ce putem auzi, sa-L alegem pe Dumnezeul Cei Viu".

- text cules de Dan Fagarasanu