Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca inca in ziua rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate trofeele razboiului de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul a patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi "lumina in intuneric lumineaza" (Ioan I, 5) si a golit toata vistieria mortii. Astazi s-a savarsit intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat portile de arama si a frant lanturile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantu. Astazi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clatinat temelia stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea iadului. Astazi si cei ce plangeau inainte, pe care moartea ii inghitise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

Ar fi gresit sa se creada ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a sigurantei pentru niste lucruri care se vor intampla de-abia mai tarziu. E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor, cu slava dumnezeiasca iesita din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Dom­nului prin scena coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de viata facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni socotesc ca aceasta se arata in faptul ca din coasta Domnului curge, la cateva ore dupa moar­tea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o minune asa de mare, ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei motivul, pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie. Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decat in timpul dina­intea mortii, o putere prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad ne­asemanat mai redus, si in moastele sfintilor - se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericesti din Rasarit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului Dom­nului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca sangele cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului, care a aparut intai in Rasarit, in Siria. Dar, desigur, ca apa si sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de puterea Duhului Sfant.

Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

Aceasta impletire a mortii si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe care ne impartasim cu Hristos, viata noastra, este vazut in Rasarit ca mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.

Spiritualitatea rasariteana nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe care-l intalnim in iconografia apuseana, care a separat parca cu totul evenimentul mortii Domnului de viata ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa, spiritualitatea rasariteana nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa inviere, cum face teologia catolica, urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.

Sunt numeroase textele patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea vietii celei noi, rasarita in umanitatea Domnului inca in timpul mortii, cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.

Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste si minunile lui Dumnezeu

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

-fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)