18.10.11

Despre “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Un strigat marturisitor

Postez nai jos un material al unui om (F.S.) care nu se mai afla astazi printre noi. O minte stralucita, un om cu o vasta cultura teologica, autor al mai multor carti ortodoxe. Articolul s-a vrut a fi o marturisire si nu o rafuiala cu cineva anume. De altfel, cei care l-au cunoscut pe fratele nostru stiu ca acesta nu putea purta ranchiuna nimanui. Este un punct de vedere pe o tema sensibila: reprezentarea iconica a martirilor inchisorilor comuniste. Mai multi oameni din randul fostilor detinuti politic, preoti si calugari, mireni de diferite profesiuni si-au exprimat nemultumirea fata de icoana realizata de vrednicele maicute de la Manastirea Diaconesti. Autorul acestui articol, bun prieten cu maicutele, nu a vrut sa le raneasca, amanand mult timp publicarea acestui material.  A dat, in cele din urma, textul spre publicare, cu gandul la “toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor”. Din varii motive, tinand in principal de delicatetea temei, articolul devine public abia acum. 

Nimeni nu poate nega rolul maicutelor in instituirea unui cult al marturisitorilor si mucenicilor romani aflati in razboi cu hidra comunista. Activitatea acestora este una de exceptie, pornind de la cantarile minunatelor colinde ale detinutilor si pana la cartile si albumele dedicate acestora. Sunt voci imporatante care considera, insa, ca reprezentarea mucenicilor din inchisori nu este una de tip iconic, ci ca ar fi un tablou religios destul de reusit, o reprezentare moderna a suferintei, in care Rastignirea apare accentuata in dauna Invierii. Este drept, fara Rastignire nu ar fi existat Inviere, dar pentru noi, crestini ortodocsi fiind, fara Inviere totul ar fi fost de prisos. “Eu nu ma pot ruga in fata ei”, imi spunea un fost detinut politic, care a indurat ani grei de temnita, un mare marturisitor al generatiei de la 1948.

Subliniez, este doar un punct de vedere, scris ca un strigat marturisitor, care poate fi punctul de plecare al unei dezbateri rodnice despre cea mai potrivita realizare a icoanelor sfintilor inchisorilor si, mai ales, indraznesc sa spun, un indemn spre pictarea unor icoane in care lumina Invierii sa transfigureze chipurile sfintilor. (Florin Palas)

Apostazia prin artă


Odinioară Arta Bisericii mărturisea Adevărul. Prin ea au hotărât Domnul, proorocii, Sfinţii, Soboarele, să se preamărească Iconomia mântuirii. Fiind însăşi sfântă şi izvorâtă din Cel PreaSfânt, Arta[1] Bisericii mărturiseşte teologia ortodoxă şi are putere sfinţitoare. Ea este forma estetică a expresiei dogmatice a revelaţiei dumnezeiesc-omeneşti şi a fost aleasă de Dumnezeu prin Sfinţi să săvârşească atât cateheza (Scriptură, imnografie, icoană) cât şi liturgica (la cele dinainte adăugându-se arhitectura, psaltica, gestica rituală, miresmele, ornamentica, veşmintele). Arta este indispensabilă expresiei de credinţă şi liturgicii, fiind săvârşită şi potenţată numai prin ea[2].  

Încet-încet, în ultimele veacuri mai ales, şi aproape complet în ultimele decenii, Arta Bisericii este atacată de duhuri mai perfide decât chiar cele ce uneltesc panerezia ecumenismului. Uzurparea ideii de dragoste şi a celei de mărturisire are formele cele mai diverse. Infiltrându-se prin artă, erezia şi hula au mai mari şanse nu doar de a vătăma, cât şi de a trece neobservate şi neanathematisite, ba chiar îmbrăţişate. Nu s-a vorbit îndeajuns împotriva problemei kitschului[3] care este o ofensă adusă lui Dumnezeu şi care demonstrează absenţa trezviei şi a Duhului Sfânt, atât din artizanii respectivi cât şi din consumatorii de kitsch, de la (nesfârşita) opincă la (mai ales) vlădică -, însă dacă acelea sunt probleme perene, acum trebuie tras clopotul despre ceva mult mai grav: intrarea satanei în Biserică, cu chip de artă evlavioasă, nu doar prin diferiţi emisari ci chiar el însuşi, voind închinare. 

Dacă bălăcărelile diletantismului general în care se complac iconografia şi psaltica de o bucată de vreme se pot trece cât de cât cu vederea, că, deh, una e să nu ai talent şi nici să nu-ţi dai seama, şi alta e să ai şi să nu ştii că faci rău cu el, subiectul acestei scrieri nu mai suferă tăcere: Sfinţii închisorilor. Am plâns, am postit, m-am rugat, ca tot românu` de rând cu oareşcare simţ că de la Sfinţi vine nădejdea, şi nu numai că nu mai pot să tac, cum aş fi vrut, dar trebuie să strig. De ce? Pentru că decât a tăcea din falsă smerenie şi “diplomaţie”, mai mântuitor e să strig în locul lor. 

Deci nu e de ajuns că nu-i cinstim cum se cuvine, că nu-i cunoaştem, că nu-i pricepem, că nu-i citim, că nu ne rugăm lor, că nu-i mărturisim cu evlavie şi curaj, că nu le cerem ajutorul, că nu luptăm să dărâmăm oprobriul în care în continuare îi lăsăm să zacă în memoria publică şi în gropi comune pe sub moloz, că ne ruşinăm să zicem adevărul despre viaţa lor pământească şi cerească, nu e de ajuns că nu le ascultăm sfatul pe care ca să ni-l dea moştenire au plătit ani grei de sânge, foame, frig şi suferinţe, nu ajunge că ascundem conştiinţei noastre individuale şi celei naţionale cât suntem de nesimţiţi faţă de sfinţenia şi de fapta lor de jertfă pentru credinţă, pentru Adevăr, pentru Iubire, pentru neam şi pentru ţară, oare ce să însemne că dintr-o ţară întreagă de iconari nu s-au găsit decât vo doi trei să-i picteze, şi aceia, - să mă ierte - nereuşit, timid şi tern? Unde este evlavia iconarilor, sau oare aşteaptă în van girul canonizării chiar de către cei ce i-au mucenicit? 

Până acum o singură compoziţie care se încadrează în domeniul artistic pretinde că îi reprezintă. Aceasta se intitulează “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Fiind prima şi singura, dar mai ales fiind atât de mediatizată, creează un precedent care necesită o reacţie exprimată, ca dealtfel orice operă de artă în care artistul îşi asumă reacţia publicului, şi cu atât mai mult se pretează la o reacţie sobornicească dacă doreşte a-şi câştiga locul în Arta Sfântă a Bisericii. 

Însetat, după ani de aşteptare a unei icoane cu mult-iubiţii Sfinţi, deodată mă entuziasmai. Tânjisem cu foc să nu mă mai simt umilit de lipsa cinstirii lor printr-o icoană. Sorbisem cu suflet în uimire toată literatura scrisă de ei şi despre faptele lor de credinţă, despre minunile lor din timpul prigoanei şi de după, despre demnitatea lor comparabilă poate doar cu a vechilor daci creştini ale căror statui sunt şi azi mărturie a unui fel de a fi vertical în faţa Infinitului Dumnezeiesc. Deja imaginându-mi o ilustrare pe măsura măreţiei Sfinţilor, am alergat ca roua în răsărit către vederea ei, când… nădejdile se izbesc de un zid de cenuşă şi vaiuri. Dintre neguri, mulţime de chipuri fără chip… întuneric, întuneric, întuneric… În efort concentrat, toate icoanele văzute vreodată se perindă ameţitor prin faţa ochilor minţii: în toate LUMINA biruieşte. În toate lumina scaldă chipul sfinţilor, şi izvorând din asemănarea cu Hristos a sufletului lor, sfinţeşte şi inima celui ce priveşte, şi chipul luminii taborice inundă din Sfânt şi din raiul al cărei ferestre e icoana. Dar în imaginea “noilor martiri” întunericul a biruit şi râde sfidător la mine, înapoi… Mâna-ndreptată spre-nchinare se opreşte, buzele-ngheaţă nemaisărutând: o, blânzii şi preaminunaţii noştri Sfinţi din închisori stau în întuneric goi, închişi de peneluri pe care jertfa lor încă nu le-a strigat: HRISTOS A ÎNVIAT! VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!... Dar Sfinţii strigă mut, şi parcă plâng pentru mânuţele ce i-au pictat.

Dacă îndărătul artei vizuale cântărim calitatea conceptuală şi impactul său asupra stării intelectiv-afective, în şi dincolo de Icoană căutăm o realitate îndumnezeită, transfigurată de lumina taborică şi de bucuria Învierii. 



În icoana canonică a unui martiriu sfinţenia covârşeşte nu doar o inerentă şi transcendentă demnitate umană care transpare dincolo de muncile martiriului - lucru care altminteri ar fi prezent şi în înfăţişarea morţii lui Socrate, dar mai presus, o bucurie a jertfei care expiază întunecimea torţionarilor, precum lumina Sfântului Ştefan şi rugăciunea sa pentru ucigaşii săi le dădea şi acelora nimb uman şi iertare. Reflectând această realitate duhovnicească, icoana închipuie două feluri de oameni: pe cei străluminaţi de har dumnezeiesc, adică Sfinţii, în rol predominant, şi pe cei lipsiţi de har, păcătoşii, cu rol minim, prezenţi doar pentru a sublinia prin contrast discret dar ferm, măreţia sfinţeniei acelora. Unii, pnevmatofori în slavă negrăită, ceilalţi opaci, lut fără Viaţă. 

“Icoana Noilor Martiri” prezintă într-adevăr două feluri de oameni, însă în mod diferit de o icoană. Primii - desfiguraţi, satanizaţi şi înfricoşători, bestii criminale care domină şi prin proporţie, dar mai ales prin duh, întreaga imagine, făcând vie forţa întunericului pe care o emană şi înnoind grozăvia faptei lor de hulă, spurcând ochiul ce priveşte, iar nu odihnindu-l cu evlavie. Este adevărat că în temniţele comuniste s-a depăşit în sens negativ omenitatea, totuşi „să nu ne răzbunaţi!” se referea şi la artă, şi mai ales la ea, ca una care chiar poate şi trebuie să transfigureze. Realismul este pentru a fi înscris în Vieţile Sfinţilor, dar în Imnografia Bisericii martiriile sunt înfăţişate transfigurate.



În a doua categorie sunt nu Sfinţi, fiindcă aceia ar avea aureole, ci oameni reeducaţi la chip şi la suflet, uniformizaţi, lipsiţi de individualitate, umiliţi, stâlciţi, fără speranţă, fără strălucire interioară, fără bucurie, fără Înviere, fără Duhul lui Dumnezeu de Care se strălucesc duhurile Sfinţilor. Este o uluitoare realizare artistică: ce nu au reuşit chinurile temniţelor, a reuşit penelul delicatelor măicuţe: să-i lipsească pe Mucenici de Dumnezeul din inima lor! O lucrare monumentală tehnic realizată măiestrit ca tuşeu, nerv, balans de mişcare şi unitate a compoziţiei, însă care din pricina duhului rău ce a inspirat-o şi care grăieşte prin ea, şi pentru lipsa Duhului Sfânt, nu numai că nu poate fi numită icoană, dar este o înţelegere neadevărată a realităţii duhovniceşti mărturisite de Sfinţii închisorilor în care Hristos le transfigurase fiecare clipă şi fiecare por.

Situată central, poate pentru a justifica titlul lucrării, este o foarte frumoasă icoană de tip bizantin, încadrată de un câmp gravitaţional nihilist ca substanţă şi expresie. Privitorul înţelept aleargă către diafanul albului irizat de degradeuri superbe încercând să scape de angoasa stării de iad care subjugă duhul celui slab pironindu-l în drăcăria tablourilor periferice, însă nu poţi ieşi din ghearele disperării pentru că şi Sfinţii din icoana centrală sunt, la fel, lipsiţi de Duhul Sfânt: depersonalizaţi, trişti, dezumanizaţi şi nu îndumnezeiţi, mărturisitorii mijlocesc ca nişte cerşetori, nu ca nişte încununaţi, către un hrist mărunt, înecat de gri-ul centrifug şi biciuitor. “Icoana noilor martiri” este un strălucit apostol al deznădejdii. De aceea cinstit înaintea lui Dumnezeu este să i se schimbe titlul în „Viaţa noilor martiri”, şi astfel s-ar face dreptate şi Sfinţilor, şi icoanelor, şi artistelor, iar opera de artă şi-ar lua cuvenitul loc în veşnicie.

Fraţilor, una e kitschul, alta e drăcăria bine executată. Primul moare de la sine în timp sau prin cultivarea gustului. A doua dospind creşte mare şi se face erezie. Un nou iconoclasm ar fi greu de depăşit prin mulţimea ispitelor veacului acesta încercat. 

Cine nu se lasă intimidat de această interpretare vizuală sumbră şi mai ales eretică - fiindcă a înlocui Duhul Sfânt cu duhul antihristic este impardonabil, chiar dacă este din neştiinţă sau din dorinţa zugrăvirii realiste - se poate lumina, lămuri şi adăpa spre uriaş folos duhovnicesc din mulţimea scrierilor Sfinţilor Mucenici editate cu multă osteneală de măicuţele de la Diaconeşti (iată îndrăzneala neruşinată a satanei de a compromite Sfinţii prin chiar cei ce voiau a-i cinsti mai mult, căci cine a lucrat mai cu osârdie la propovăduirea sfinţeniei mucenicilor din temniţele comuniste, decât mănăstirea lor. Rugăm pe Dumnezeul Bucuriei să le dăruiască grabnic putere de a schimba grabnic titlul lucrării, din Icoana…în “Viaţa”, sau “Tabloul”, şi să le învieze întru Pacea Sa sufletele ca într-o zi să picteze adevărate, multe, minunate şi biruitoare icoane ale Noilor Martiri, amin.

Cu siguranţă vor sări unii (cu siguranţă dintre acei căldicei şi puţini, în comparaţie cu sutele de mărturii de aceeaşi părere cu mine în urma cărora aştern în scris această durere, după aproape doi ani de la apariţia lucrării) şi vor zice în apărarea acuzatelor: “măcar au vrut să facă ceva bun”. Şi Eva a vrut să facă ceva bun. Nici ea n-a vrut să iasă cum a ieşit. Răspunsul e unul singur, în Ortodoxie: Domnul nu vrea atât să facem, cât mai degrabă să fim. Sfinţii închisorilor au făcut tot ce se putea, şi mulţi tot n-au priceput, ca şi cum după citirea Noului Testament ar rămâne doar ideea deicidului, iar nu biruinţa Învierii. Chiar dacă a fost completă fapta mărturiei lor, iată că asupra unora încă nu a avut nici un impact. Dar faptul că sunt Sfinţi e recunoscutul preţ al mărturiei de a fi vii întru Cel Viu.

Nu trebuie tăcută evlavia, nici jertfind-o pe cea faţă de măicuţe, nici cea pentru Sfinţi, dar mai ales cea faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu trebuie tăcută nici grija pentru toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor. 

Dacă ar fi tăcut al Şaptelea Sobor despre icoane?

F.S. (articol postum)

 Foto: detalii din Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc


[1] Calităţile artei fac subiectul educaţiei de bază a oricărui om şi nu le voi enumera sau comenta, considerând că sunt cunoscute deja de cititor.
[2] În continuare există voci care deşi se numesc pe sine pravoslavnice, consideră arta drept moft sau redundanţă, Acelea ori nu au fost niciodată în vreo biserică sau la vreo slujbă, ori pur şi simplu nu au minte.
[3] De la chinezării electrice la manelisme gen Marian Moise

Acad. Florin Constantiniu: În preajma lui 22 iunie 1941: agenţii sovietici transmit

Împlinirea a 70 de ani de la atacul Reichului şi al partenerilor săi împotriva URSS a prilejuit apariţia în Federaţia Rusă a unui şir de cercetări şi evocări a acestui eveniment cu o puternică rezonanţă în conştiinţa colectivă a opiniei publice ruse. Este de remarcat că victoria URSS în ceea ce se numeşte „Marele Război pentru Apărarea Patriei” tinde să estompeze „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, evenimentul fondator al regimului sovietic.
Printre contribuţiile cele mai importante la cunoaşterea împrejurărilor în care s-a produs atacul din 22 iunie 1941 se numără şi volumul generalului maior (r) L.F. Soţkov, Agresiunea. Documente desecretizate ale Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, 1939-1941 (în lb. rusă, Moscova, Ed. Ripol Klassik, 2011, 576 p.). Editorul a lucrat el însuşi în Serviciul de Informaţii Externe şi, este evident, ediţia de documente s-a alcătuit din iniţiativa şi cu aprobarea forurilor conducătoare ale „serviciilor”. Pentru „secretomania”, revenită în forţă, în Federaţia Rusă, este caracteristic faptul că editorul a continuat să păstreze secretizarea surselor, deşi, în alte lucrări, apărute cu ani în urmă, numele de cod ale agenţilor fuseseră deconspirate (astăzi, de exemplu, ştim că „Starşina” era Harro Schulze-Boysen, iar „Korsikaneţ”, Arvid Harnack, cei doi fiind sursele de informaţii cele mai valoroase din structurile Reichului).
Volumul recent apărut se adaugă altor două contribuţii documentare de mare valoare: Secretele lui Hitler pe masa lui Stalin, o culegere de documente din Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse, apărută în 1995, şi cele două volume de documente, Anul 1941 (din monumentala colecţie Rusia în secolul al XX-lea), în care sunt incluse şi rapoarte ale agenţilor secreţi ai Uniunii Sovietice privind pregătirile în vederea Operaţiunii „Barbarossa”, volume apărute în 1998.
Culegerea generalului L.F. Soţkov aduce o informaţie pe cât de bogată, pe atât de nouă şi depăşeşte limitele cronologice înscrise pe copertă. Ceea ce reproşăm editorului este nu numai secretizarea surselor, care, acum, la 70 de ani de la evenimente, ni se pare excesivă, dar şi lipsa oricărei indicaţii arhivistice (fond, opis, mapă, dosar, filă), ceea ce lipseşte documentele de „identitate”. Lăsând la o parte aceste carenţe, vom spune că noua ediţie de documente reprezintă un însemnat progres în cunoaşterea informaţiilor de care a dispus conducerea sovietică privind pregătirea atacului din 22 iunie 1941.
Întâlnire între ofiţeri sovietici şi nazişti
Printre documentele incluse în volum, unele se referă la România, mai exact la măsurile militare în vederea iminentului război. Reproducem mai jos două dintre ele: sunt rapoarte ale unui agent cu nume de cod „Foma”, adresate lui „Viktor”, care, ştim din alte lucrări, era Pavel Mihailovici Fitin (1907-1971), la acea dată şeful Direcţiei I (informaţii externe) a Comisariatului Poporului al Securităţii Statului (NKGB), o instituţie distinctă de Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD).
Iată primul document:
Strict secret
Comunicare din Bucureşti
6/VI.1941
Lui Viktor
La no. 2031 După datele lui «­­­___», mobilizarea se desfăşoară pe diverse contingente, în majoritate este chemat corpul ofiţeresc.
După datele lui «­­­___» (primite prin «­­­___»), mobilizarea merge până la vârsta de 42 de ani. «­­­___» şi «­­­___» transmit că mobilizarea se face pe baza ordinelor şi a telegramelor personale. Observaţii personale confirmă mobilizarea, astfel, la 5 iunie, «­­­___» a constat adunarea celor mobilizaţi la Gara de Nord şi, conform explicaţiilor lui Calmanovici, muncitorii au fost luaţi de la construirea adăposturilor antiaeriene şi mobilizaţi.
No. 131 Foma” (p. 422).
Este ciudat că numele lui Emil Calmanovici a fost păstrat în textul documentului, în timp ce toate celelalte nu sunt menţionate, spaţiul rămânând alb. El era un inginer constructor, originar din Piatra Neamţ, intrat în Partidul Comunist din România în 1937 şi devenit unul din finanţatorii PCdR. Tot el a luat în antrepriză construcţia reprezentanţei diplomatice a URSS la Bucureşti (de pe Şoseaua Kisseleff). Inclus în „lotul Pătrăşcanu” a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1954 (vezi Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, Ed. Vremea, 1996).
Cel de-al doilea document are următorul cuprins:
Strict secret
Comunicare din Bucureşti
12/VI.1941
Lui Viktor
Mişcarea trupelor germane în Moldova nu slăbeşte. La 11 iunie a.c., am mers cu «­­­___» la Buzău. Pe drumul de întoarcere, s-au numărat, venind în sens invers, 856 de maşini, dintre care 96 cu tunuri antitanc în remorci, 28 cu pontoane şi accesoriile lor, 72 sanitare. Celelalte maşini cu materiale de război şi trupe. În afară de aceasta, s-au numărat 200 de motociclete cu ataş, dintre care 20 de motociclete sanitare. Trupele se deplasau într-un şuvoi neîntrerupt, de la Bucureşti la Buzău, cu o viteză de 40 de km/h. În Ploieşti, s-a observat că toate trupele venite din Bucureşti se îndreptau spre Buzău. Pe drum, au fost văzute puncte de recrutare româneşti în activitate şi puncte de primire a cailor, precum şi efective militare de căi ferate, care se îndreptau spre Buzău. Trenurile civile sunt arhipline, oamenii stau pe acoperişul vagoanelor şi pe scări.
12/VI.-41 No. 140 Foma” (p. 445).
Sunt două mostre de informaţii comunicate de agenţii din teren către centrala de la Moscova. Documentele publicate în volumul generalului L.F. Soţkov, alături de cele editate anterior, pun în lumină amploarea fără precedent a datelor şi a informaţiilor culese de agenţii sovietici în legătură cu pregătirea atacului din 22 iunie 1941. Nu a existat în istoria militară un război ale cărui pregătiri să fie cunoscute atât de amănunţit de viitorul adversar. Este un paradox că o operaţiune militară - Planul „Barbarossa” -, cunoscută în cele mai mici detalii de către conducerea sovietică, nu a putut fi prevenită sau stânjenită din cauza convingerii ferme a lui Stalin că Hitler nu se va angaja într-un război pe două fronturi şi că toate comunicările privind pregătirea războiului erau fie mijloace de presiune ale Berlinului pentru a intimida Moscova, fie dezinformări ale britanicilor pentru a provoca un război între Germania şi URSS. Munca unor agenţi extrem de vigilenţi - cum se poate constata şi din cele două rapoarte prezentate mai sus - a rămas astfel nevalorificată.

Sursa: revista Clipa 

Imaginile care au revoltat peste 1 miliard de oameni. "Aceasta societate este grav bolnava". Oare noi cum am fi procedat?

Intreaga China este in stare de soc, dupa ce televiziunile si site-urile de internet au difuzat o filmare realmente cutremuratoare, realizata de o camera de supraveghere dintr-un oras din sudul tarii.Mai bine de zece oameni au ignorat pur si simplu o fetita de 2 ani, care zacea in stare critica pe strada, dupa ce fusese calcata de doua masini.
Copila, pe nume Yue Yue, a fost mai intai lovita de o duba, iar apoi de un camion, in fata magazinului pe care il au parintii ei in orasul Foshan. Singurul care i-a venit in ajutor a fost un gunoier, care a mutat-o de pe strada si a strigat dupa ajutor. Revoltator este ca nici macar ceilalti proprietari de magazine nu au intervenit. Intr-un final, mama fetei a aflat de tragedie si a dus-o pe copila la spital.
"Aceasta societate este grav bolnava", a spus un chinez, in timp ce alti conationali pun lipsa de reactie a martorilor pe seama unui alt caz, in care un barbat a fost pus sub acuzare, dupa ce a sarit sa ajute o femeie in varsta care a cazut. Se pare ca acesta a incalcat o regula guvernamentala privind interventia in caz de accident si a fost obligat sa plateasca o parte din costurile spitalizarii.
Yue Yue a fost dusa la spital in coma si a fost operata de urgenta, insa medicii spun ca nu prezinta activitate cerebrala si sansele de supravietuire sunt practic nule.
Ambii soferi care au trecut peste corpul fetei au fost arestati.

Vezi video la Stirile ProTV

Ipoteză şoc: Hitler şi-ar fi trăit, bine-mersi, bătrâneţea!

Doi jurnalişti britanici susţin că au găsit dovezi „copleşitoare” care atestă faptul că Adolf Hitler şi Eva Braun nu s-au sinucis la Berlin, în 1945, ci s-au refugiat în Argentina. Ipoteza că sinuciderea lui Adolf Hitler a fost o înscenare apare în cartea „Lupul cenuşiu: evadarea lui Adolf Hitler“, sub semnăturile lui Gerrard Williams şi Simon Dunstan.

Conform celor doi, prezenţa lui Hitler în America de Sud este „mai presus de orice dubii“, la fel ca şi certitudinea naşterii a două fiice, înainte ca liderul fascist să divorţeze de Eva Braun, încetînd din viaţă în 1962, la vârsta de 73 de ani, anunţă JURNALUL NAŢIONAL. Astfel, noua carte, citată de RING, afirmă că Hitler ar mai fi trăit încă 17 ani după terminarea războiului şi s-a stins din viaţă, de bătrâneţe. Hitler şi Eva Braun ar fi evadat pe 27 aprilie din Berlinul împresurat deja la sfârşitul lunii aprilie 1945 de trupele sovietice, ajungând în Danemarca.

Cei doi au revenit după câteva zile în Germania, după care au zburat către o bază militară spaniolă, aflată sub controlul filofascistului Franco, traversarea Atlanticului, în America de Sud fiind făcută la bordul unui submarin. Apoi fost ajutat să fugă şi a trăit în Argentina, ţară care, aminteşte ADEVĂRUL, a oferit adăpost multor criminali nazişti de război. ANTENA3, care citează din noua carte biografică, afirmă că cei doi au fost conduşi de către forţele germane secrete, în colaborare cu de serviciile secrete americane, în schimbul accesului la tehnologia nazistă de război.

În ceea ce priveşte fragmentul de craniu găsit la Berlin, care se prespune că ar fi al lui Hitler şi aflat în custodia Rusiei, a cărui autenticitate a fost pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători, după cum afirmă RING, cei doi susţin că au făcut incestigaţii amănunţite şi au descoperit că rămăşiţa este, de fapt, a unei tinere femei. „Atât Stalin, cât şi Eisenhower şi Hoover, cu toţii ştiau de la FBI că nu există vreo dovadă a morţii lui Hitler în buncăr. E dificil de înţeles de ce atât de multe informaţii, deja publicate, pe care le prezentăm au fost ignorate de-a lungul anilor”, a declarat Williams.

În replică, Guy Walters, un reputat istoric britanic, citat de JURNALUL NAŢIONAL, a catalogat aceste ipoteze drept „2000 la sută tâmpenii. Istoria nu poate fi rescrisă de dragul senzaţionalului, iar dovezile indubitabile ale morţii celor doi nu pot fi contrazise“. 
 
Sursa: Ziare.ro

Vezi cum pregatesc terenul Plesu si Oisteanu pentru inlocuirea predarii religiei in scoli cu istoria religiilor

Trebuie predată religia în şcoli? Cine s-o predea?

În ultimii cinci ani numărul românilor care sunt de acord cu predarea religiei ca materie obligatorie în invăţământul public a scăzut de la 71% în 2006 la 50% în 2011. În plus, ponderea celor ce nu sunt de acord cu obligativitatea religiei s-a dublat, de la 22% la 40% in acelasi interval de timp, potrivit unei cercetări recente a Fundaţiei Soros intitulată „Religie şi comportament religios în România”.
Respondenţii pot fi împărţiţi in trei grupuri: „conservatorii” – care preferă predarea religiei ca materie obligatorie, de către preoţi, iar fiecărui elev să i se predea dogma propriei confesiuni; „progresiştii” care preferă predarea religiei ca istoria religiilor, o materie opţională cu un profesor specializat, şi „indecişii” care „nu stiu” sau „nu răspund”.
Potrivit cercetării, procentul persoanelor cu vârsta până în 30 de ani care resping predarea religiei în şcoală sub orice formă este de 16%, dublu faţă de media naţională. Mai mult, în cazul respondenţilor elevi şi studenţi, acest procent creşte la 24%.
Şi în legătură cu modul de predare al religiei există păreri împărţite. 52% dintre respondenţi vor ca elevii să studieze doar religia lor şi doar 32% preferă cursurile la care sunt prezentate mai multe religii. 46% ar prefera ca religia să fie predată de profesori specializaţi în istoria religiilor, faţă de 38% care cred că religia ar trebui să fie predată de preoţi.
  • Dvs. ce credeţi? Este şcoala locul cel mai potrivit pentru educaţia religioasă, sau trebuie lăsată aceasta în grija părinţilor?
  • Ar trebui să fie religia o materie obligatorie, conform dreptului garantat în Constituţie la învăţământul religios pentru fiecare cult? Sau este mai potrivită predarea ei ca materie opţională, fiind vorba despre opţiunea individului?
  • Ce le-ar folosi mai mult tinerilor ortodocşi, catolici sau protestanţi? Învăţarea unor noţiuni de bază de dogmă a propriei confesiuni sau mai degrabă o trecere în revistă a tuturor religiilor existente, a caracteristicilor şi învăţăturilor acestora?
  • Cine ar fi mai indicat pentru a preda această materie? Preoţii care şi practică ce propovăduiesc sau profesori de istoria religiilor? Ce importanţă are calitatea profesorilor pentru orientarea religioasă a copiilor?
  • Cum vă explicaţi că tocmai studenţii şi elevii resping în număr mare educaţia religioasă în şcoli? Care ar putea fi cauzele nemulţumirii lor?

Parintele Adrian Fageteanu - Inregistrare inedita de acum 20 de ani realizata de Victor Roncea

Related Posts with Thumbnails