Postez nai jos un material al unui om (F.S.) care nu se mai afla astazi printre noi. O minte stralucita, un om cu o vasta cultura teologica, autor al mai multor carti ortodoxe. Articolul s-a vrut a fi o marturisire si nu o rafuiala cu cineva anume. De altfel, cei care l-au cunoscut pe fratele nostru stiu ca acesta nu putea purta ranchiuna nimanui. Este un punct de vedere pe o tema sensibila: reprezentarea iconica a martirilor inchisorilor comuniste. Mai multi oameni din randul fostilor detinuti politic, preoti si calugari, mireni de diferite profesiuni si-au exprimat nemultumirea fata de icoana realizata de vrednicele maicute de la Manastirea Diaconesti. Autorul acestui articol, bun prieten cu maicutele, nu a vrut sa le raneasca, amanand mult timp publicarea acestui material. A dat, in cele din urma, textul spre publicare, cu gandul la “toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor”. Din varii motive, tinand in principal de delicatetea temei, articolul devine public abia acum.
Nimeni nu poate nega rolul maicutelor in instituirea unui cult al marturisitorilor si mucenicilor romani aflati in razboi cu hidra comunista. Activitatea acestora este una de exceptie, pornind de la cantarile minunatelor colinde ale detinutilor si pana la cartile si albumele dedicate acestora. Sunt voci imporatante care considera, insa, ca reprezentarea mucenicilor din inchisori nu este una de tip iconic, ci ca ar fi un tablou religios destul de reusit, o reprezentare moderna a suferintei, in care Rastignirea apare accentuata in dauna Invierii. Este drept, fara Rastignire nu ar fi existat Inviere, dar pentru noi, crestini ortodocsi fiind, fara Inviere totul ar fi fost de prisos. “Eu nu ma pot ruga in fata ei”, imi spunea un fost detinut politic, care a indurat ani grei de temnita, un mare marturisitor al generatiei de la 1948.
Subliniez, este doar un punct de vedere, scris ca un strigat marturisitor, care poate fi punctul de plecare al unei dezbateri rodnice despre cea mai potrivita realizare a icoanelor sfintilor inchisorilor si, mai ales, indraznesc sa spun, un indemn spre pictarea unor icoane in care lumina Invierii sa transfigureze chipurile sfintilor. (Florin Palas)
Apostazia prin artă
Odinioară Arta Bisericii mărturisea Adevărul. Prin ea au hotărât Domnul, proorocii, Sfinţii, Soboarele, să se preamărească Iconomia mântuirii. Fiind însăşi sfântă şi izvorâtă din Cel PreaSfânt, Arta[1] Bisericii mărturiseşte teologia ortodoxă şi are putere sfinţitoare. Ea este forma estetică a expresiei dogmatice a revelaţiei dumnezeiesc-omeneşti şi a fost aleasă de Dumnezeu prin Sfinţi să săvârşească atât cateheza (Scriptură, imnografie, icoană) cât şi liturgica (la cele dinainte adăugându-se arhitectura, psaltica, gestica rituală, miresmele, ornamentica, veşmintele). Arta este indispensabilă expresiei de credinţă şi liturgicii, fiind săvârşită şi potenţată numai prin ea[2].
Încet-încet, în ultimele veacuri mai ales, şi aproape complet în ultimele decenii, Arta Bisericii este atacată de duhuri mai perfide decât chiar cele ce uneltesc panerezia ecumenismului. Uzurparea ideii de dragoste şi a celei de mărturisire are formele cele mai diverse. Infiltrându-se prin artă, erezia şi hula au mai mari şanse nu doar de a vătăma, cât şi de a trece neobservate şi neanathematisite, ba chiar îmbrăţişate. Nu s-a vorbit îndeajuns împotriva problemei kitschului[3] care este o ofensă adusă lui Dumnezeu şi care demonstrează absenţa trezviei şi a Duhului Sfânt, atât din artizanii respectivi cât şi din consumatorii de kitsch, de la (nesfârşita) opincă la (mai ales) vlădică -, însă dacă acelea sunt probleme perene, acum trebuie tras clopotul despre ceva mult mai grav: intrarea satanei în Biserică, cu chip de artă evlavioasă, nu doar prin diferiţi emisari ci chiar el însuşi, voind închinare.
Dacă bălăcărelile diletantismului general în care se complac iconografia şi psaltica de o bucată de vreme se pot trece cât de cât cu vederea, că, deh, una e să nu ai talent şi nici să nu-ţi dai seama, şi alta e să ai şi să nu ştii că faci rău cu el, subiectul acestei scrieri nu mai suferă tăcere: Sfinţii închisorilor. Am plâns, am postit, m-am rugat, ca tot românu` de rând cu oareşcare simţ că de la Sfinţi vine nădejdea, şi nu numai că nu mai pot să tac, cum aş fi vrut, dar trebuie să strig. De ce? Pentru că decât a tăcea din falsă smerenie şi “diplomaţie”, mai mântuitor e să strig în locul lor.
Deci nu e de ajuns că nu-i cinstim cum se cuvine, că nu-i cunoaştem, că nu-i pricepem, că nu-i citim, că nu ne rugăm lor, că nu-i mărturisim cu evlavie şi curaj, că nu le cerem ajutorul, că nu luptăm să dărâmăm oprobriul în care în continuare îi lăsăm să zacă în memoria publică şi în gropi comune pe sub moloz, că ne ruşinăm să zicem adevărul despre viaţa lor pământească şi cerească, nu e de ajuns că nu le ascultăm sfatul pe care ca să ni-l dea moştenire au plătit ani grei de sânge, foame, frig şi suferinţe, nu ajunge că ascundem conştiinţei noastre individuale şi celei naţionale cât suntem de nesimţiţi faţă de sfinţenia şi de fapta lor de jertfă pentru credinţă, pentru Adevăr, pentru Iubire, pentru neam şi pentru ţară, oare ce să însemne că dintr-o ţară întreagă de iconari nu s-au găsit decât vo doi trei să-i picteze, şi aceia, - să mă ierte - nereuşit, timid şi tern? Unde este evlavia iconarilor, sau oare aşteaptă în van girul canonizării chiar de către cei ce i-au mucenicit?
Până acum o singură compoziţie care se încadrează în domeniul artistic pretinde că îi reprezintă. Aceasta se intitulează “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Fiind prima şi singura, dar mai ales fiind atât de mediatizată, creează un precedent care necesită o reacţie exprimată, ca dealtfel orice operă de artă în care artistul îşi asumă reacţia publicului, şi cu atât mai mult se pretează la o reacţie sobornicească dacă doreşte a-şi câştiga locul în Arta Sfântă a Bisericii.
Însetat, după ani de aşteptare a unei icoane cu mult-iubiţii Sfinţi, deodată mă entuziasmai. Tânjisem cu foc să nu mă mai simt umilit de lipsa cinstirii lor printr-o icoană. Sorbisem cu suflet în uimire toată literatura scrisă de ei şi despre faptele lor de credinţă, despre minunile lor din timpul prigoanei şi de după, despre demnitatea lor comparabilă poate doar cu a vechilor daci creştini ale căror statui sunt şi azi mărturie a unui fel de a fi vertical în faţa Infinitului Dumnezeiesc. Deja imaginându-mi o ilustrare pe măsura măreţiei Sfinţilor, am alergat ca roua în răsărit către vederea ei, când… nădejdile se izbesc de un zid de cenuşă şi vaiuri. Dintre neguri, mulţime de chipuri fără chip… întuneric, întuneric, întuneric… În efort concentrat, toate icoanele văzute vreodată se perindă ameţitor prin faţa ochilor minţii: în toate LUMINA biruieşte. În toate lumina scaldă chipul sfinţilor, şi izvorând din asemănarea cu Hristos a sufletului lor, sfinţeşte şi inima celui ce priveşte, şi chipul luminii taborice inundă din Sfânt şi din raiul al cărei ferestre e icoana. Dar în imaginea “noilor martiri” întunericul a biruit şi râde sfidător la mine, înapoi… Mâna-ndreptată spre-nchinare se opreşte, buzele-ngheaţă nemaisărutând: o, blânzii şi preaminunaţii noştri Sfinţi din închisori stau în întuneric goi, închişi de peneluri pe care jertfa lor încă nu le-a strigat: HRISTOS A ÎNVIAT! VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!... Dar Sfinţii strigă mut, şi parcă plâng pentru mânuţele ce i-au pictat.
Dacă îndărătul artei vizuale cântărim calitatea conceptuală şi impactul său asupra stării intelectiv-afective, în şi dincolo de Icoană căutăm o realitate îndumnezeită, transfigurată de lumina taborică şi de bucuria Învierii.
În icoana canonică a unui martiriu sfinţenia covârşeşte nu doar o inerentă şi transcendentă demnitate umană care transpare dincolo de muncile martiriului - lucru care altminteri ar fi prezent şi în înfăţişarea morţii lui Socrate, dar mai presus, o bucurie a jertfei care expiază întunecimea torţionarilor, precum lumina Sfântului Ştefan şi rugăciunea sa pentru ucigaşii săi le dădea şi acelora nimb uman şi iertare. Reflectând această realitate duhovnicească, icoana închipuie două feluri de oameni: pe cei străluminaţi de har dumnezeiesc, adică Sfinţii, în rol predominant, şi pe cei lipsiţi de har, păcătoşii, cu rol minim, prezenţi doar pentru a sublinia prin contrast discret dar ferm, măreţia sfinţeniei acelora. Unii, pnevmatofori în slavă negrăită, ceilalţi opaci, lut fără Viaţă.
“Icoana Noilor Martiri” prezintă într-adevăr două feluri de oameni, însă în mod diferit de o icoană. Primii - desfiguraţi, satanizaţi şi înfricoşători, bestii criminale care domină şi prin proporţie, dar mai ales prin duh, întreaga imagine, făcând vie forţa întunericului pe care o emană şi înnoind grozăvia faptei lor de hulă, spurcând ochiul ce priveşte, iar nu odihnindu-l cu evlavie. Este adevărat că în temniţele comuniste s-a depăşit în sens negativ omenitatea, totuşi „să nu ne răzbunaţi!” se referea şi la artă, şi mai ales la ea, ca una care chiar poate şi trebuie să transfigureze. Realismul este pentru a fi înscris în Vieţile Sfinţilor, dar în Imnografia Bisericii martiriile sunt înfăţişate transfigurate.
În a doua categorie sunt nu Sfinţi, fiindcă aceia ar avea aureole, ci oameni reeducaţi la chip şi la suflet, uniformizaţi, lipsiţi de individualitate, umiliţi, stâlciţi, fără speranţă, fără strălucire interioară, fără bucurie, fără Înviere, fără Duhul lui Dumnezeu de Care se strălucesc duhurile Sfinţilor. Este o uluitoare realizare artistică: ce nu au reuşit chinurile temniţelor, a reuşit penelul delicatelor măicuţe: să-i lipsească pe Mucenici de Dumnezeul din inima lor! O lucrare monumentală tehnic realizată măiestrit ca tuşeu, nerv, balans de mişcare şi unitate a compoziţiei, însă care din pricina duhului rău ce a inspirat-o şi care grăieşte prin ea, şi pentru lipsa Duhului Sfânt, nu numai că nu poate fi numită icoană, dar este o înţelegere neadevărată a realităţii duhovniceşti mărturisite de Sfinţii închisorilor în care Hristos le transfigurase fiecare clipă şi fiecare por.
Situată central, poate pentru a justifica titlul lucrării, este o foarte frumoasă icoană de tip bizantin, încadrată de un câmp gravitaţional nihilist ca substanţă şi expresie. Privitorul înţelept aleargă către diafanul albului irizat de degradeuri superbe încercând să scape de angoasa stării de iad care subjugă duhul celui slab pironindu-l în drăcăria tablourilor periferice, însă nu poţi ieşi din ghearele disperării pentru că şi Sfinţii din icoana centrală sunt, la fel, lipsiţi de Duhul Sfânt: depersonalizaţi, trişti, dezumanizaţi şi nu îndumnezeiţi, mărturisitorii mijlocesc ca nişte cerşetori, nu ca nişte încununaţi, către un hrist mărunt, înecat de gri-ul centrifug şi biciuitor. “Icoana noilor martiri” este un strălucit apostol al deznădejdii. De aceea cinstit înaintea lui Dumnezeu este să i se schimbe titlul în „Viaţa noilor martiri”, şi astfel s-ar face dreptate şi Sfinţilor, şi icoanelor, şi artistelor, iar opera de artă şi-ar lua cuvenitul loc în veşnicie.
Fraţilor, una e kitschul, alta e drăcăria bine executată. Primul moare de la sine în timp sau prin cultivarea gustului. A doua dospind creşte mare şi se face erezie. Un nou iconoclasm ar fi greu de depăşit prin mulţimea ispitelor veacului acesta încercat.
Cine nu se lasă intimidat de această interpretare vizuală sumbră şi mai ales eretică - fiindcă a înlocui Duhul Sfânt cu duhul antihristic este impardonabil, chiar dacă este din neştiinţă sau din dorinţa zugrăvirii realiste - se poate lumina, lămuri şi adăpa spre uriaş folos duhovnicesc din mulţimea scrierilor Sfinţilor Mucenici editate cu multă osteneală de măicuţele de la Diaconeşti (iată îndrăzneala neruşinată a satanei de a compromite Sfinţii prin chiar cei ce voiau a-i cinsti mai mult, căci cine a lucrat mai cu osârdie la propovăduirea sfinţeniei mucenicilor din temniţele comuniste, decât mănăstirea lor. Rugăm pe Dumnezeul Bucuriei să le dăruiască grabnic putere de a schimba grabnic titlul lucrării, din “Icoana…” în “Viaţa”, sau “Tabloul”, şi să le învieze întru Pacea Sa sufletele ca într-o zi să picteze adevărate, multe, minunate şi biruitoare icoane ale Noilor Martiri, amin.
Cu siguranţă vor sări unii (cu siguranţă dintre acei căldicei şi puţini, în comparaţie cu sutele de mărturii de aceeaşi părere cu mine în urma cărora aştern în scris această durere, după aproape doi ani de la apariţia lucrării) şi vor zice în apărarea acuzatelor: “măcar au vrut să facă ceva bun”. Şi Eva a vrut să facă ceva bun. Nici ea n-a vrut să iasă cum a ieşit. Răspunsul e unul singur, în Ortodoxie: Domnul nu vrea atât să facem, cât mai degrabă să fim. Sfinţii închisorilor au făcut tot ce se putea, şi mulţi tot n-au priceput, ca şi cum după citirea Noului Testament ar rămâne doar ideea deicidului, iar nu biruinţa Învierii. Chiar dacă a fost completă fapta mărturiei lor, iată că asupra unora încă nu a avut nici un impact. Dar faptul că sunt Sfinţi e recunoscutul preţ al mărturiei de a fi vii întru Cel Viu.
Nu trebuie tăcută evlavia, nici jertfind-o pe cea faţă de măicuţe, nici cea pentru Sfinţi, dar mai ales cea faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu trebuie tăcută nici grija pentru toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor.
Dacă ar fi tăcut al Şaptelea Sobor despre icoane?
F.S. (articol postum)
Foto: detalii din Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc
[1] Calităţile artei fac subiectul educaţiei de bază a oricărui om şi nu le voi enumera sau comenta, considerând că sunt cunoscute deja de cititor.
[2] În continuare există voci care deşi se numesc pe sine pravoslavnice, consideră arta drept moft sau redundanţă, Acelea ori nu au fost niciodată în vreo biserică sau la vreo slujbă, ori pur şi simplu nu au minte.
[3] De la chinezării electrice la manelisme gen Marian Moise
