DR. EMILIA CORBU CĂTRE ORTODOCȘI: FĂRĂ ,,CAŢAVENCII,,

,,Fără Caţavenii,, este mesajul unui banner pe care toate site-urile, blogurile, revistele şi publicaţiile ortodoxe ar trebui să îl afişeze timp de un an de zile în semn de protest faţă de articolul diversionist şi suburban cu titlul ,, Copii români învaţă salutul nazist la biserică,, semnat de doi ziarişti fără nici o reputaţie. Vă asigur că ziarul nu va avea nici o pierdere financiară. Nu trăiesc din vânzarea ziarelor. Ar fi cazul ca întreaga comunitate ortodoxă să caute sursa de finanţare a publicaţiei ,,Caţavencii,,. Să ştim şi noi cine îi plăteşte ca să ne înjure.
Articolul se voia un reportaj de la protestul împotriva actelor biometrice desfăşurat la Bucureşti, în data de 14 martie 2013, în faţa Parlamentului. Astfel de proteste au existat în toate ţările în care actele biometrice urmau a fi introduse. Deci, nici o noutate, până aici! Am fost acolo şi totul a fost foarte bine organizat. Părerea mea este că au fost mai mult de o mie de oameni, dar pentru că stăteau toţi în grupuri compacte, fără spaţii libere între ei, păreau mai puţini.
Doar că, în articol nu se spune nimic de protest.  Cei doi ziarişti s-au folosit de acest prilej pentru a ataca în modul cel mai mizerabil, josnic şi intolerabil Biserica Ortodoxă în general şi Mănăstirea Petru Vodă în special, ca una dintre iniţiatoarele, alături de alte asociaţii creştine, a protestului mai sus menţionat. Ar fi cazul ca asociaţiile organizatoare ale protestului să acţioneze în judecată ziarul ,,Caţavencii,, pentru prezentarea calomnioasă a protestului lor.
Tot articolul este un lighean de zoaie. O fabulaţie pornită de la o fotografie în care nişte copii salută cu salutul roman. Nu li se dă nume, date, nimic! Deci, o fotografie fără nici o relevanţă. Părerea mea este că fotograful i-a pus să se joace aşa şi i-a pozat. După care a luat poza şi a acuzat întreaga Biserică Ortodoxă de legionarism, de viziune retrogradă, de mâncat banii statului. Un articol care pare desprins din dosarele de acuzare staliniste, din perioada cea mai neagră a comunismului. In final, pun o bomboană pe coliva ziarului şi acuza Biserica Ortodoxă de întoarcere în Evul mediu întunecat.
Dacă ar citi măcar o enciclopedie sumară ar constata că majoritatea monumentelor istorice şi de patrimoniu universal din Europa şi România au fost construite în acel ev mediu ,,întunecat,, de care bolborosesc ei. Că în evul mediu s-au descoperit noi continente, s-au descoperit noi legi în fizică, chimie, biologie, astronomie etc. S-au întemeiat primele formaţiuni statale ale popoarelor care există şi azi în Europa. S-au creat opere pe care eu le citesc şi azi şi am ce învăţa din ele. Şi astea sunt câteva exemple. In concluzie, ca specialist în istoria şi arheologia medievală constat că autorii articolului sunt doi inculţi.
Sperietoarea cu legionarismul e deja răsuflată. În ultimii 70 de ani s-au scris atât de multe cărţi în Europa şi mai nou în România, încât ne-am lămurit asupra subiectului tabu din timpul comunismului. Doar cei doi întârziaţi nu ştiu despre ce e vorba. Să lase flecăreala şi să se documenteze dacă pretind a fi ziarişti şi nu activişti ideologici. Legiunea Arhanghelului Mihail nu a fost fascistă şi nici nazistă, mişcări ideologice condamnate la nivel european. A fost o mişcare naţionalistă şi creştină. Atât! Chiar şi Tribunalul din Nurnberg a constatat acelaşi lucru. Caţavencii sunt neinformaţi! Ba, scriu şi enormităţi. Că, statul român plăteşte asigurări de sănătate unui oarecare părinte Eremia. De unde au scos-o pe asta? Fiecare om e obligat să îşi plătească asigurarea de sănătate, chiar împotriva voinţei lui. Că statul român plăteşte Bisericii nu ştiu câte sute de milioane. Îi rog să calculeze şi câte mii de milioane dă Biserica statului român prin impozite, taxe şi altele . Eu fac parte din această Biserică pe care o denigrează ei. Sunt şi membru al Bisericii şi cetăţean al statului căruia îi plătesc impozit lunar de peste 20 de ani.Dar să nu mai lungim vorba despre incontinenţa salivară a caţavencilor.
Vă reamintesc mesajul zilei, anului, veacului, ţării ,,Fără Caţavencii,,! Provoacă greaţă.

Camelia Suruianu: Maica Teodosia Zorica Laţcu - perla monahismului românesc

Mărturisirea părintelui Teofil Pârâianu: 

Pe maica Teodosia Zorica Laţcu, am cunoscut-o în mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu, in apropiere de Tecuci. Eram atunci acolo ca închinător. Era şi un bun prilej s-o întâlnesc, în Mânăstirea Vladimireşti, pe Maica Teodosia, cu numele civil de Zorica Laţcu. De Zorica Laţcu ştiam, până atunci, prea puţin, deşi puţinul se putea socoti şi mult, întrucât ce ştiam era important. Ştiam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, carte ce apăruse în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj în anul 1947. Făcusem cunoştinţă cu acea carte în vremea studenţiei mele, la Sibiu. Poeziile din Osana Luminii mi-au mers la inimă şi s-au aşezat acolo pentru totdeauna. Chiar învăţasem unele din ele şi eram bucuros să le spun şi altora. Aflasem la vreme de legătura poetei Zorica Laţcu cu mânăstirea de la Sâmbăta şi de admiraţia pe care o avea faţă de Părintele Arsenie Boca.

Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Laţcu, n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuoase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire, pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă.

Cu vremea am aflat că Maica Teodosia Zorica Laţcu a studiat filologie clasică, greacă şi latină, la Universitatea din Cluj, unde a mai studiat şi limba şi literatura franceză. Ştia şi germană, fiind dintr-o familie de intelectuali din Braşov, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. După studiile universitare a primit un post în cadrul Universităţii din Cluj în muncă de cercetare, post pe care la onorat până în 1948 când a plecat la mânăstire. La mânăstire a stat până la desfiinţarea mânăstirii, în 1956, când a fost arestată. Au urmat apoi trei ani de detenţie. După eliberare, s-a aşezat într-un sat din părţile Brăilei unde a locuit cu fosta ei colegă de chilie din mânăstire, care a ajutat-o şi unde a rămas până prin anii 70, când s-a întors în Braşov la casa părintească, unde a stat până în februarie 1990, când s-a întors la mânăstirea reînfiinţată. Sfârşitul vieţii pământeşti i-a venit Maicii Teodosia în 8 august 1990. A fost înmormântată în cimitirul mânăstirii din care a făcut parte.

Dumnezeu s-o odihnească!

Zorica Laţcu s-a născut în ziua de 17 martie 1917, într-o familie de intelectuali ardeleni. Tatăl, Ioan Laţcu, doctor avocat, a ocupat pentru un timp funcția de şef al Baroului Braşov, iar mai târziu a fost ales Prefect al orașului Brașov.  Zorica a venit pe lume într-un moment de cotitură în istoria României. Erau anii Primului Război Mondial, în țară domnea haosul, foametea, România fiind prinsă într-un joc politic. Frica mamei s-a răsfânt și asupra fiicei, copila născându-se cu un handicap locomotor. În pofida acestui aspect, s-a dovedit a fi înzestrată cu o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie vorbea fluent franceză și germană. După terminarea Liceului, a urmat cursurile Facutății de Filologie limbi clasice: greacă şi latină, la Universitatea din Cluj. După absolvire a fost oprită de Sextil Puşcariu pentru a lucra la întocmirea Dicţionarului limbii române. Sextil Puşcariu, încântat de începuturile creației sale poetice, a fost cel care a  îndeamnat-o să frecventeze cercul literar din apropierea lui Blaga. Începând cu anul „1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu, îi apare Osana Luminii, la Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor.” - părintele Teofil Pârâianu.

În 1948, primind binecuvântarea părintelui Arsenie Boca se retrage din viaţa civilă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu după mult timp, mai exact la 26 octombrie, este călugărită cu binecuvântarea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, primind la botezul monahal numele Teodosia, fecioara care se cinsteşte pe 29 mai.  In sânul Mănăstirii maica Teodosia a continuat să compună poezii, cântece și câteva piese de teatru cu subiect religios.   

Parintele Arsenie Boca despre lupta postului cu relele

„Luaţi seama, că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să biruie chipul lui Dumenezeu în noi, şi nu al diavolului - prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului, căci după cum vedeţi, postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu, dat tuturor celor ce luptă lupta cea buna.
Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi se va linişti casa."

Sursa: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Editura Credinţa strămoşească, 2002

16 ani de cand marturisitorul Virgil Maxim a plecat la nunta din ceruri.

Virgil Maxim s-a născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova, ca cel dintâi dintre cei trei băieţi ai familiei Maxim Constantin şi Alexandrina. Tatăl său a ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului” şi se va îngriji de soarta fiecărui copil: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. (fratele Ion a fost şi el închis de comunişti; Alexandru, mezinul, şi-a dat viaţa în lupta contra comunismului, în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba)

Virgil va urma Şcoala Normală, la Ploieşti (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Dragostea şi căldura faţă de colegii săi de şcoală aveau să-l facă iubit între aceştia. În 1937 depune legământul ca frate de cruce. Educaţia primită în Mişcarea Legionară îi va marca tinereţea ce avea să fie destinată unei jertfe aspre. A îmbrăţişat încă din timpul şcolii calea spre curăţenie şi desăvârşire spirituală pe linia Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc. Nu lipseşte de la slujbele oficiate în capela şcolii, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conştiinţa în lumina dragostei lui Hristos. Educaţia care se făcea era una profund creştină, vizând formarea omului în cele mai mici detalii, iar nu superficial. „Aparent măruntele greşeli copilăreşti, putând naşte mai târziu balauri otrăvitori – copiatul la teze, fumatul, râsul necontrolat, glumele proaste, trivialităţile, înjurăturile şi expresiile gratuite, desconsiderările reciproce, bănuielile, pizmele, certurile, abaterile şi manifestările necontrolate, chiar ale mersului, ale ţinutei în general, – intrau sub incidenţa educaţiei creştin-legionare.” („Imn pentru crucea purtată”, vol. 1, cap. 3)

Este arestat de pe băncile şcolii la 1 noiembrie 1942, Buzău. Bătut bestial la anchete. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociaţie clandestină”, din care avea să ispăşească până în 1964 aproape 22. Trece pe la închisoarea Ploieşti, dec. 1942, unde află botezul sângelui chiar de ziua sa. „Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.” (id., cap. 7)

Trece prin: Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgşor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Aiud. Încă din prima zi a detenţiei a împărtăşit fraţilor de suferinţă că: „Nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul este cu noi... Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam”. Face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învăţăturii lui Hristos, alături de titani ca Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim. Mai ales în timpul perioadei cât a stat la colonia de muncă din Galda, 1946-1948, se dedică unui program duhovnicesc intens după modelul Părinţilor pustiei. „Celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea şi lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii – prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie, necunoscutul – prilej de încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”. Prezenţa preoţilor în închisori a înlesnit împărtăşirea cu harul şi, atunci când aceasta era posibil, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aprofundarea se făcea prin studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă, ajungându-se la rugăciunea isihastă şi învăţarea Scripturii pe de rost. Temniţa ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.

Ajunge la închisoarea Târgşor, destinată elevilor (deşi avea 26 de ani, Virgil figura în dosar ca „elev”). Rugându-se, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete”. Astfel, cei mai mulţi au aflat în ea un far şi o pildă în orientarea şi creşterea lor duhovnicească pentru a înfrunta încercările, mai ales în „reeducarea” începută la Târgşor. Aici introduce programul de la Aiud: rugăciunea continuă (când înceta unul să se roage, începea următorul şi tot aşa de la o celulă la alta, până se întorcea în acelaşi loc).

Virgil s-a străduit să-şi înmulţească talanţii chiar în condiţiile dure ale detenţiei, reuşind să transforme mentalitatea lumii, să înfrângă teama şi neîncrederea, să convertească „suferinţa în jertfă acceptată, pentru ispăşirea păcatelor proprii şi atragerea atenţiei divine”. Chiar în reeducarea de la Gherla a găsit resurse de a rezista, cu ajutor de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis... Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri... Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală... Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

Mihai Rădulescu: „Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profund teologică, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).

Fără a intenţiona a face literatură, Maxim a creat în perioada detenţiei nişte „sinteze sub formă de metaforă ale unor stări şi stadii de viaţă duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestari într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). După decembrie 1989 le-a putut reconstitui şi edita în 1992: „când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaş).

După eliberare, va duce o viaţă urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educaţie creştinească elevilor. Va munci necalificat, până la calificarea ca zidar, fiind mereu şicanat moral şi psihic. La 48 de ani îşi va lua bacalaureatul! Se va dedica educaţiei fiicei sale. Va trece cu bine peste toate încercările şi va ieşi triumfător cu ceilalţi foşti deţinuţi politici. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă şi susţinut material pentru a edita două lucrări aparte: poeziile sub titlul „Nuntaşul cerului – poeme creştine cu teme isihaste” şi „Imn pentru crucea purtată”, printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruţiu).

Spirit profetic, Maxim şi-a îndemnat urmaşii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (Gazeta de Vest) şi scrisori adunate într-o broşură tipărită în 1998 cu numele „Lămuriri legionare”. A trecut la Domnul la 19 martie 1997 în Sălciile, Prahova. La înmormântare s-au adunat cu satul întreg – unde era mult iubit – şi camarazii sosiţi din întreaga ţară. O consăteancă afirma despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, fapt ce confirmă ţinuta de înaltă trăire creştină.

- extras din lucrarea lui Fabian Seiche - Martiri si marturisitori din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania  

Vezi si:

VIRGIL MAXIM: CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAŢIA MARELUI BRÂNCUŞI.

 

Profeţie despre ce se întâmplă astăzi în Basarabia. Agatanghel sau Sfârşitul omului

 

Puţini veghează şi dau alarma, mai puţini aud, căci mulţi se fac că nu aud, şi încă mai puţini sunt dispuşi să sară pentru a salva cetatea.