Virgil Maxim – Poeme inedite.

Despre Virgil Maxim (+19 Martie 1997): S-a născut în ziua de 4 decembrie 1922 şi, începând din 1942 şi până în 1964, a fost deţinut politic al regimului antonescian şi al celui comunist. Ceilalţi doi fii ai unei familii de ţărani au fost, unul, condamnat la peste douăzeci de ani de închisoare, iar celălalt, membru al grupului de rezistenţă al maiorului Dabija din Munţii Apuseni, executat de securişti. Între 1966 şi 1985, anul pensionării sale, a fost silit să lucreze ca zidar. Frate de cruce, deţinut politic, zidar şi poet, Virgil Maxim este mai întâi de toate un martir, adică un mărturisitor.

Întunericul iadului închisorilor comuniste i-a dezvăluit lui Virgil Maxim lumina cea neapropiată, iar suferinţele îndurate l-au întărit în umanitatea şi credinţa sa. Cei 22 de ani de recluziune l-au apropiat de condiţia de monah, nedepărtându-l însă nici de statura de poet care-şi interzice orice porniri telurice şi care îşi înţelege arta ca pe o continuă rugăciune având ca ţel, spre bucuria celor care ajung să aibă în faţă versurile sale, aşezarea cuvintelor omeneşti sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Nici un dicţionar de literatură română nu îl include pe Virgil Maxim şi e firesc să fie aşa: pentru ca lucrurile să stea altfel va fi nevoie nu ca poezia lui să fie alta, ci ca felul în care este înţeleasă poezia la noi să se schimbe.

           Dar de nuntă

Am căutat în toată lumea un dar
Să Ţi-l aduc, la nuntă, pentru Fiul Tău…
Şi n-am găsit Stăpâne, la nimeni…, nicăieri.
Un dar mai scump în lume, ca al meu…

De-aceea,
pe mine însumi m-am adus Stăpâne
Dar-Viu-de-Nuntă pentru Fiul Tău…
Pe mine însumi m-am adus în dar
Şi lasă-mă la urmă, de voieşti,
Să fiu surpriza celor de sub Har
Şi bucuria Oştilor-Cereşti…

Pe mine însumi m-am adus în Dar…

           Jertfă

Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvântule,
în holda neamului…
şi aşteptăm,
doar Ziua hotărâtă plinirilor,
Plinirii-n veşnicie…
………………………………….
Ne bucurăm când Secera-i aproape
Şi ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mâna’ndemânatecă şi bună
a îngerului rânduit s-adune
din cele patru margini ale lumii,
în Jitniţa Stăpânului, doar grâul…
Prescură vrem să fim!
Belşug de dar,
pe Masa-Sfântă-a Punerii-înainte,
frângerii ne dăm!…
O, Sfântă Liturghie…
„Ale Tale dintru ale Tale“…
„Luaţi, mâncaţi“,
căci suntem Astăzi,
în Trupul lui Hristos,
Flămânzilor,
împărătească Hrană…
„Se frânge şi se împarte,
se risipeşte şi nu se desparte”…
Stăpâne, în Iubirea Ta,
Neghina
arde-n Focul propriei osânde…

       La crucea purtată
imn
Cu ocazia sfinţirii monumentului de la Aiud

O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi
ca pe un Copac al cunoştinţei şi al Vieţii
te-am adăpat cu sânge cald şi tânăr şi cu ploi
de lacrimi revărsate-n psalmii dimineţii.
Suntem cu Simon Cireneul toţi sub tine
izbăvitoarea noastră din temniţele morţii.
Ne-am răstignit pe tine surâzând
durerile răsfrânte-n prăbuşirea dorinţelor de viaţă vinovată şi păcat.
Purificaţi sub har
durerea noastră am preschimbat-o în iubire
şi i-am iertat
pe cei ce-n amăgirea lor din cuget
ne-au junghiat.
Credeau în biruinţa lor de ceas pătat
şi ne-am sculat din giulgiul morţii
la ceasul rânduit de Cel Prea-înalt
să fim acelaşi leat cu Domnul nostru în lumină
la judecata lumii.
La marea şi sfânta
şi singura prea dreapta
înfricoşătoarea Judecată
din Valea Iosafat…
O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi!
Să te purtăm ca pe-un stindard biruitor
în veacul de acum
şi-n veacul de apoi.
Amin, amin, amin, în veci amin, amin.

       Cocori de Slavă

în fiecare dimineaţă
Şi-n fiecare seară
privesc,
în depărtări cum trec cocorii…
Şiraguri nesfârşite de-amintiri,
Speranţe înşelate
de ieri
de azi
de mâine, poate…
În fiecare dimineaţă
şi-n fiecare noapte privesc
din depărtări, cum vin cocorii…
Zădărnicii, bătând acelaşi drum
pe care ieri,
S-au scuturat petale moarte…
E scris în cartea vieţii noastre
Să alergăm spre culmi de soare pline
Şi obosiţi de-atâta alergare
Să ne-ndoim sub bulgării ţărânii?!…
Ci, Noi,
Cocori ai unei Vieţi-de-Slavă
şiraguri nesfârşite de lumini
ne-om ridica pe Aripi-de-Nădejde
Slavoslovind în Cor de Heruvimi…

Cu puţine săptămâni în urmă, Virgil Maxim s-a ridicat la Domnul.

*

Poeziile de mai sus şi scurta introducere au fost publicate în revista Scara nr. 1, Aprilie 1997, p. 95-98. Ele mi-au fost dictate de Virgil Maxim la a doua noastră întîlnire, după ce se apucase de scris lucrarea sa fundamentală – Imn pentru crucea purtată. Poemul Jertfă a fost scris doar pe caietul îngropat în pilonul căminului de nefamilişti de la combinatul Brazi şi ţinut minte de autor, care l-a considerat prea intim pentru a fi pus în volumul NUNTAŞUL CERULUI (ISIHAS) – poeme creştine cu teme isihaste, publicat în anul 1992. Mi l-a dăruit ca un semn de preţuire pentru cei ce vor dori să-şi închine viaţa lui Dumnezeu.

Este neapărat necesar ca generaţiile de astăzi să ştie că lui Virgil Maxim, la fel ca lui Traian Popescu, Dumnezeu le-a dat acolo, în chinurile temniţelor, darurile de nepreţuit ale poeziei, respectiv ale muzicii, fără ca vreunul dintre ei să le ceară. Amîndoi au fost purtătorii de Duh ai unei rugăciuni neîncetate, de care au rămas nedespărţiţi şi în cele de aici, şi în veşnicie.

Marin Naidim mi-a spus despre Virgil Maxim că era, dintre toţi “misticii” de la Aiud, tînărul cu cea mai puţină înclinaţie spre viaţa contemplativă, dar, cu toate acestea, prin lucrarea Dumnezeiescului Har, i-a depăşit pe cei mai mulţi dintre cei ce începuseră să-şi facă din rugăciunea neîncetată crez de viaţă. Virgil Maxim mi-a spus, la începutul anului 1996, că niciodată nu şi-a propus să scrie vreo poezie, şi nici măcar în anii de liceu curmaţi brusc de dictatura antonesciană nu a încercat să scrie versuri. Acolo, în temniţă, într-un ceas de luminare dumnezeiască, i s-au dat aceste străfulgerări filocalice, şi le-a ţinut în sipetul minţii pînă cînd vremea a îngăduit să le aştearnă pe hîrtie. Întîi la sfîrşitul anilor 1960, la combinatul Brazi, cînd lucra ca zidar, o parte dintre ele fiind fotografiate pe ascuns de organele de Securitate (Virgil Maxim a bănuit că Securitatea ar fi putut să ajungă la aceste scrieri, şi acesta este motivul pentru care le-a prins pe toate într-un caiet zidit în structura de rezistenţă a căminului de la Brazi, după cum mi-a spus cînd l-am întrebat cum le-a ţinut minte atîta vreme), apoi după 1990, cînd a reuşit să le tipărească pe o parte dintre ele în volumul NUNTAŞUL CERULUI (ISIHAS).

m. Filotheu Bălan

Sursa: Manastirea Petru Voda

INEDIT VIRGIL MAXIM. Introspecţie isihastă.

Isihasul menit a se afla în fruntea ciclului poartă în continuare stigmatul detenţiei, fiind zidit într-o diafragmă de beton pe vremea când, după eliberare, Maxim lucra ca zidar la construirea unui bloc de nefamilişti. În volumul de versuri ”Nuntașul cerului” este redată doar prima strofă a poemului. Deși autorul, cu o meticulozitate de invidiat, a alcătuit schema zidului în care a ascuns caietul asemeni hărții unei comori, nu a fost nevoie să fie căutat caietul. Securitatea a avut deosebită grijă de manuscrise și le-a fotografiat chiar în vremea în care erau create, fără știrea autorului. Astfel au fost descoperite, în urma cu câțiva ani, în arhivele CNSAS de către fiica lui Virgil Maxim, doamna Tatiana Maxim. Surpriza descoperirii fotocopiilor celor 29 de pagini a adus, fără îndoială, bucurie, dar în același timp dă mărturie vie despre așa-zisa libertate a foștilor deținuți politic, care erau hăituiți și prădați și după ispășirea pedepsei.

Ne întoarcem la versurile Isihasului, numit în manuscrisul inițial Introspecție isihastă, și redăm întâi versurile, așa cum apar în fila 253 a dosarului de la CNSAS al lui Virgi Maxim. (Crina PALAS)

INTROSPECȚIE ISIHASTĂ

Cobor în duhul meu șuvoi tot mai adânc.

Fiorul întâlnirii cu mine nu mă doare.

Ascult crescând din ape clopotnițe de soare

Și mari frumseți purtate pe-al veacului oblânc

În scara bucuriei albină sunt și floare.

Cu mâinile-amândouă mirezmele profunde

Din amfora luminii în suflet le adun.

Arunc măiastră nadă dărințelor flămânde

Și săgetez cuvântul în haină de păun...

În talisman de taină port Chipul Tău Prea Bun...

Podoabele-Măririi din Început Sfințit

Le-am tăinuit în salba Fecioarei-Preacurate.

Nu le-am văzut vreodată. Ce preț? – N-am prețuit.

În mistica mea foame râvnitu-le-am pe toate

Și colier în rugă le-am vrut la miez de noapte...

O, Praznicul Iubirii, ce necuprinsu-ncape!...

Adună-ți cântăreții născuți și nenăscuți.

Adâncului dă-i aripi, Înaltului fă-i punți

Să ne-ntâlnim la ”nunta sfințirilor de ape”

Îmbrățișați în gânduri, cu nimb de-argint pe frunți...

Notă blog: În fotocopiile de mai jos sunt manuscrise ale poeziilor lui Virgil Maxim, subliniate de cenzori inculţi ai Securităţii. În "Taina curcubeului" cenzorul descoperă cu surprindere, încercuind vigilent, culoarea verde în compoziţia curcubeului.

+5 februarie - 29 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Ioan Ianolide. Profeţie despre vremurile de azi. "Întoarceţi-vă la Hristos!"

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.
  

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

- fragment din volumul lui Ioan Ianolide - "Detinutul profet", ingrijit la Manastirea Diaconesti, Editura Bonifaciu, 2009

Postez în rândurile de mai jos o istorioară scrisă de Virgil Maxim, precum şi un îndemn al lui Ioan Ianolide adresat drept măritorilor creştini. Textele sunt preluate din excepţionalul album “Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti”, un răspuns creştin al rezistenţei anticomuniste, care restaurează o dimensiune nelijată vinovat de către Comisia Tismăneanu. (F.P.)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciuliţe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui.
Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane şi cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: “Purtaţi-vă crucea!”.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Vorbim din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia, dar printr-o cernere cruntă… Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strigăm deci din adâncuri: Hristos este Mântuitorul! Hristos lipseşte lumii! Deci toţi, oricare aţi fi, întoarceţi-vă la Hristos!

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

    “Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

                                                                                               ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    

       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.

        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.

            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales. 

         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale.

        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.

         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.

          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.      

          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.

  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).

            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).

             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.      

        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79).

          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.

           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.

           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.

           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.

             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).

           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).

              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.

              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.

              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.

                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.

                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. 

                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.

              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.

             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.

           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

  

  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.

       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).

         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:

        “Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.

        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).

   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA