Crăciunul în închisorile comuniste

de Gheorghe Constantin Nistoroiu  

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“. 
(Athanasie Berzescu) 

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. 
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului. 

A venit şi-aici Crăciunul, 
Să ne mângâie surghiunul; 
cade albă nea 
peste viaţa mea, 
peste suflet ninge. 
Cade albă nea 
peste viaţa mea 
care-aici se stinge. 
Tremură albastre stele 
peste dorurile mele; 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
pâlpâiri de stele. 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
numai lacrimi grele. 
Maica Domnului curată 
Adă veste minunată! 
Zâmbetul tău drag, 
înflorească-n prag 
ca o zi cu soare! 
Zâmbetul tău drag 
îl aşteaptă-n prag 
cei din închisoare. 
Peste fericiri apuse, 
tinde-ţi mila Ta, Iisuse. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori, 
pieptul lor suspină, 
de sfânta-Ţi Lumină. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori. 

(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul) 

Parintele Justin Parvu: Luptatorii din Muntii Fagarasului au facut adevarat martiraj!

Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esența martirilor și a celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate astea au menținut duhul puternic al tineretului, al unui neam întreg! Duhul lor era atât de puternic în esența țăranului nostru, a omului nostru legat de viața frumoasă, de codru și de morții noștri. Numai așa s-a format rezistența la comunism în anii 1947-1950. 

 Sunt oameni din rezistență care au suferit mult mai mult decât cei din închisori. Luptătorii din Munții Făgărașului au făcut adevărat martiraj! Ăsta este eroismul, este mult mai mult decât ce a fost în închisorile de la Gherla, Pitești sau Aiud. Nu se vorbește despre asta, nu se prezintă în adâncime lucrurile. 

- consemnat de Florin Palas 

Vezi si:

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor 

 

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

 

IN MEMORIAM. Doctorul Teofil Mija despre bunii sai prieteni. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu. 

 

VIDEO - LUPTATORII ANTICOMUNISTI AI ROMANIEI. Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta romaneasca la comunism cu regretata jurnalista Maria Petrascu

 

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

29 aprilie. 39 de ani de la nasterea in Ceruri a lui Radu Gyr. Baladele din detentie ale poetului suferintei romanesti din inchisorile comuniste

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]. 

Astazi este ziua de nastere a marturisitorului Grigore Caraza, inchis de bolsevici timp de 21 de ani. La multi ani intru Hristos! Interviu, indemn si inregistrare video cu distinsul luptator anticomunist, recitand din Nichifor Crainic si Radu Gyr

Eroul încă în viaţă, care trăieşte la Piatra Neamţ, Grigore Caraza, a împlinit în iarnă (la 1 februarie) 84 de ani. Acest om a avut o viaţă plină de suferinţe incredibile, de neimaginat, o parte din aceasta fiind povestită în unica sa carte, “Aiud însângerat”. Numai faptul că a făcut 21 de ani de puşcărie politică şi doi ani de domiciliu forţat (a fost condamnat, în total, la 47 de ani) spune, credem, aproape totul despre calvarul unei vieţi. După ce termină (în 1943) 7 clase în comuna natală, se înscrie la Şcoala normală “Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ. În 1948  întrerupe studiile din cauza situaţiei materiale a familiei, iar între 1948-1949 este  învăţător în satul Călugăreni. Apoi începe calvarul : în 1949 – arestat la 31 august; 1950 – condamnat, la 18 februarie, la 8 ani pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”, trecînd prin închisorile din Piatra Neamţ, Galata-Iaşi, Văcăreşti, Jilava; 1957 – eliberat şi trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan; 1958 – rearestat; 1959, condamnat politic la 23 de ani muncă silnică pentru acelaşi motiv, crimă de uneltire; 1964 – eliberat; 1966 – îşi reia studiile la Liceul “Rareş”; 1970 – arestat şi condamnat pentru propagandă împotriva orînduirii comuniste; 1977 – eliberat de la Aiud (după ce Zarca Aiudului rămăsese goală) şi se reînscrie la “Rareş”; 1979 – ia bacalaureatul, la vîrsta de 50 de ani; în 1980 – părăseşte ţara, exil în SUA, după ce fusese trecut pe o listă a persoanelor protejate de preşedintele SUA, Jimmy Carter; 1986 – obţine cetăţenie americană; 2001 – revine în Piatra Neamţ. Lui Grigore Caraza i se acordă titlul de Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului în 2004 şi de Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ în 2007. Zilele trecute am început un interviu despre ceea ce a îndurat în temniţele comuniste. Azi, prima parte.

- Aveţi o memorie foarte bună, domnule Caraza…

- Am avut, mai am încă dar acum nu-i foarte bună.

- Lipsa unei memorii foarte bune, de care spuneţi, v-ar determina să uitaţi mai uşor totul, tot ce vi s-a întâmplat?

- Nu, nu să uit totul, dar sunt multe lucruri şi întâmplări care, inevitabil, au ieşit din memorie.

- Vreţi să uitaţi?

- Nu vreau, nu. Aşa cum nici dumneavoastră nu vreţi să uitaţi tot ce aţi petrecut în viaţă. Mai ales lucrurile frumoase. Nu?

-Cred că da. Bune, nu aţi uitat, dar aţi iertat pe cei care v-au făcut viaţa grea?

- Dumnezeu să-i ierte!

- Bine, pe morţi, dar şi pe cei care sunt în viaţă?

- Pe toţi, şi pe cei vii şi pe cei morţi i-am iertat.

- Ce-i trebuie omului să fie fericit, domnule Caraza? Bani?

- Îi trebuie şi bani. Îţi trebuie. Fără ei eşti ca pasărea fără aripi. Dar pe lângă asta, în primul rând, omul trebuie să aibă mulţumire sufletească. Şi să trebuie să fie axat pe divinitate, pe verticală cu Dumnezeu, nu pe orizontală. Eram în Aiud şi un bun coleg de celulă, care era şi preot, trebuia să se elibereze. M-a întrebat la despărţire: Grigore, ce ai vrea acum, cu ce ai vrea să te ajut când plec de aici? Zic: să mă scoţi afară pe iarbă, să mă laşi cu faţa în sus şi să mor privind cerul. El mi-a răspuns: este tocmai lucrul cu care eu nu te pot ajuta. El avea libertatea, vroia să mă ajute cu orice i-aşi fi cerut. Eu i-am cerut imposibilul. În viaţă, nu trebuie să-ţi doreşti ceea ce este imposibil de împlinit.

- Mai trăieşte acel prieten?

- Da, cum să nu. E părintele Mihai Lungeanu.

- Aţi trecut prin multe stări de disperare acolo, în închisoare. Aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi părăsit chiar şi de Dumnezeu?

- Am avut, am avut, dar pentru o scurtă perioadă. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un preot în celulă. Credeam că nu mai ajung nici Crăciunul şi aş fi vrut să am un preot lângă mine. Şi, minune, după câteva zile intră un deţinut în celulă la noi. Nu eram singur. Sunt preotul cutare, se recomandă. Zic: părinte, vă aşteptam. Cu ce te pot ajuta?, mă întreabă. Părinte, cred că n-am să prind Crăciunul, nu mai pot rezista. Daţi-mi măcar un sfat. Atunci, părintele le-a zis colegilor de celulă: plimbaţi-vă prin faţa vizetei că eu vreu să spoveduiesc şi să împărtăşesc pe omul acesta. De spovedit da, dar cum să mă împărtăşească acolo, atunci? mă întrebam în sinea mea. Părintele a scos dintr-o cută a hainei o bucăţică de pâine, care fusese cândva sfânta împărtăşanie, şi mi-a dat-o. Am mâncat-o. M-o spovedit, m-o împărtăşit. Îi zic: părinte, eu am văzut când aţi scos sfânta împărtăşanie din cuta hainei, dar busuiocul de unde l-aţi scos, că eu nu am văzut? Cum? Mai zi o dată, mă roagă părintele. Da, busuiocul de unde l-aţi scos?, întreb din nou. Busuioc, îţi miroase a busuioc?, mă întreabă părintele. Îi zic: îmi pătrunde continuu în nas, prin gură, prin urechi, peste mîini, peste tot. Îs plin de busuioc. Ei, dacă dumneata simţi continuu miros de busuioc şi ţi-a pătruns în ochi, pe mâni, pe faţă, pe gât, peste tot, înseamnă că Iisus Hristos a fost prezent aici, în celulă, cu noi.

A consemnat Nicolae SAVA

Sursa: Ceahlaul

GRIGORE CARAZA:

„Am făcut 21 de ani de temniţă pentru care nu-mi pare rău. Intrând în temniţă cu acele vârfuri ale neamului românesc, am învăţat enorm de la ei şi mi s-a înnobilat sufletul. Dacă ar fi să aleg un loc unde să mor, aş alege să mor în închisoarea Aiudului. Îndemnul meu şi ceea ce vă rog e să credeţi în Dumnezeu şi în puterea Lui şi să credeţi în victoria patriei şi a neamului nostru. Aceste două lucruri să nu le pierdeţi oricât de greu v-ar fi şi în orice situaţie vă veţi afla. Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob”. 

Vedeti mai jos o inregistrare video cu dl Grigore Caraza, facuta la Manastirea Petru Voda, dupa o intalnire minunata cu Parintele Justin Parvu. (Florin Palas)

 

Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

    “Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

                                                                                               ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    

       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.

        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.

            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales. 

         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale.

        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.

         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.

          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.      

          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.

  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).

            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).

             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.      

        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79).

          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.

           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.

           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.

           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.

             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).

           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).

              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.

              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.

              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.

                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.

                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. 

                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.

              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.

             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.

           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

  

  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.

       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).

         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:

        “Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.

        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).

   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

VIDEO. Tudor Gheorghe - Cu Iisus în celulă

Cugetări despre libertate ale Sfinţilor din închisori / Meditations on Freedom by the Saints of the Atheist-Communist Prisons

Mărturisitorul (Confessor) Radu Demetrescu Gyr:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs în şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, pe lumina din urmă a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Sfîntul (Saint) Valeriu Gafencu:

- Dă-mi, Doamne, robia care mă eliberează, şi ia-mi libertatea care mă robeşte.

Grant me, o Lord, the slavery that frees me, and take away from me the freedom that enslaves me.

- Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946:

Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

Aiud Penitenciary, May 19th 1946:

I am happy, for even if physical freedom is restricted by human laws, in exchange I was granted the spiritual freedom through the sacrament of love, and this freedom of soul is the most precious thing I could have inherited in this world full of vain things. Only in the measure by which we serve God we serve the salvation of our nation and its spiritual renewal.

- De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!

Most times I find myself fighting my inner selfishness. That is why aloneness is so dear to me. I am really fond of listening the whisper of the leaves and the murmur of water. I am a free man. Christ has crushed the chains of my slavery!

Cuviosul Părinte (Elder) Justin Pârvu:

- A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt.

Being Romanian means to die for Romania. Romanian, in my opinion, equals saint.

- Libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate.

Freedom does not mean doing one`s will because many times that will is the devil`s. Freedom is proven in a man`s discernment, one`s capability to choose between good and bad. Man must be aware of the fact that only in Truth one can live free, for in this world there is also much untruth, which he must shun. On the cross the soul earns the true freedom.

- Sînt un om liber. Nu mă tem de oameni.

I am a free man. I am not afraid of people.

- Dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forţa, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme.

Had there been no book, the books, what would have happened with us in prison? They would have submitted us by force, they would have dehumanized us. But so, it was through books that we were breathing freedom, we could see the world outside of the bars. What would we have talked amongst ourselves, hadn`t we had the books and their memory, the education and the patience which they conferred? Cultureless people, with no memories, without the fostering of patience, cannot stand in extreme conditions.

- Să trăieşti în afara păcatului – aceasta este libertatea în duh; omul despătimit.

To live outside of sin – that is spiritual freedom: one`s sinlessness.

- Omul trebuie să trăiască precum pasărea, unde este libertate deplină. Aşa cum pasărea din înălţimi vede nimicnicia pământului, la fel şi omul în libertate poate să-şi vadă păcătoşenia.

Man must live like a bird, where there is full freedom. Just as a bird from the heights sees the smallness of the earth, so too man in freedom is able to see his own sinfulness.

- Credeţi că este vreo diferenţă între acest lagăr şi cel comunist? Dragii mei, nu este nici o diferenţă. Că este comunism sau neocomunism, că este sub Ceauşescu, sau sub Iliescu, sau sub oricare alt x-ulescu, prizonierul tot prizonier rămâne. De aici putem vedea noi arta şi dibăcia la care au ajuns aceşti stăpâni ai lumii, după cum au reuşit sa transpună în minţile noastre comunismul drept democraţie, cenzura drept libertate, încât au ajuns să desăvârşească această artă demonică, arta minciunii; trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi, ca persoane, nici plantele sau hrana pe care le consumăm, toate sunt modificate şi nefireşti. Se lucrează cu informarea şi dezinformarea în aşa grad, încât nici tu nu mai ştii care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu şi pentru oamenii duhovniceşti şi cât de cât aşezaţi; este nevoie de o mare atenţie şi trezvie, să ne cunoaştem inamicul ce ne stă înainte. Este însuşi tatăl minciunii şi îşi adună în laboratorul minciunii toate uneltele acestea prin care lucrează şi pe care le compromite neîncetat. Ei folosesc astfel de tehnici pentru un scop foarte important – să inducă confuzia – prin îndoială şi confuzie anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizaţii. Adică este o descompunere şi morală, şi spirituală a omului, încât el nu mai există ca fiinţă umană; este o depersonalizare a fiinţei umane. Acesta a fost de altfel şi scopul lor, de a aduce omenirea într-un stadiu de neîncredere. Diavolul, vrăjmaşul de moarte al omului, a reuşit să îl dezmoştenească pe om de toate calităţile cu care a fost înzestrat în rai.

Do you believe there is any difference between this [modern] prison and the communist one? My dears, there is no difference. There could be communism or neo-communism, under Ceauşescu or under Iliescu, or under any other, a prisoner remains a prisoner. Thus we see that this art and wit at which these masters of the world have arrived, got to transpose within our minds communism as democracy, censorship as liberty, so that they managed to perfect this demonic art, the art of lying. We live in the era of lies and deceit, nothing is authentic anymore, neither us as persons, nor the plants or the food we eat, all is modified and unnatural. They work with information and disinformation to such a degree, that you don`t know which is the real side of things. To distinguish truth from lies today is hard even to the spiritually steadfast; great attention and awakefulness are needed to know the enemy in front of us. He is the father of lies himself and he is gathering in the laboratory of lies all the tools through which he works and which he ceaselessly compromises. They use these techniques for a very important purpose: to induce confusion. Through doubt and confusion everything is annulled, even the very base upon which an entire civilization was fundamented, meaning there is both such a moral and a spiritual decay of man, that he no longer lives as a human being, but rather in a depersonalization of his being. This is their purpose, to bring manking in a state of faithlessness. The devil, man`s death enemy, succeeded to disinherit man of all the qualities with which man was endowed in heaven.

- Dacă alte sisteme politice au înjugat drepturile oamenilor, acest sistem electronic dictatorial, va înjuga sufletul, gândirea umană. Pentru că ei vor să devenim nişte numere, cum purtam, noi, deţinuţii, să desfiinţeze relaţiile interumane şi relaţia omului cu Dumnezeu. Este o robotizare a societăţii, din care va dispare uşor, uşor omul obişnuit, şi vor rămâne roboţii supravegheaţi de oamenii “superiori”, care conduc lumea. Cetăţeanul nostru de azi nu își dă seama, în orbirea lui, de situația în care se află, şi de faptul că acceptă ca o vită propria-i desfiinţare. Trebuie să stârpim acest sistem electronic din faşă şi să facem tot posibilul să nu acceptăm această nouă ordine electronică, această civilizaţie virtuală, pe internet. Asistăm la declinul omului de la persoană, de la nume, la număr. Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt.

If other political systems subdued people`s rights, this dictatorial electronic system will subdue the soul, human thought. They want us to become some numbers, like we used to wear in prison, in order to abolish inter-human relations and man`s relation to God. It`s a robotisation of society, out of which normal man will slowly disappear, and who will remain are the robots supervised by “superior” men who run the world. In his blindness, the citizen of today does not realize the situation he`s in, and the fact that he accepts like cattle his own destruction. We must crush this electronic system from its inception, and do everything we can not to accept this new electronic order, this virtual civilization on the internet. We are witnessing man`s decline from person to number. Man is according to the image of God and has withing himself all the resources to remain in the divine Grace and not to fall into the extremely deceiving trap by which we sell our freedom and our right to be like the Lord.

- Istoria se face cu jertfă şi curaj, şi avem modele destule în acest neam. Noi nu am luptat împotriva unei armate. Lupta noastră nu a fost „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6:12). Am luptat împotriva unui satanism cu care ne luptăm şi astăzi, şi care a pătruns în viaţa noastră creştină prin aceste cipuri care vor permite desfiinţarea noastră ca personalitate, ca demnitate şi ca libertate pe care ni le-a dăruit Marele Creator: să gândim liber, să trăim liber, să ne manifestăm după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

History is made with sacrifice and courage and we have plenty of models in this nation. We did not fight agains an army. Our fight was “not against the body and the blood, but against the powers and dominions and the rulers of darkness of this time, against the spirits of evil who are in the sky” (Eph. 6:12). We fought against a satanism that we are fighting today as well, and that sneaks into our christian life through these microchips that will enable the disintegration of our personality, dignity and liberty that the Great Creator gave us: to think freely, to live freely, and to manifest according to the image and likeness of God.

- Dacă am şti să ne folosim libertatea, am fi pe pământul acesta îngeri toţi. Ar fi doar cântări de slavoslovie, colinde permanente şi viaţă fericită în bucurii.

If we would know how to use our freedom, we would be on this earth like angels, all of us. There would be only songs of praise, Christmas carols all the time and happy life in joys.

- Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei.

Truth sets us free, does not “microchip” us. This is the proof that the society we live in is deceiving and enemy to the Gospel.

- Acum persecuţia Bisericii îmbracă o altă formă, forma diplomaţiei politice; acum vin cu „drepturile omului”, cu „principiul egalităţii”, cu „libertatea de gândire” – lucruri care în fond ascund multă imoralitate şi mârşăvie. Problemă scoaterii icoanelor de pe pereţii şcolilor pare minoră, dar nu este deloc aşa. Ţinta este alta, de distrugere a neamului, şi de aceea se atacă ce are mai profund în el: credinţa strămoşească. Mâine scot icoanele, poimâine troiţele, şi mai urmează bisericile… Acesta e scopul lor.

Now the persecuting the Church has a different form, that of political diplomacy, now they come with human rights, the principle of equality, or the freedom of thought, – things that in depth hide much immorality and lowliness. The issue of removing icons from schools seems minor, but it is not so at all. The target is another, to destroy the nation, and that is why what is more profound is attacked: our ancient faith. Tomorrow they remove the icons, the day after, the triptychs, and next, the churches… This is their goal.

- Ortodoxia noastră românească, alături de celelalte popoare ortodoxe mai apropiate sau mai îndepărtate este în același cuget ortodox de a apăra fiinţa şi libertatea umană în faţa celui mai aprig atac îndreptat asupra vieţii noastre creştine, prin implementarea forțată a cipurilor electronice în actele noastre de identitate. Este un atentat asupra libertăţii umane, dăruită de Dumnezeu în actul creației. Nici o forță din lume nu are dreptul sa atenteze sau să anihileze această libertate a omului, care este de origine divină. Vrem să fim tratați ca fii ai lui Dumnezeu, liberi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar nu ca infractori sau ca niște mașini, după chipul şi asemănarea omului modern, a omului satanizat. Nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină a conştiinţei. Pentru că nouă în conştiinţă ne vorbeşte Dumnezeu.

Our Romanian Orthodoxy, together with all other orthodox peoples, near and far, is in the same orthodox thought to defend human being and human liberty in the face of the most fierce enemy of our christian life through forced implementation of electronic microchips in our ID papers. It is an offence to human liberty, granted by God through the act of creation. No force in the world has the right to breach or annihilate this liberty which is of divine origin. We wish to be treated as God`s children, free, according to His image and likeness, and not as criminals or machines, according to the image and likeness of satanized modern man. We do not need their democratic freedom, we need total freedom of conscience. For in the conscience God speaks to us.

- Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.

Freedom is hard to bear for those who do not live during their lifetime, and our christians arrive hard from past to present.

- Vocea noastră, puternică şi netemătoare, va fi un îndemn permanent pentru cei încă slabi de fire, pentru cei gata să se plece în faţa celor dornici să ne pună pe toţi în starea de deţinuţi pe care mulţi dintre noi am trăit-o în anii comunismului, va fi un reazem în lupta pentru libertatea de credinţă şi pentru dreptul nostru la viaţă creştină: Domnul să vă binecuvânteze şi să vă aibă în paza Lui!

Our strong and fearless voice shall be a permanent urge for those still weak by nature, for those ready to bow to the willing to put us all in the state of detainees that many of us lived in the communist years, our voice shall be a support in the fight for the freedom of faith and for our right to a Christian life. May the Lord bless you and guard you!

Cuviosul Monah (Elder Monk) Nicolae Steinhardt:

- “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.” Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema – cum Îi place lui Hristos să ne socotească – prietenii Săi.

“The Lord is Spirit and where dwells the Spirit of the Lord there is freedom.” If we aren`t free, we aren`t worthy to be called as He like to call us – His friends.

- Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Christ, gentleman, forgives everything. To know how to forgive, to know how to give, to know how to forget. Christ not only forgives, but also forgets. Once forgiven, you`re no longer a slave to sin and the son of a handmaid, but free and friend to the Lord.

- Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.

A free man (in chivalry that is the same thing to a nobleman) couldn`t care less if he`s been cheated by a lowlife.

- Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.

The belief in the coexistence of freedom with the demolishing of principles is a joke or a lack of conscience. Morals are the fountain of freedom, the condition of freedom, freedom`s shield.

- Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard: ‘Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea’.

The most extraordinary thought ever written, other than the texts of the Gospel, is that of Kierkegaard: “Contrary to Sin is not Virtue, contrary to Sin is Freedom”.

- Punerea în joc a libertăţii şi vieţii, mai mult decît semn de ţinută morală e semn al trăirii.

Risking one`s freedom and one`s life is, more than a sign or moral height, is a sign of true living.

- În prima zi, cînd au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş – citîndu-l pe Leon Bloy – i-a spus pastorului Wurmbrandt: „Dacă sunt mîhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”

The first day, when they were transferred from Security to jail and put in a cell where there were only priests, archimandrite Benedict Ghiuş told pastor Wurmbrandt (citing Leon Bloy): If I`m sad for something, it`s for not being saints.

- La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

Christianity beckons us to Honour, not the honour of commandment and pomp, but the fearless assuming of the quality of being a man endowed with divine Grace. Noblesse oblige. Fear has no place in the domain of the spirit, nor meakness. Fear cannot be an attribute of a free spirit.

- Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existenţialiştii – de a fi ceea ce suntem: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.”

Christ bestows upon us the quality of free men, meaning that of noble men. Nevertheless He asks our effort to maintain our new state, the effort of – as existentialists would put it – of being what we are: “Stand firm in the freedom with which Christ made us free”.

Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mîinii, susceptibilitatea… Şi cu atît mai mult îl cunoaşte Dumnezeu, Care „nu Se lasă batjocorit.”

The slave is known right away and from far away, the details betray him: the anxiety, the desire, the trembling of hand, the susceptibility… And moreover he is known by God, Who “shall not allow Himself mocked”.

- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

A tyrant`s personal virtue, however incontestable, does not justify tyrany. Personal qualities in people of this sort have no value, they are anihilated by the crying out sin of destroying the human freedom, the terrible sin of turning his kindred into animal; animals, of course, since they are being robbed of the main spiritual quality: their freedom.

- Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Şi mă întreb dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Bukowski recounts that when he received his first call to the KGB quarters he couldn`t sleep all night. Naturally, the reader of his journal would say – the insecurity, the fear, the emotion. But Bukowski goes on: I could not sleep for my impatience. I couldn`t wait for daylight so I could be in front of them and tell them everything I think about them and go into them like a tank. A greater happiness I could not imagine. That is why he could not sleep: not out of fear, out of worry, out of nervousness, but out of the impacient to cry out the truth in their face and to go into them like a tank! And I wonder if not this universe, with all its myriad of galaxies encompassing each thousands of millions of galaxies each with billions of suns and of at least a few billion planets around, if not all spaces, distances and spheres measured in light-years, parsecs and billions of thousands of miles, all this worminess of matter, planets, comets, satellites, pulsars, quasars, black holes, cosmic dusts, meteors, all the eras, all eons, all times and all spatio-temporal continuums and all newtonian or relativist, all took on being and exists only so that these words of Bukowski could have been said.

- Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. Domneşte un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap.

În celula 34, bucuria e izvorîtă din aristocraţie, poezii şi sfidare, încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.

Cell 34 is a sort of a long and dark tunnel, with many and strong elements of nightmare. It`s an isthmus, a hole, an underground intestine, cold and profoundly hostile, a barren mine, a dead volcano crater, a pretty successful image of decoloured hell. A terrible cold reigns, the food is scarce, the water continues to be infested, the room is oppressive like a horror movie, offences run over, any observation from the guards comes together with punches underjaw and in the head.

In cell 34 the joy is sprung out of aristocracy, poetry and defiance, so that everything, including pain, turns into extatic and heightening bliss.

- În noaptea aceea sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine de prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.

That night I was granted a miraculous dream, a vision. I did not see Christ the Lord incarnate, but only a huge light, white and bright, and I felt overly blissful. The light surrounds me from all sides, in a total happiness, and removing everything, I am bathed in the blinding light, floating in light, I am in light and exulting. I know it will last forever, it is a perpetuum immobile. I AM, the light speaks to me, but not through words, through the transmission of the thought. I AM, and I understand by intellect and by feeling, that it is the Lord, and that I am inside of the light of Tabor, that not only do I see it, but I also live amidst it. More than anything I am happy, happy, happy. I am and I understand that I am and I tell it to myself too. And that light looks brighter than this light and it appears to speak to me telling me who it is. The dream seems to last a long, long time. Bliss not only lasts continually, but it is also increasing all the time. If evil has no bottom, good has no limit either, the circle of light expands more and more, and the joy that surrounded me silky changes tactics all of a sudden, seems rough, throws itself, topples itself onto me like avalanches that antigravitationally lifts me up, and then again proceeds another way: tenderly it cradles me, and finally, without a thought, replaces me. I am no more. But I am, and yet so powerful that I don`t reckognize myself. Since then I have been terrible ashamed of stupidities, of mischief, of abjections. Of moods. Of wickedness. Ashamed.

- Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran…) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi – noi, care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion – suntem fericiţi pentru ei.

Westerners (Beckett, Ionesco, Cioran…) are unhappy for us, and we, who know what could mean a piece of sky, a slice of bread, a bed of your own, a nail, a pencil – we`re happy for them.

- Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţetă de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Christianity is dogma, is misticism, is morals, is everything, but is especially a way of life and a solution and a recipe for happiness. I`d almost say that it is over-deconnecting, over-LSD. Compared to the christian doctrine, its requirements and its results, all drugs and halucinogens are grandma`s remedy, Hanemann minimal dilution, neolithic slave.

- Isihie = fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la Sfîntul Munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

Hesychia = bliss. And not just some places or the Holy Mountain. Everywhere. A universal recipe.

- Creştinismul = reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Naşterea din apă şi duh preface – fără a o desfiinţa – suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

Christianity = recipe for happiness (in its most american, more practical understanding), and also unbearable torture. Simultaneously, equally. Only that the birth out of water and spirit changes – without destroying – and the suffering into happiness. Had Christ not resurrect the rapport would be inverse. But He did resurrect. We know it.

- Creştinul e liber, aşadar fericit.

The Christian is free, thus happy.

Continuare la:

http://www.petru-voda.ro/2013/09/30/cugetari-despre-libertate-ale-sfintilor-din-inchisori-holy-meditations-on-freedom/

 

Unde sunt cei care nu mai sunt? Pomenirea marelui ganditor crestin ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), condamnat la moarte de sotia lui Brucan

Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr (in picioare) – Probabil Craciunul lui 1969 – Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info

Ioan Ianolide il considera pe Nichifor Crainic drept “cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii”.
Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.
Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.
Va studia la Seminarul Central (1904-1912)  si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).
Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.
A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), ”Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.
Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).
Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).
Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.
Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.
In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.
Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.
S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.
Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.
Ca incheiere precizam ca cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc volumul “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin.
Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.
Despre gandirea de teolog a lui Nichifor Crainic, parintele Dumitru Staniloae scria: “Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a indeplinit cea mai importanta opera de raspandire a invataturii ortodoxe in lumea noastra intelectuala. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credintei bisericesti in mijlocul intelectualilor romani.”

 De la stânga la dreapta: Pan M. Vizirescu, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, soţia poetului gândirist Horia Niţulescu (24 decembrie 1969). Foto: Focuri in Noapte

Nichifor Crainic – activitatea literara si culturala

Crainic a debutat ca poet inaintea primului razboi mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista “Flamura” si a fost directorul si mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelica, “Gandirea”. La inceput a colaborat cu poezii la diverse publicatii literare si nationalist-traditionaliste: “Ramuri”, “Luceafarul”, “Drum Drept”, “Flacara”, “Dacia”, “Transilvania”, “Cuget Romanesc”. Dupa stramutarea revistei “Gandirea” de la Cluj la Bucuresti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.
In “Gandirea” au aparut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica nationalista a curentului “gandirist”. Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentand similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste in care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, in 1938, teoria “statului etnocratic” in lucrarea “Ortodoxie si etnocratie”. De asemenea, a colaborat la publicatii controlate de legionari, de pilda la: Revista Sfarma-Piatra si Revista Buna Vestire.
Dumitru Staniloae il descrie pe Nichifor Crainic cu urmatoarele cuvinte: “Nichifor Crainic este cel dintii teolog roman din epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentind-o, intr-o forma impunatoare, atentiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic innoieste prin reactualizarea traditiei intr-o teologie care se multumea cu citeva coji din aceasta traditie, primite pe calea si de multe ori prin inter­pretarea ocolita a teologiilor apusene”, savirsind “o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duhul ortodox.”

Lucrari Teologice:

- Curs de istoria literaturii bisericesti si religiose moderne. Editat dupa note stenografice de Pandele Olteanu si Ion V. Georgescu, Bucuresti, 1933
- Curs de teologie mistica, litografiat, Bucuresti, 1938
- Curs de mistica germana, litografiat
- Curs de Apologetica, litografiat
- Curs de Dogmatica, litografiat.
- Sfintenia – implinirea umanului (Curs de Teologie mistica, 1935 – 1936), editie ingrijita de ierod. Teodosie Paraschiv, Iasi, 1993, 224 p.

Volume de versuri:

- Sesuri natale, Craiova, 1916
- Darurile pamantului, Bucuresti, 1920
- Cantecele patriei. Bucuresti, 1925
- Tara de peste veac. Bucuresti, 1931 (si 1940, 129 p.)
- Soim peste prapastie. Versuri inedite create in temnitele Aiudului, Bucuresti, 1990, 168 p.
- Poezii alese 1914-1944. In selectia autorului, Bucuresti, 1990, 104 p.
Eseuri si alte lucrari:
- Icoanele vremii (schite si articole din vremea razboiului), Bucuresti, 1919
- A doua neatarnare, Bucuresti, 1926
- Sensul traditiunii, Bucuresti, 1929
- Sensul frumosului, Bucuresti, 1932
- Rasa si religie, Bucuresti, 1935
- Puncte Cardinale in haos, Bucuresti, 1936, 320 p.
- Ortodoxia, conceptia noastra de viata, Sibiu, 1937, 31 p.
- Ortodoxie si etnocratie. Bucuresti, 1938, 312 p.
- Nostalgia paradisului. Bucuresti, 1940, 416 p. (reed. la Iasi in 1994, XXXIV + 334 p.).
- Zile albe – zile negre. Memorii, Bucuresti, 1991, XXXIII + 388 p.

Traduceri:

- Din Rabindranath Tagore (Sadhana, 1932).
- Povestiri despre bunul Dumnezeu (din limba germana), din Rainer Maria Rilke s.a.
Colaborari la numeroase ziare si reviste din perioada interbelica.
Coautor la unele manuale pentru invatamantul primar.

Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ;
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Undelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarbă care vede-n întuneric
Taine necuprinse în cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.

Cântecul potirului 

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Rugăciunea din amurg 

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Tara lui Lerui-Ler

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Sursa: Crestin Ortodox via Ziaristi Online
Surse Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info, Mircea Platon, Ziaristi Online
Cititi si: Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici. DOCUMENTE
Documentare: http://www.fericiticeiprigoniti.net/nichifor-crainic