Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.
Teza nebuniei
In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential.
De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.
Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare – desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse.
Testamentul lui Iancu
La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.
O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.
