Parintele Dumitru Staniloae despre infranare

Infranarea, exercitata liber de omul credincios, nu e infranare din urcusul spre Dumnezeu, ci departare de rele, avand rostul sa-1 fereasca pe om de scufundarea totala in lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, isi are ros­tul ei pozitiv. Ea are sa ne ajute in urcusul spre Dumnezeu. Ratiunile divine ce iradiaza din ea o umplu de o lumina si de o transparenta care dau o perspectiva infinita intelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodata epuizat, prin rostul lui niciodata deplin deslusit in ansamblul universu­lui, trebuie sa dea mereu de meditat ratiunii noastre si sa o inalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sen­sului si prin inradacinarea lui in infinit, prin legaturile lui, de nesfarsita complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen al nos­tru, care niciodata nu poate incapea intr-o formula rationala inchisa, care nu se poate niciodata epuiza in comunicarea ei si in setea ei de cunoastere si de iubire. Cat de mult nu ne ajuta un semen al nostru sa ne ridicam spre infinitul de taine prin intelesurile interminabile din el; cat de mult nu ne fortifica in urcusul nostru spiritual prin negraitele si nesfarsitele puteri de incurajare, de incredere ce iradiaza din el!



Lumea lucrurilor si persoanelor e menita astfel sa fie scara spre Dumnezeu, sprijin in urcusul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceasta adancime luminoasa, aceasta transparenta ce merge pana in infinit. In loc sa mai fie ori­zont de mistere, lumea devine un continut material con­sumabil, un zid impenetrabil, nestrabatut de nici o lumina de dincolo. De fapt patimile trupesti - lacomia pantecelui, iubirea de avutie, curvia - nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot din aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceva ce se mananca, sau dau alte inlesniri si placeri trupu­lui: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii pre­zinta un aspect material lucios, ii ofera o odihna comoda; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi placeri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utili­zabil ca unealta pentru productia de bunuri placute trupu­lui. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade imediat sub simturi, si nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterala, saraca, fara reliefuri de alt ordin decat cel sensibil. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e si un pacat impotriva lumii.



Dar aceasta prefacere a lucrurilor in simple bunuri de consum si aceasta reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, in loc de a-1 face pe om mai liber, suveran in mijlocul lumii, 1-a facut sclavul ei, caci 1-a facut sclavul poftelor trupesti crescute peste orice masura, incat frana pe care crestinismul il indeamna pe om sa o puna in func­tiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drep­turilor sale fata de impulsurile inferioare care l-au coplesit. Prin infranarea care limiteaza patimile, omul restabileste conducerea si libertatea spiritului in sine insusi. Dar prin aceasta, trezeste in sine factorul care vede in lume si altce­va decat obiecte care satisfac aceste patimi. Prin infranare omul alunga de pe lume valul de intuneric si-i reda iarasi insusirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispret de lume se manifesta in infranare, ci vointa unei descoperiri a intregii maretii a lumii; infranarea nu e o intoarcere de la lume peste tot, pentru a cauta pe Dumnezeu, ci o intoar­cere de la o lume ingusta si ingrosata de patimi, pentru a gasi o lume transparenta, care devine ea insasi oglinda a lui Dumnezeu si scara catre El.

Basarabia lui Dumnezeu - un film realizat de Vlad Parau

Basarabia lui Dumnezeu from Ion Roata on Vimeo.

Slava Crucii – Părintele Dumitru Stăniloae

 “Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.
Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.”

Pr. prof. Dumitru Stăniloae în volumul ”Mica Dogmatică vorbită”

Sursa: Marturie crestin-ortodoxa

Vlad Pârău despre Basarabia lui Eminescu. Harta Basarabiei reale

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Primăvara Neamului Românesc începe la 27 martie 1918

„Degeaba vine Primăvara /Atâta iarnă e în noi / Că Martie se poate duce / Cu toţi cocorii înapoi!”. Câtă dreptate în versurile acestui cântec! Degeaba vine Primăvara „în lumea celor care nu cuvântă”, degeaba mugurii pocnesc, degeaba „scot strămoşii degetele-afară” prin primele fire de iarbă şi de floare, atâta vreme cât, în lumea celor ce cuvântă, bobocul din inimă a uitat să se deschidă! O Primăvară adevărată, culminând cu momentul Învierii, este o Primăvară care începe întâi de toate în suflet. Ca realitate pur exterioară, Primăvara nu mai are nici o semnificaţie. Importanţa ei e tocmai de a trezi Amintirea „Împărăţiei Cerurilor” care se găseşte în noi. Iată de ce este nevoie, o dată cu dezgheţul şi creşterea din natură, să aibă loc şi în sufletul Românului o întoarcerea la „zestrea” îngropată acolo din timpul „celuilalt Anotimp” – vremea părinţilor noştri. Este vorba de întoarcerea la esenţă, de întoarcerea la Românitate. Ce ne caracterizează pe noi fiinţial şi ne deosebeşte de toate celelalte „flori” ale neamurilor? Rodul dăinuirii noastre: Neamul şi Credinţa, Românismul şi Ortodoxia.

            Iată de ce data de 27 Martie este pentru inima Românului acea rază de soare care aduce explozia Învierii. Pentru Neamul nostru, Primăvara nu se porneşte la 1 Martie. Noi suntem mai „pe stil vechi”, şi ăsta este un lucru bun. Pe meleagurile noastre, Primăvara începe la 27 Martie.

            Pentru cei care au păstrat calendarul şi Tradiţia, explicaţia acestui fapt este firească şi binecuvântată: 27 Martie a fost data de naştere a Ţării noastre, aşa cum o concepem noi astăzi. Mă refer, după cum v-aţi dat seama, la momentul istoric 27 Martie 1918, când Moldova de Răsărit s-a unit cu malul nostru de Prut, dând naştere începutului împlinirii visului Marii Uniri. Pentru că dacă Marea Unire s-a încheiat la 1918 pe 1 Decembrie „la Alba-Iulia-n Ardeal”, ea a debutat în Primăvară în Moldova de Răsărit, plasând centrul de greutate al Noii Românii la Chișinău. Întotdeauna începătura oricărei lucrări este momentul de cumpănă, cel mai delicat şi cel mai dificil, întrucât întreaga evoluţie ulterioară depinde de el. Aşadar, prima Unire din lanţul celor trei Uniri de la 1918 care au dus la făurirea Regatului României Mari a fost şi momentul cu cea mai mare însemnătate, cheia tuturor celorlaltor înfloriri ale Naţiunii Române. De aceea, Moldova de Răsărit (incorect denumită „Basarabia”) şi gestul său de îmbrăţişare a Ţării în chiar cel mai dificil moment din istoria României, când existenţa statului Român era mai mult decât incertă, reprezintă dovada supremă a Dragostei Frăţeşti şi temelia pe care s-a cristalizat apoi Învierea României. Spun că viitorul României la ora aceea era mai mult decât incert fiindcă, pe parcursul Primului Război Mondial, România Mică (Valahia şi Moldova până la Prut) trecuse prin mari încercări: cu două treimi din teritoriu pierdute, cu Bucureştiul ocupat de armatele germane şi capitala mutată la Iaşi, cu mare parte a oastei măcelărită şi cu speranţa aproape sugrumată, nimeni nu se mai aştepta la miracole în zorii anului 1918. Şi, cu toate acestea, Bunul Dumnezeu Şi-a întors faţa din nou către Neamul Românesc, aducându-i în chiar cele mai negre clipe alinare şi promisiunea Învierii, prin Unirea Moldovei furate de ruşi cu Patria-Mamă. Şi iată că Românii şi-au amintit că noaptea este cea mai neagră exact spre revărsatul zorilor. Şi au recâştigat speranţa unei noi dimineţi. Toate acestea, prin îmbrăţişarea celor mai Români dintre Români, moldoveni de loc şi Români de fel, care nu au căzut în păcatul meschin de a abandona ideea naţională în clipele de restrişte şi au făcut, cu virtutea inimii calde, iar nu cu răceala raţiunii circumspecte, pasul de a se uni cu fraţii de acelaşi sânge, la bine şi la greu, fără să le pese de nici un obstacol. Cei care au pus ditamai Imperiul Rusesc în faţa faptului împlinit nu aveau a se teme de micile greutăţi ale colţului de Românie, ştiind că „în Unire stă puterea” şi că zilele bune erau pe cale să se arate.

            Mă mândresc să afirm că 27 Martie 1918 este adevărata dată de naştere a României dintr-un singur motiv: acea Românie care se formase la 1859 prin Mica Unire a lui Cuza era un construct fragil şi nereprezentativ pentru dimensiunea geografică a Românismului. Acea Mică Românie fusese la un pas de a se evapora în vâltoarea Primului Război Mondial. Ea a existat, şi a fost un simbol, dar nu a fost ceea ce înţelegem noi astăzi prin ideea de ROMÂNIA – Ţara tuturor Românilor. Iată de ce nu neg România de dinainte de 1914, însă afirm că adevărata naştere a fost naşterea cea din nou de la 1918, când marea începătură a avut loc la Chişinău, pe 27 Martie 1918. În acest sens, îi consider pe Românii moldoveni ca fiind făuritori de Ţară şi mă înclin cu mare cutremur în faţa sufletului lor mai mult decât Românesc şi în faţa misiunii istorice pe care şi-au asumat-o cu exemplară verticalitate în slujba Neamului. 

 Vlad Pârău