Parintele Arsenie Boca - Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus e cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan, de la Ioan, şi Botezul sfintelor Sale pătimiri, de la iudei.

Alarma pe care o dase Ioan, din pustia Iordanului, străbătuse toată Palestina; şi oameni simpli o aduseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Lui venise.

Deşi era văr bun cu Ioan, nu s-au cunoscut, nu se văzuseră.

Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci în zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-se în mulţimea care se boteza.

Iisus n-avea vreo vinovăţie de spus, dar s-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-o va da de urmat.

Ioan, care auzise tot pomelnicul fară-de-legilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fară prihană, a cărui sfinţenie o simţea sufletul şi privirea sa aspră.

Deci Ioan îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-i botezul. Trebuia însă împlinită Dreptatea - adică Legea -. Căci toată predica lui Ioan, botezul cu care boteza mulţimea, nu aveau alt rost decât, după înseşi cuvintele lui Ioan: „...ca (Iisus) să fie arătat lui Israel". (Ioan 1,31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii.

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, se ruga.

în faţa Sa se deschidea o eră nouă: era creştină.

Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu; iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului Păcii o cunună.

Iar glasul Părintelui II mărturiseşte: „Fiul Său prea iubit", în care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta e Teofania creştină (Arătarea lui Dumnezeu în Treime).

Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că „Acesta este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29-34).

Cu această mărturisire, sub autoritate de prooroc, misiunea lui Ioan se încheie: „De acum El trebuie să crească, iar eu să scad !" (Ioan 3,30)

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus n-a avut de mărturisit nici un păcat, misiunea Lui avea să-L încarce - pe nedrept - de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea sa se facă - pentru noi - „păcat", pe care avea să-1 ţintuiască pe cruce, spălând omul în al doilea botez al Sfântului Său Sânge. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerare de sabie a unei alte împărăţii decât cea aşteptată de Israel. Deşi El era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre El conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi „găsit" şi „strigat" vrăjmaşul şi distrugătorul lor, de către victimele „umbrelor". Deşi El dase Legea lui Moise în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de Lege. Deşi venise ca să strice lucrăturile diavolului, va fi vorbit că lucrează cu mai marele dracilor, că are pe Belzebul.

Nimeni nu L-a înţeles; de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El s-a făcut om, una cu noi: trebuia să ia povara păcatelor şi a blestemelor omeneşti. Cel fară de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace, dătătorul păcii trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia; chipul adevărului trebuia să sufere palmele minciunii; floarea nepri-hanei, gunoiul spurcăciunii.

Pentru Iisus tot păcatul era o tortură.

Pe umerii lui Iisus, care-Şi lăsase slava Sa de Dumnezeu, ca să îmbrace slăbiciunea omenească apăsa, ca pe-o temelie, răscumpărarea lumii de sub tirania păcatului. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni, în apele înfiorate ale Iordanului. „El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat" (Isaia 53,4).

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie apoi întărit cu al doilea botez, pe cruce. Cu aceasta Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu „fărădelegile noastre ale tuturora" (Isaia 53,6). Iisus mărturisea acum toate păcatele omului.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare, pentru om: - ucigaşul lui Dumnezeu.

Prislop, 12.01.1950,
Botezul Domnului Matei 3,13-17

(sursa Cuvinte Vii - Pr.Arsenie Boca)

Cuviosul Seraphim Rose despre crestinismul confortabil si despre Antihrist

Nu este raspuns la intrebarea «De ce?»: asa isi definea Friedrich Nietzsche propria filosofie a nihilismului. Eugene, nereusind sa afle un raspuns satisfacator in societatea occidentala moderna, a ajuns la concluzia ca intreaga societate era infectata mai mult sau mai putin de nihilism. Este adevarat ca religia dominanta a acelei societati daduse un raspuns, dar forma luata de acest raspuns nu i-a sunat bine lui Eugene; astfel, el a respins chiar si religia dominanta ca pe o manifestare mai putin evidenta a nihilismului. Daca majoritatea crestinilor de astazi au acceptat cu adevarat raspunsul adus de Hristos - si anume ca viata aceasta este doar o pregatire pentru vesnica Imparatie a Cerurilor, in care toate cele de aici isi afla implinirea si sensul - atunci cu siguranta acestia nu traiau ca si cum ar crede. 

El sustinea ca Antihrist nu este de cautat in primul rand printre marii tagaduitori, ci printre micii afirmatori - printre «crestinii» care Il au pe «Hristos» doar pe buze, printre «religiosii» a caror «religie» se acomodeaza usor cu lumea, printre profetii unei «noi» ere de “reinnoire spirituala “, care cauta aceasta reinnoire in «lmpara|ia acestei lumi», si nu mai presus de ea" .

In opinia lui Eugene, „cerul" acestor crestini caldicei - un taram invaluit in ceturi, unde omul isi afla „binemeritata odihna" dupa o viata de truda - nu este decat „o proiectie emotionala, o consolare pentru cei care prefera sa nu priveasca in fata implicatiile necredintei lor". Cum el insusi devenise crestin abia la capatul unei chinuitoare cautari a Adevarului si stiind bine ca trairea acestui Adevar inseamna rastignire zilnica, Eugene intelegea ca acesti oameni, cu credinta slaba si dispusa la compromisuri, doreau in primul rand sa fie consolati in aceasta lume. Erau capabili sa faca tot ce se „cuvenea" dupa criteriile lumesti, sa se simta evlaviosi si pe deplin siguri de rasplatirile imbelsugate care ii asteapta dupa moarte. 

Dupa cum spune T. S. Eliot:

„Vremea noastra este o vreme a virtutii mediocre si a viciului mediocru, cand oamenii nu mai lasa jos Crucea, fiindca nimeni nu o mai ia pe umeri.”