Schimnicul de la malul mării s-a "adăugat la cele veşnice"
Autor: TUDOR CIRES
Foto: Victor Stroe / Intact Images
M-am întrebat de ce părintele Arsenie Papacioc a ales malul mării ca loc în care să cunoască nemărginirea dragostei de Dumenzeu şi acel "aeternum vale" al făpturii subţiri şi evanescente... Poate, mă gândesc, acolo, la Techirghiol, l-a mânat destinul său creştin: să-şi mântuie viaţa călătoare sub acoperământul unei biserici de lemn – şi ea, tot călătoare; acea bisericuţă strămutată din munţii regali ai Caraimanului – care veghează şi castelul de la Sinaia – până la Techirghiol, de teama că "s-ar arde-ntr-o noapte". Ori, poate, prea multele întrebări ale celor mulţi, la care se simţea chemat să răspundă, nu l-au lăsat să stea prea mult într-un loc. Şi parcă nici n-ar fi de mirare, când însuşi Apostolul Andrei şi-a deschis calea încreştinării noastre pe la Dunare şi pe la Mare, când Athosul creştin ortodox e-nconjurat din trei părţi de mare, când domnul poeziei noastre, Eminescul, privea marea ca pe o poartă a morţii şi a vieţii celei veşnice... Dacă Arsenie Papacioc ar fi ajuns să împliniească, anul acesta, 98 de ani, ar fi rămas la fel de tânăr în spirit, aşa cum l-am cunoscut într-o amiază de toamnă, la Techirghiol. Eram faţă în faţă: eu, părând un bătrân obosit de sine şi de lumea sa, el, părând un tânăr etalându-şi fervoarea pentru Dumnezeu şi răspunsurile măiestrite la întrebările imposibile ce i le puneam.
"Dumneavoastră, mi-a zis el atunci, nu e suficient că m-aţi cunoscut dacă întâlnirea noastră nu schimbă ceva. De folos ar fi dacă v-aţi rupe niţel şi pentru altul. Drumul ăsta este cel plăcut lui Dumnezeu. Dacă spun lumii: «Iubiţi-vă vrăjmaşii!», simt oamenii fremătând de parcă le-aş fi săgetat inimile. «Până aici, Părinte! Asta nu putem face!» Dar nu contează ce zic oamenii despre tine, ci ce zice Dumnezeu. Pentru că focul iadului are calorii mai multe... Dar n-are lumină, că acolo e întuneric..."
Povestea monahului de la malul mării, Arsenie Papacioc, e însă mult mai lungă şi mai complexă, iar cu trecerea timpului faptele lui apar tot mai semnificative. Dacă n-ar fi murit anul acesta, n-ar fi murit niciodată. Acum, când nu mai este, ştim sigur că el continuă să fie cu noi, adăugându-se la veşnicie, cum el însuşi spunea: "În învăţătura creştină, îmi spunea părintele, la Techirghiol, moartea nu este pierdere. Ai noştri, martirii, sunt eroi, măcar că i-au spintecat şi le-au tăiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adăugat la veşnicie. Pentru că viaţa pe pământ nu e altceva decât pregătirea pentru cealaltă viaţă. Cum zice Mântuitorul: «Şi a trecut de la moarte la viaţă!». Auziţi? Viaţa e Dincolo, şi noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viaţă..."
"Natura are un Duh şi nu-l putem ignora"
Dumnezeu este "Calea, Adevărul şi Viaţa". Părintele Arsenie Papacioc a binevoit să-mi împărtăşească o amintire din copilărie: "Eu sunt crescut la ţară, şi aveam oi, şi am văzut o oaie dând din picior şi apoi culcându-se. Şi am văzut că face asta încă o oaie, şi încă una... Şi am întrebat-o pe mama ce fac oile acelea? «Se-nchină, mamă, se-nchină!», mi-a răspuns. Şi-atuncea, eram măriflor, mi-am luat seama şi mi-am zis: «Oaia nu ştie că e oaie, ea trăieşte şi e de folos. Şi uite că ea ştie că în toate există un duh sfânt. Dar eu, ca fiinţă care ştiu că sunt om?!...». Şi m-am pus şi eu pe închinat înainte de culcare. Aceasta este educaţia, prin exemplul mişcărilor vieţii. Natura are un Duh şi nu-l putem ignora."
Sursa: Jurnalul naţional
