Coborârea în iad: Un secol homosexual

Va mai aduceti aminte de André Malraux, scriitorul francez? El a intrat in cartile de istorie si de religie cu o profetie rostita pe la sfarsitul anilor ’60: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Iata ca suntem in secolul 21. Care exista. Desi nu e deloc religios. Dimpotriva, e un secol homosexual. Adica pacatos. Cat se poate de pacatos.
Nu e calatorie pe care o fac cu metroul newyorkez sa nu vad doi baieti sarutandu-se sau doua fete stand imbratisate ca la Muzeul sexului. Sexul e rege in America. E pretutindeni. E o imagine cotidiana sa vezi fete stand pe o banca, in fata unui grup de baieti, cu picioarele desfacute, aratandu-si fie lenjeria intima, fie direct “pussycat”. In timp ce marijuana circula de la unul la altul. De la pub-ul din colt la Festivalul de Film Tribeca, totul pluteste in erotism. Cred ca Festivalul a avut peste o suta de filme sexuale, dintre care jumatate erau LGBT, adica lesbi, gay, bisexual si transsexual.
Si de parca festivalul nu s-a terminat, am vazut recent in aceeasi zona, in zona homo a New York-ului, unde se afla si Muzeul homosexualitatii, mai exact, la galeria “Artists Space”, numita si “Book & Talks”, de pe Walker St., un film de pomina, cel mai teribil documentar experimental pe care l-am vazut pana acum. Si am vazut sute!
E vorba despre Race d’Ep, un documentar realizat in anul 1978 de Lionel Soukaz, dupa un scenariu scris impreuna cu Guy Hocquenghem. Productie franceza, filmul a rulat in America cu titlul The Homosexual Century. Fiindca filmul evoca momentele homo de-a lungul intregului secol 20. Adica se constituie din parti dedicate anilor 1900, 1930, 1960 si 1980. Dar miscarea homo a luat un mare avant abia in anii 2000 si urmatorii, cand tari ca Franta, Spania, Suedia, Belgia, Olanda sau Portugalia au legiferat casatoriile intre homosexuali, iar in anul 2012 si America valideaza aceasta realitate.
Rar mi-a fost dat sa vad istoria omenirii din perspectiva homo, de la romani si greci pana la amorul pervers din timpul nazismului si de aici la anii ’60, cand s-a dezvoltat, legat de rock si beatless, amorul in grup! E cumplita dependenta omului de sex, de peversiuni sexuale. E o imagine de cosmar.
Vazusem mai devreme o expozitie de arta indiana, la Aicon Gallery, de pe Great Jones St., din Soho. O demonstratie de manifestare moderna a spiritului budist. Un grup de artisti, din avangarda Indiei, prezinta remarcabile lucrari, in care traditia se imbina cu modernitatea, cum ar fi capetele realizate de Ravinder Reddy, senzationalul “Smart Alec” al lui Chintan Upadhyay, ca si o versiune socanta a Cinei lui Da Vinci, numita Progression, lucrare semnata de Baiju Parthan. Desene, grafica, pictura, sculptura, digital media creeaza un univers aparte, o raritate printre expozitiile newyorkeze. Iata, iti zici, spiritualitatea n-a murit, traieste!
Ca de aici sa aterizez la “Artists Space”, unde ni s-au oferit imagini document ale unei alte realitati, uneori de neimaginat, dar realitate existenta. Bine intrata in istorie. Nu e de gluma! Realitatea homosexuala tinde sa se identifice cu viata, cu istoria. Documentarul, avand la baza autoritatea lui Guy Hocquenghem, considerat parintele teoriei pederaste (“father of queer theory”), demonstreaza faptul ca de cand suntem copii avem inclinatii homosexuale. Si sunt aratate aceste porniri pe diferite cazuri. De pilda, atunci cand ne jucam capra, acest joc se transforma in dorinte homo. Sunt aratate si alte jocuri, care devin obiect erotic intre tineri sau tinere. De altfel, cuvantul pederast vine de la grecescul paiderastes (pais=copil; erastes=indragostit).
Dar ceea ce m-a naucit de-a dreptul a fost episodul dedicat epocii naziste, unde relatiile homo erau cultivate de armata nazista, chiar si experimentele bisexuale, asa cum erau cultivate si in armata sovietica. Si adesea Lenin este pus fata in fata cu Hitler, ca ocrotitori ai perversiunilor sexuale, pe care le practicau, de asemenea, si ei. Este bine stiut ca Lenin a fost homosexual si este citata adesea scrisoarea unui iubit de-al lui, Zinoviev, care ii scrie: “Te pup pe tine si fundul tau marxist”. Si se mai stie ca Lenin a murit de sifilis. Ce putea produce un astfel de conducator putred, bolnav? Cel mai ticalosit sistem din istorie.
De aceea, hotararea lui Obama de a valida casatoriile dintre homosexuali este foarte controversata, iar biserica o condamna categoric. E total nesanatos pentru o societate sa validezi perversiunea, sa faci sa intre in randul lumii civilizate, la paritate cu casatoriile normale, casatoriile lesbi si gay! Dar acest act e vazut ca o reparatie morala, fiindca interzicerea incestului e considerata un rau si mai mare, o discriminare. Apoi, o alta ratiune in legalizarea acestor mariaje invertite ar fi de ordin demografic. Se stopeaza astfel inmultirea galopanta a populatiei planetare.
Evident, aceste casatorii sunt considerate si ele normale. Este incredibil sa vezi intr-un documentar de aproape doua ore cat de mare este dependenta omului de sex, de perversiuni. Sunt mii si mii de imagini concludente, fiindca filmul este realizat dupa tehnica videoclipului, adica prin taieturi scurte. Ca un jurnal de actualitati. Cred ca numai in secventa amorului in grup, partea anilor ’60, sunt mii de imagini, montate alert, pe ritm de rock.
Ele sunt luate din publicatia lui Hocquenghem, numita Race d’Ep: Un Siecle d’Images de l’Homosexualité, combinate cu nudurile baronului Von Gloeden, care in anii ‘70 racola tineri si ii poza nud, in diferite pozitii sexuale. In rest, filmul are comentariu, in engleza si franceza, ca si interviuri cu unii specialisti in domenul LGBT, cum este episodul dedicat bisexualitatii, cand un grup de medici studiaza persoane cu acest defect, ca si in cazul lui Betty, o transsexuala.
O adevarata monstruozitate. Lumea a crescut stramb, Dumnezeu l-a parasit pe om din clipa cand l-a izgoit pe Adam din rai. Si totul a intrat sub semnul pacatului. Privita din aceasta perspectiva, Biblia ni se releva drept o carte a pacatoseniilor umane. Ca si istoria umanitatii. Oamenii au trait si continua sa traiasca sub semnul perditiei, al mizeriei sexuale, al dependentei de libido.
Perversiunile se nasc chiar la Opera regala din Paris, acolo unde este un bar si unde se realizeaza acuplarile homosexuale, asa cum vedem in ultimul episod al filmului, de unde aflam si ca formulara “race d’ep” vine de la un argou, auzit de Hocquenghem de la doi betivi sub un pod, “rasdep”, care e inversarea cuvantului pederast. Lionel Soukaz, care a fost de fata, intr-o convorbire cu scriitorul Bruce Benderson, pe placul salii arhipline, a mai realizat in 1980 o versiune scurta, de 40 de minute, a acestui film, numita Ixe (pornographie). Sigur el va cauta sa-si aduca la zi demonstratia, cu realitati din secolul 21, cum o si face in ultimele sale scurt-metraje, Soukaz facandu-si “mana” cu filme homo si porno, ca si cu activitati legate de miscarea gay in Franta.
Filmul Race d’Ep, avand pentru prima oara subtitluri in engleza, este considerat o pagina de referinta in domeniul “gay culture”, drum deschis de un Michel Foucault, cu istoria sexualitatii, si reflectat in activismul parisian, de o miscare numita Front Homosexuel d’Action Révolutionnaire.
Evident, Race d’Ep, un docmentar mai mult decat franc, a starnit scandal in Franta, fiind considerat pornografic si cenzurat. Mari personalitati ca Roland Barthes, Gilles Deleuze, Felix Guattari, Margueritte Duras, Simone de Beauvoir, Patrice Chéreau si Cahiers du Cinéma, printre altii, au semnat o petitie in apararea acestui film impotriva hotararii guvernului de a-i interzice difuzarea. De asemenea, Michel Foucault a trimis o scrisoare Ministrului Culturii in favoarea filmului, considerand ca documentarul este o cercetare serioasa, stiintifica, a unui fenomen real, care semnaleaza in primul rand persecutiile aplicate de nazisti homosexualilor.
Filmul, cu radicalismul lui, este de acum istorie. A intrat in istoria pederastiei. Interesant ar fi de stiut, cati din tinerii prezenti in sala de proiectie erau homosexuali, fiindca, dupa aplauzele lor, e limpede ca imbratisau o astfel de realitate. E realitatea lor sau poate si a noastra, a tuturor?

Sursa, autor: Ziare.ro, Grid Modorcea

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE (partea a II-a)

          „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;

            dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.

         Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,

          şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

                                                 (Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu,

  ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui

                 Dumnezeu, în Hristos”.  (Pavel II Corinteni 2, 17)

               „Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.

              (Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

  „Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării”.

                                   (Părintele Constantin Galeriu)

             Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.

             Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).  

                 Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev  afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).

                Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.

               Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.

                Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.

                 Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină: 

-             Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).