Cred că ortodoxia ca sinteză şi de gândire şi de trăire poate fi rezumată într-un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl auzim citindu-se în biserică, la sfârşitul slujbei de dimineaţă de la Paşti, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paşti, care se citeşte o singură dată în biserică, dar pe care ar trebui să îl avem în vedere, pentru că reprezintă cel mai bine şi cel mai mult ortodoxia. Şi el este ca un rezumat al slujbei de la Paşti. Poate chiar de aceea s-a rânduit să se citească după slujba de la Sfintele Paşti, după slujba pregătitoare pentru Liturghie. Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur are următorul cuprins: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi minunat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind să-şi ia acum dinarul; de-a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi ia astăzi plata cea dreaptă; de-a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de-a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să intre de nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că s-a zăbovit, căci milostiv fiind, Stăpânul primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care a lucrat din ceasul cel dintâi, şi pe cel dintâi răsplăteşte, şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte, şi nu cum primeşte şi cu voinţa Sa împacă ce socoteala o laudă. Pentru aceasta intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi, şi cei de ai doilea luaţi plata, bogaţii şi săraci împreună dănţuiţi, cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua, cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi, viţelul este mult, nimenea să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei, toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie că s-a arătat împărăţia cea de obşte, nimenea să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit, nimenea să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de aceea, prădat-a iadul cel ce s-a pogorât la iad şi aceasta mai înainte apucând Isaia a zis „iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos”, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că s-a legat, s-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a batjocorit, a luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul. A luat ce-a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos şi au căzut dracii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii, Înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte, Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în mormânt, căci Hristos învinge din morţi începăturile celor adormiţi s-a făcut. Aceluia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor, Amin!
Cuvintele acestea ale Sfântului Ioan Gură de Aur pun în atenţie lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pun în atenţie faptul că Domnul Hristos este în centrul trăirii ortodoxe, pun în atenţie Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este şi învierea noastră, pun în atenţie bucuria ortodoxiei. E spus pe scurt ceea ce se spune în slujba de la Paşti, anume că „acum toate de lumină s-au umplut şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit”, pentru că în ziua Învierii ne-aducem aminte de trecerea de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer spunând „ziua Învierii popoare să ne luminăm, Paştile Domnului Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-i cântăm cântare de biruinţă”. Şi asta pentru că „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul cel binecuvântat, Dumnezeul Părinţilor şi Cel Preamărit”.
Nu suntem mulţumiţi numai cu ceea putem face noi, ca unii care aducem mulţumire şi recunoştinţă pentru cele ce s-au făcut pentru noi, ci chemăm şi cerul şi pământul să se bucure. Şi zicem la Paşti: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea, cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică”. Dorim să alergăm de dimineaţă şi în loc de mir să aducem cântare Stăpânului şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii. Dorim să fim învăluiţi de lumină şi chemăm să se lumineze noul Ierusalim şi zicem: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalim, că mărirea Domnului peste tine a strălucit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar Tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-Te întru Învierea Celui născut al Tău!”. Credem că trăirea evenimentului sărbătorit la Paşti, adică Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o prăznuim în întreaga săptămână luminată, adică din duminica Paştilor până în sâmbăta următoare inclusiv, este o anticipare a bucuriei din veşnicie. De aceea ne bucurăm şi ne veselim în Raiul anului bisericesc, care este săptămâna Luminată, şi ducem pe mai departe gândul la Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiecare duminică, doar cu câteva excepţii, pentru că în fiecare duminică trăim evenimentul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Îl avem pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel înviat din morţi şi cu alte cuvinte spunem cele ce s-au petrecut la Învierea Domnului. Într-una din alcătuirile de la Sfintele Slujbe din fiecare duminică în care prăznuim Învierea Domnului Hristos spunem, vorbind cu Maica Domnului: „Preabinecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat! Pentru aceasta cântând îţi strigăm: binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, Mărire Ţie!”
Vorbim cu Domnul Hristos, vorbim cu Maica Domnului despre cele ce s-au făcut pentru noi, despre cele ce le prăznuim la Paşti şi în Săptămâna Luminată, despre cele ce le sărbătorim în fiecare duminică, şi nu numai în fiecare duminică ci în fiecare zi, când se oficiază Sfânta Liturghie, pentru că Sfânta Liturghie este sărbătorire cuprinzătoare, după cum voi spune mai departe.
Mai întâi însă, aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că, aşa cum trăirea ortodoxă se cuprinde în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţătura ortodoxă, pe care o trăim la Paşti şi în duminici şi în Sfintele Slujbe, se cuprinde pe scurt în ceea ce numim noi Simbolul Credinţei, adică într-o alcătuire în care mărturisim credinţa noastră formulată de Sfânta noastră biserică. În anul 325, la Sinodul întâi ecumenic, şi apoi în anul 381 la Sinodul al doilea ecumenic, Părinţii adunaţi atunci au formulat ortodoxia ca mărturisire în ceea ce numim noi Crezul sau Simbolul Credinţei. În această alcătuire se mărturiseşte credinţa în Dumnezeu Tatăl, în Dumnezeu Fiul, care S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, în Dumnezeu Duhul Sfânt, în Preasfânta Treime. Se mărturiseşte credinţa în biserică, credinţa în cele şapte sfinte taine, de fapt credinţa în botez şi implicit în cele şapte taine, şi credinţa în învierea morţilor. Credinţa noastră o mărturisim de câte ori spunem Crezul în cadrul sfintelor slujbe, în cadrul Sfintei Liturghii, în cadrul celorlalte sfinte slujbe când e rânduit să spunem Crezul, de pildă în cadrul Pavicerniţei, în cadrul Mezonopticei, sunt mai multe slujbe care cuprind şi mărturisirea de credinţă. Şi e important lucrul acesta, pentru că nu poţi aduce mărire dreaptă dacă nu ai credinţă dreaptă. Credinţa cea dreaptă aduce cu sine mărirea dreaptă, întemeiată pe credinţă dreaptă. Cei care nu au ortodoxia, adică cei care nu au credinţă dreaptă şi mărire dreaptă, aceia sunt străini de ortodoxie şi se numesc eterodocşi.
Este rânduială ca cei care se spovedesc să ştie şi Crezul, pentru că aşa cum se spune la botez Crezul, ca să se ştie în ce crede candidatul la botez, tot aşa şi la spovedanie ar trebui să spună credincioşii Crezul. Eu personal să ştiţi că n-am pus pe nimeni să spună Crezul, deşi am întrebat ce rugăciuni ştie cineva şi mi s-a spus că şi Crezul, unii zic că ştiu şi Crezul, dar nu îl ştiu destul de bine. Şi asta înseamnă că, dacă nu-l ştiu bine, nu îl ştiu. Pentru că în ştiinţă nu există pardon, ori ştii, ori nu ştii.
Deci este necesar să ne cunoaştem credinţa. Să ştim despre Dumnezeu Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, să ştim despre Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu din veşnicie şi întrupat la vreme, la plinirea vremii zicem noi, din Preasfântă Fecioară Maria. De aceea noi avem în cinstire pe Maica Domnului, pentru că în pântecele ei s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească, în pântecele ei s-a întrupat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a rămas ceea ce era, Dumnezeu adevărat de o fiinţă cu Tatăl, şi a luat ceea ce nu avea, firea omenească, din Preasfânta Fecioară Maria. Şi de aceea noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Şi în Crez se spune că „Fiul lui Dumnezeu Cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Aşa că ortodoxia este cinstitoare şi a Maicii Domnului. Nu se poate ca ortodox să o ocoleşti pe Maica Domnului, s-o ţii undeva departe, pentru că, dacă Dumnezeu Tatăl a ales-o ca să fie mamă a Fiului Său întrupat, dacă Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se nască din Preasfânta Fecioară Maria, dacă Duhul Sfânt s-a pogorât peste Preasfânta Fecioară Maria la Bunavestire, şi Maica Domnului a devenit locaş al Preasfintei Treimi, nu putem să fim cu neluare aminte când e vorba de cinstirea Maicii Domnului.
De altfel, biserica noastră e în aşa fel rânduită în slujbele sale, încât cineva care ia parte la sfintele slujbe nu poate să nu se gândească la Maica Domnului. Gândiţi-vă de pildă la Sfânta Liturghie unde, după ce se spun cuvintele „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”, cele dintâi cuvinte care se aud spuse de către slujitorul sfinţit sunt: „mai ales, pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria”, cuvinte care aduc aminte de Maica Domnului şi care fac parte dintr-un context în care se pomenesc şi alţi sfinţi. Aşa că e ca şi când ni s-ar spune: e bine că vă gândiţi la Dumnezeu, dar să nu uitaţi nici de Maica Domnului. Şi atunci credincioşii izbucnesc din sufletele lor, cu cântare, cuvinte ca acestea: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine Născătoare de Dumnezeu, cea Pururea Fericită şi Prea Nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu cuvântul L-ai născut, pe Tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărim” sau „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, laudă a fecioriei din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău scaun l-a făcut şi pântecele Tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, mărire ţie!”. Sunt multe alcătuirile care aduc aminte de Maica Domnului, care ne dau cuvinte de cinstire a Maicii Domnului şi asta ţine de ortodoxia noastră.
Mai departe în Simbolul Credinţei ca mărturisire, pomenim de ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, pomenim răstignirea Lui pe cruce, care este arătarea iubirii sale faţă de oameni, pomenim înmormântarea Mântuitorului, Învierea cea de a treia zi, Înălţarea la cer, şederea de-a dreapta Tatălui „de unde iarăşi va să vină să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”, spunem în mărturisirea de credinţă care este simbolul credinţei sau Crezul. Mărturisim apoi credinţa noastră în Duhul Sfânt, cel de o fiinţă, şi el, cu Tatăl şi cu Fiul, căruia îi aducem închinare împreună cu Tatăl şi cu Fiul, închinarea pe care o aducem Tatălui şi Fiului i-o aducem şi Duhului Sfânt, Lui care a grăit prin prooroci. Mărturisim credinţa noastră în biserica noastră, pentru că noi nu credem întâmplător sau ceea ce ni s-ar pune în faţă de către oricine, ci credinţa noastră este rânduită, credinţa noastră este dirijată de biserica noastră care ne-a dat Scriptura, care ne-a dat cărţile Noului Testament, Evanghelia şi celelalte cărţi ale Noului Testament, biserica noastră care este păstrătoarea, este tâlcuitoarea şi propovăduitoarea Scripturii şi care trăieşte Scriptura întrupată în Sfintele slujbe şi în credinţa dreptcredincioşilor creştini.
Slujbele bisericii noastre sunt vuietul Duhului care ne angajează întru preamărirea lui Dumnezeu, întru prăznuirea evenimentelor de mântuire, rânduite pentru zile anume, pentru sărbătoriri. În Sfânta Scriptură a Noului Testament, în trei locuri se vorbeşte despre vuietul Duhului. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul trei, în convorbirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Nicodim, Domnul Hristos a spus cuvintele: „Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, dar nu şi de unde vine şi încotro se duce”. E vorba de vuietul vântului sau de vuietul Duhului. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul al şaptelea este vorba despre vuietul Duhului în înţeles de vuiet de ape, că zice Domnul Hristos: „Cui îi este sete să vină la mine să bea” şi adaugă că „din fiinţa acelui ce crede vor curge izvoare de apă izvorâtoare, râuri de apă vie”. Acolo unde se vorbeşte despre pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se spune că, fiind ucenicii adunaţi într-o anumită casă, s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede şi a umplut toată casa. Deci iarăşi un vuiet. Ce face Duhul Sfânt, ce lucrează Duhul Sfânt vuind? Lucrează ceea ce se face la sfintele slujbe, adică mai întâi ne-a dat învăţătura cuprinsă în cărţile de slujbă, dar, prin noi, învăţătura aceea este lucrătoare de preamărirea lui Dumnezeu.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul şaisprezece, avem cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos referitoare la Duhul Sfânt, „el pe Mine Mă va preamări”. Deci Duhul Sfânt are drept o lucrare preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Când s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli se spune că ei au vorbit în limbi necunoscute de ei, dar înţelese de cei care îi ascultau vorbind, şi că ei se mirau că îi înţeleg, apostolii vorbind în limba lor, şi ziceau că apostolii spuneau „măririle lui Dumnezeu.”
Încă într-o istorisire de pogorâre a Duhului Sfânt, cea din casa lui Corneliu Sutaşul, prezentată în faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul zece, citim că Duhul Sfânt a căzut peste cei ce erau de faţă, deci s-a pogorât, şi ei au început să vorbească în limbi necunoscute lor până atunci, şi spuneau „măririle lui Dumnezeu.” Asta trebuie reţinut, că Duhul Sfânt aduce mărire lui Dumnezeu, şi aceasta se întâmplă mai ales în ortodoxie, pentru că ortodoxia prin însăşi definiţia ei, prin cuvântul care o prezintă, este preamăritoare de Dumnezeu, preamărirea lui Dumnezeu, aduce mărire lui Dumnezeu. Bineînţeles că mărire lui Dumnezeu nu i se aduce numai cu gândul şi cu cuvântul, ci i se aduce şi cu viaţa. Adică atâta credinţă avem câtă manifestăm în viaţă. Deci, credinţa noastră trebuie să fie lucrătoare de preamărirea lui Dumnezeu în viaţa pe care o ducem, în toate laturile existenţei noastre.
Prin urmare, reţineţi deocamdată că ortodoxia se cuprinde ca trăire şi ca gândire în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paşti, în slujbele de la Paşti din toată săptămâna Luminată, în toate slujbele bisericii noastre, de la toate sărbătorile, toate slujbele care se fac, iar ca gândire, ca doctrină, se cuprinde pe scurt în simbolul credinţei. A mai rămas să spunem în ce se cuprinde credinţa noastră ortodoxă ca trăire ortodoxă în chip deosebit, în Sfânta Liturghie.
Sfintele slujbe ale bisericii noastre ne pregătesc, în general, pentru Sfânta Liturghie, în înţelesul că Sfânta Liturghie nu se face detaşată de celelalte slujbe. În limba franceză, de pildă, cuvântul „Liturgie” nu înseamnă numai Liturghia propriu-zisă, ci înseamnă şi toate slujbele. Iar Liturghie, cuvântul Liturghie, în limba franceză se spune „Liturgie eucharistique”, adică Liturghie euharistică, Liturghia la care se realizează Sfânta Euharistie sau la care aducem mulţumirea euharistică, şi asta arată că există o legătură între celelalte slujbe şi Sfânta Liturghie, că Sfânta Liturghie nu e o slujbă care se poate face aşa, numai că e importantă şi hai să facem o Liturghie, şi Liturghia se face în legătură cu celelalte slujbe ale bisericii. În limba română, chestiunea e mai simplă, că spunem Liturghie şi înţelegem un singur lucru prin Liturghie, deşi liturghisim, adică slujim, în toate împrejurările în care facem slujbă. Aş vrea să reţineţi, să ştiţi mai întâi şi apoi să reţineţi pentru cealaltă vreme a vieţii, că Sfânta Liturghie se şi continuă în viaţă, dar mai ales că la sfintele slujbe toţi credincioşii slujesc. Să nu vă gândiţi că la slujbă slujesc numai cei care spun ceva, la slujbă preoţii şi cântăreţii şi corul şi toţi cei care sunt de faţă slujesc, dacă au conştiinţa slujirii şi dacă au conştiinţa că şi prin ei se coboară darul lui Dumnezeu prin sfintele slujbe peste credincioşii care sunt de faţă şi peste lumea întreagă. Pentru că biserica e pusă în lume nu numai pentru credincioşii ei, ci pentru lumea întreagă. Aşa cum Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea este întărirea lumii, că rugăciunea ţine lumea, tot aşa şi slujbele bisericii care sunt şi ele rugăciuni, ţin lumea. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, de pildă, nu ne rugăm numai pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici, ci ne rugăm pentru pacea a toată lumea. Nu ne rugăm numai pentru credincioşii care sunt în biserică, ci aducem jertfa euharistică pentru lumea întreagă.
Sfânta Liturghie este slujba cea mai importantă a bisericii. La Sfânta Liturghie cinstitele daruri ce sunt puse înainte, pâinea şi vinul care sunt puse înainte, se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru împărtăşirea credincioşilor. De aceea, Sfânta Liturghie, aşa cum este alcătuită, este de fapt o sărbătorire cuprinzătoare. Nu trebuie să aşteptăm, de pildă, Sfintele Paşti de anul viitor ca să avem o trăire de Paşti, ci mergând la Sfânta Liturghie, avem posibilitatea să intrăm în atmosfera de Paşti. Nu trebuie să aşteptăm 25 decembrie ca să sărbătorim Crăciunul, ci avem posibilitatea să ne gândim la evenimentul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin faptul că la Sfânta Liturghie avem întruparea Mântuitorului în cinstitele daruri, avem Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu care ne împărtăşim, ca să ne împărtăşim cu Domnul Hristos întreg, la măsura la care putem noi cuprinde. Adică Domnul Hristos ştie cum vine la noi şi cum se întâmplă taina aceasta a întrupării, noi nu ştim cum se întâmplă taina aceasta a întrupării nici obiectiv la Sfânta Liturghie, dar ştim că este o legătură între întruparea istorică şi întruparea liturgică. Nu ne aşteptăm ca Domnul Hristos să se întrupeze şi apoi, din ceea ce s-a realizat la Sfânta Liturghie, să ne vorbească de pildă, pentru că Domnul Hristos a spus cuvânt veşnic când a lăsat cuvintele care sunt cuprinse în Evanghelie, ne vorbeşte din Evanghelie, dar pentru împărtăşire se întrupează la măsura aceea ca să putem noi să ne împărtăşim şi să se continue întruparea Mântuitorului în conştiinţa noastră. De aceea este o legătură între întruparea istorică şi întruparea liturgică şi noi avem la Sfânta Liturghie acest început de sărbătorire după care urmează toate celelalte. Credincioşii, în general, ştiu că la Sfânta Liturghie se pomeneşte Cina cea de Taină, pentru că se spun cuvintele: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor; beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Aceasta o ştiu credincioşii, deci e vorba de Cina Cea de Taină. Sfânta Liturghie continuă Cina Cea de Taină, dar nu numai Cina cea de Taină, ci continuă şi intrarea în Ierusalim, pentru că se spun cuvinte „Osana întru Cei de Sus lui Dumnezeu. Bine este cuvântat este cel vine întru numele Domnului”, cuvinte care s-au spus la intrarea Domnului Hristos în Ierusalim; spunem şi cuvinte îngereşti „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”, şi apoi sărbătorim şi alte sărbători. De pildă, atunci când credincioşii, după cuvintele „beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu” cântă un „Amin” mai lung, preotul aduce aminte de porunca dată de Domnul Hristos să-I pomenim jertfa cea mântuitoare şi zice: „aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele s-au făcut pentru noi”, şi spune în gând: de cruce, deci de vinerea cea mare ca sărbătoare, de jertfa Mântuitorului, de înmormântare, de sâmbăta cea mare, petrecerea în mormânt a Mântuitorului cu trupul şi cu dumnezeirea, aducându-ne aminte de Învierea cea de a treia zi, deci de Sfintele Paşti ca sărbătoare, de suirea la ceruri, de Înălţarea la ceruri, şi de şederea de-a dreapta Tatălui şi de-o sărbătorire pe care o avem cu anticipare, de un eveniment care nu s-a întâmplat încă, a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos şi de cea de a doua slăvită iarăşi venire, se spune apoi cu cuvinte auzite de toţi: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”. Prin urmare, Sfânta Liturghie este sărbătoare cuprinzătoare în acest înţeles, că avem, la Sfânta Liturghie Întruparea Mântuitorului, deci Naşterea Mântuitorului, avem la Sfânta Liturghie intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, vinerea cea mare, Paştile cu săptămâna Luminată, Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi avem la Sfânta Liturghie şi Rusaliile, pogorârea Duhului Sfânt, pentru că fără pogorârea Duhului Sfânt peste cinstitele daruri ce sunt puse înainte nu se poate realiza ceea ce aşteptăm noi să se realizeze la Sfânta Liturghie.
Şi toate acestea sunt în ortodoxie. Avem de faţă la pogorârea Duhului Sfânt de la Sfânta Liturghie, Sfânta Treime aşa cum a fost la Bunavestire. Şi anume, Preasfânta Fecioară Maria, după istorisirea Sfântului Evanghelist Luca, aflând că ar putea să fie mamă a Mântuitorului lumii, a întrebat: „cum poate să fie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat, deci cum pot să fiu mamă fără să cunosc cele care premerg maternităţii?”, Îngerul binevestitor i-a spus: „Duhul Sfânt se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri, de aceea şi Sfântul care se va naşte din Tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Sunt cele trei persoane ale Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în legătură cu Preasfânta Fecioară Maria. Dar Preasfânta Treime n-a rămas în Maica Domnului numai atâta cât L-a avut pe Domnul Hristos în pântecele Ei, ci Sfânta Treime este veşnic în Preasfânta Fecioară Maria, pentru că Maica Domnului nu L-a avut pe Domnul Hristos numai în pântecele ei, ci L-a avut şi în inima ei, şi Domnul Hristos de inima Maicii Domnului nu s-a despărţit niciodată şi nu se va despărţi niciodată, deci prezenţa Mântuitorului fiind şi în inima Maicii Domnului, şi celelalte două persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, sunt în inima Maicii Domnului, deci Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi pentru veşnicie. Şi asta se întâmplă la Sfânta Liturghie, când preotul se roagă lui Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt să sfinţească pâinea şi vinul, cinstitele daruri ce sunt puse înainte, să le prefacă în trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, e de faţă Dumnezeu Tatăl cum a fost la Preasfânta Fecioară la Bunavestire, e de faţă Dumnezeu Fiul în al cărui trup şi sânge se prefac cinstitele daruri, şi e de faţă Duhul cel Sfânt, pe care îl trimite Tatăl ceresc ca să facă lucrarea aceasta. Deci avem prezenţa Sfintei Treimi în Sfânta Liturghie.
Să ştiţi că toate acestea sunt gânduri ortodoxe. Sunt gânduri din ortodoxie. Alţi credincioşi creştini nu au rânduielile noastre, nu au slujbele noastre, nu au Liturghia noastră, nu au gânduri de felul acesta, nu trăiesc în felul acesta prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Au şi ei alte rânduieli, Dumnezeu să le ajute, însă rânduielile bisericii noastre, e foarte interesant de observat, se potrivesc foarte mult cu slujbele din cer. Adică, Apocalipsa ne prezintă anumite, să zicem aşa, secvenţe din slujbele din cer şi cuvinte preamăritoare aduse lui Dumnezeu, şi toate acestea se realizează în biserica noastră, ca şi când cineva s-a gândit să facă slujbele bisericii noastre după slujbele cele din cer, după ceea ce ştim noi din Apocalipsă, deşi Apocalipsa în general este cam ocolită în ortodoxie. Dar ca trăire ortodoxă am putea zice că este prezentă în acest înţeles, că noi facem la sfintele slujbe ceea ce ştim noi că se face în cer, când fiinţele din cer, bătrânii îşi aruncă cununile în faţa lui Dumnezeu şi aduc preamărire lui Dumnezeu întru smerenie.
Asta e ortodoxia. Dacă ne cunoaştem ortodoxia, dacă trăim ortodoxia, dacă ştim ce putem şti noi din ortodoxie, n-avem motive să ne gândim că alţii pot şti mai mult, că alţii învaţă mai bine, că alţii au alte orientări. Nu ne interesează. Noi ştim un lucru: că ne ajunge ortodoxia, că nu ne trebuie altceva decât ceea ce avem, că slujbele noastre sunt ale noastre şi ne bucurăm de ele, că Liturghia ţine de ortodoxie şi ne bucurăm de liturghie, că avem posibilitatea să aducem cinstire Maicii Domnului şi ne bucurăm de faptul acesta, că primim darul lui Dumnezeu, harul sfinţitor prin sfintele taine şi n-aşteptăm să-l primim altfel decât aşa cum ni-l oferă sfânta noastră biserică ortodoxă.
Aşa că, să ţinem la credinţa noastră, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce avem, pentru toate comorile ortodoxiei, şi să mergem mai departe în gândirea noastră întru preamărirea lui Dumnezeu, întru cinstirea Maicii Domnului, întru cinstirea sfinţilor, întru cinstirea icoanelor care ţin de ortodoxie, cultul icoanelor, să mergem mai departe întru cinstirea oamenilor lui Dumnezeu care sunt aşezaţi pentru sfintele slujbe şi care sunt preoţii, să ţinem la rânduielile noastre şi va fi bine de noi. Dumnezeu să ne ajute!
