Zaheu
a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta
trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în
adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii,
pornind, de altfel de la text. Dar nu
aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii
sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş,
adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se
spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem
cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea,
se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi
vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de
încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura
venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la
dispoziţia ei.
Este
adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte
jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei
nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta
viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai
întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul
cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai
că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai
cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se
cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea:
dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi
uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Nu vindecarea
slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor;
nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici
chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală
a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după
înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de
mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.
