Mai
sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá
naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după Primul Război
Mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi
palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă,
jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare
provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele
soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu
tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care
noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu,
plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de
monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea
să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un Mareşal al Istoriei, aşa
cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt
Mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris
Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion
Antonescu, în 1941, ca, în '46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să
vină „răsplata salvatorului”: glonţul.
Istoria sörösist-wieselizată, face din trădători, disidenţi
Cînd
se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a
avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul
de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge
din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem
exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.
I-am
dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al
Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă
tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, „România altfel” (făceam
permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am
decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci
noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe”[1]
Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens
rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că
a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui
Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi
scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune
şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.
Gh. Buzatu a înapoiat medalia
Gh.
Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei
R.P.R.. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din
creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima
cînd istoria, acum sörösisto-wieselizată, face din trădători disidenţi?
Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei
Ceauşescu, ca Militaru, devotat K.G.B...
Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”,
fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul
hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin
sînt altfel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În
2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet,
aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva
românilor nu-l interesează?
