În prefaţa la volumul Poeme alese,
publicat de Bartolomeu Valeriu Anania în 1998,
Liviu Petrescu făcea o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Valeriu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai
importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura română a acestui veac,“[1] exegetul aşezându-l în pleiada formată din Nichifor
Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, Ioan Alexandru. Dintre aceştia, consideră că poetul are afinităţi în
special cu Nichifor Crainic, argumentând că în cazul amândurora „teologul îl
copleşeşte mai întotdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite
nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru
a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari
libertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga,
iar pe de alta, Tudor Arghezi, amândoi
mustraţi cu severitate de teologi.“[2]
Tot referitor la locul ocupat de Bartolomeu
Valeriu Anania în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că
poezia sa „se
aşază undeva între Arghezi şi Voiculescu. Extrem de interesant este că
păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic
mistică, lucru care ar trebui observat de critica românească.“[3]
Bartolomeu
Valeriu Anania şi-a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva
volume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste/hagiografice româneşti (Geneze, File de Acatist, Anamneze),
cât şi în proză (romanul Străinii din
Kipukua, volumul de nuvele Amintirile
peregrinului apter), eseistică (Cerurile
Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda
plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare să şi-o fi
dat-o în dramaturgie, prin piesele Mioriţa,
Meşterul Manole, Steaua Zimbrului.
Ceea ce conferă individualitate dramaturgiei sale este preocuparea pentru
valorificarea universului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică,
la teme şi motive folclorice, credinţe, eresuri, mituri. Limba acestor texte
dovedeşte un intens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel,
autorul mărturisea: „La mânăstire am citit în limba
veche a bisericii graiul cu adevărat românesc şi aş bănui că fără cărţile
mânăstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.“[4]
La premiera piesei, jucată pe scena Teatrului „Barbu
Ştefănescu Delavrancea“ din Bucureşti, în 1967, Vladimir Streinu nota
în caietul program al spectacolului „izbânda de a preschimba vechea, celebra
baladă, în mister dramatic.“[5] În cronica spectacolului publicată în „Gazeta literară,“ Nicolae Carandino observa filiaţia cu teatrul poetic al
lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, subliniind faptul că
„Valeriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. […] Glasul lui ţâşneşte de acolo,
aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul
pământului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.“[6] Spectacolul s-a bucurat de o bună primire, mai ales că se
încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă.
Citită acum, la aproape jumătate de secol de la
publicarea ei, Mioriţa lui Bartolomeu
Valeriu Anania surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi
eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale
pentru un neam, reuşind recuperarea artistică a unor viziuni ce ţin de ceea ce
Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a fiinţei.“
Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje,
subiectul poate fi redus la un dublu conflict: unul de natură erotică (Mioara,
cea mai frumoasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani –
Moldan şi Lavru), iar altul de natură economică (Lavru râvneşte şi la turma
numeroasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea
acestuia). Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime
psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc
toate calităţile fizice şi sufleteşti. Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi
îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să-l otrăvească când află că se va
căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să-l vadă
umilit, chiar ucis pe Moldan, cel care îl salvase din ghearele unui urs,
dovedindu-i superioritatea curajului; Lavru, care urzeşte planuri diabolice
pentru a-i lua şi nevasta şi turma lui Moldan. Băluşca, vrăjitoarea peţitoare, care ştie să profite de patimile
tinerilor storcându-i de bani, îşi găseşte contraponderea în schimnicul la care
apelează pentru sfat Mioara, când află că Lavru îl va ucide pe Moldan, dacă ea
se va căsători cu cel din urmă. O figură aparte o reprezintă măicuţa bătrână, mama lui Moldan, ale
cărei atitudini şi vorbe sunt transfigurate de concepţia conform căreia energia
telurică fecundă, rodnicia, anulează moartea. Prin prisma acestei concepţii o
respinge de noră pe Mioara când află că aceasta este bolnavă, deci incapabilă
de a-i dărui urmaşi lui Moldan, iar în finalul piesei, când Moldan moare
înjunghiat la propria nuntă, durerea pentru pierderea feciorului este repede
ştearsă de bucuria că în pântecele Mioarei a prins viaţă sămânţa lui Moldan.
Preocuparea poetului de a descoperi autenticitatea
spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii
de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului.
De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează o capacitate
poetică deosebită de a surprinde graţia în cuvinte simple, în spiritul gândirii
populare care se exprimă prin apelul la imagini din natură:
„Băluşca: Cum te
urzişi vederii?
Mioara: Ca mugurele-n
subţioara serii.
B: Ciudat! Cât ai
crescut!
M: De ce te miri?
B: Dar cine te-a
ştiut
Pân’ ieri alaltăieri?
Sfielnică-n tăceri,
Copilă-n trup arzând,
Erai mai mult un
gând,
O bănuială, o floare
De albumiţă-n soare,
Pe creste reci
crăiasă.
Cin’ te-ar fi vrut
culeasă
Şi rodnică pe
frângere
S-ar fi-ndemnat să
sângere
La tălpi pân’ să
te-ajungă.“
În aceeaşi tonalitate o descrie şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, /
S-apleacă-n apa ochilor s-o beie. / I-i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce-şi
saltă râsul printre pietre albe./ Obrajii ei sunt pajişti cu aglici,/ Şi sânii
borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură,/ Privirea ţi-o
abate şi ţi-o fură./ Când merge ea toţi ochii-i sunt prieteni/ Şi-auzu-ascultă
legănări de cetini.“
Pe
lângă astfel de descrieri, în care e recognoscibilă imagistica poeziei noastre
populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale, cum sunt
cele rostite de schimnic la rugămintea Mioarei de a-i da sfat („Ce povaţă vrei?/ Cărţile-s teme/ Gândului,
dar viaţă/ Doar din vieţi se-nvaţă.“) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei,
ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o acceptare firească a acesteia: „Moartea ce-i?: un căpătâi/ Şi la urmă şi
întâi./ N-ai ştiut că-n pântec sunt/ Zămislit ca-ntr-un mormânt,/ Că trăind mă
tot frământ/ Către celălalt mormânt.“ Viziunea e dusă mai departe de cuvintele
mamei, în finalul piesei, exprimând o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne-nvaţă/ Să simţim că viaţa-i
viaţă,/ Şi când viaţa-i fără rost/ O-nnoieşte, cum n-a fost…“.
Un fragment care ar merita citat în
întregime pentru calităţile sale poetice este şi descântecul mătrăgunei, un
descântec de dragoste practicat în lumea rurală şi astăzi de fetele
îndrăgostite.
Dincolo
de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic cuprinde şi o
puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu
Anania, raportându-se la mitul Mioriţei,
„dezvoltă înţelesuri prin excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a
vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de fârtaţii cei pizmaşi,
trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.“[7] Exegetul menţionează două episoade în care moartea este
eludată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute
a lui Moldan, care o luase de soţie, chiar dacă e bolnavă de tuberculoză, iar
celălalt, din finalul piesei, se referă la supravieţuirea lui Moldan prin
copilul ce creştea în pântecele Mioarei. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului,
la căpătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de imn acatist închinat
vieţii celei veşnice: Bucură-te, cel ce
mori/ Cu vecia’n subţiori! Bucură-te, rădăcină/ Care birui în lumină […] În concepţia lui Bartolomeu
Valeriu Anania, aşadar, balada Mioriţa
nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce trebuie să
recunoaştem, reprezintă o răsturnare deosebit de spectaculoasă a
semnificaţiilor ei tradiţionale.“[8]
Intenţia
de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple.
Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide s-o ia de soţie pe
Mioara chiar dacă aceasta este bolnavă de tuberculoză, convins că dragostea sa
o va însănătoşi dar şi asumându-şi riscul propriei îmbolnăviri fatale, după cum
se poate observa în replica dată mamei:
„Cătălina: Tu
cu moartea te cununi?
Moldan: Fie
şi-asta! Sunt ursit
Ca, prin
dragoste s-o fac.
Săvârşitu-s-a!“
Aceste replici conţin întreaga dogmă a
jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să
moară. Expresia „săvârşitu-s-a“ este chiar ultima afirmaţie a
lui Hristos, aflat pe cruce, înainte de a muri. Aceasta este ca o pecete a
Proniei divine, semn al împlinirii planului divin de răscumpărare a omenirii
din păcat.
Dacă
ne vom opri atenţia asupra vocabularului din text, vom observa o atentă alegere
a cuvintelor: majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora
adăugându-li-se câteva arhaisme. Neologismele aproape că nu există. Nicu
Caranica, poet român stabilit la
Paris, face observaţia că nu a găsit decât două neologisme,
„interes“ şi „rotile“ şi elogiază
poezia limbajului din text: „Să nu vină nimeni să-mi obiecteze că i-a fost uşor
lui Anania, închizându-se în viaţa ciobanilor, să-i facă să vorbească o limbă
fără neologisme! Ciobanii aceştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de
elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le exprime prin comoditatea
neologismelor, le-ar dilua într-o frază sau chiar mai multe. Bineînţeles că
condensarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului,
acela al lărgirii hotarelor spirituale ale limbii prin toate resursele poeziei,
dar tocmai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.“[9]
Mioriţa, ca şi întreaga literatură a lui
Bartolomeu Valeriu Anania, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a
valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri fecunde care ne
înnobilează existenţa.
Dr Camelia SURUIANU
[1]Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă
la vol. Valeriu
Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.6.
[2] Idem.,
[3]Ioan Pintea, Poeme alese,
de Valeriu Anania, în Renaşterea,
nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2.
[4]Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995,
p. 12.
[5]Caietul de sală al Teatrului „Barbu Ştefănescu
Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 202.
[6]Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 205.
[7]Liviu Petrescu, Posfaţă la Mioriţa
de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 217.
[9] Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a
IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 213.
