„Cel ce voieşte ca să-şi dobandească cererea sa, se cade a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu, fie că degrab de va lua aceea ce işi cere, fie că mai cu intarziere. Pentru aceea a zis Pavel: “Cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu” (Filip. 4, 6). Fiindcă de multe ori Dumnezeu nu ne dă nouă degrab aceea ce o cerem, sau pentru că ştie că avem a o pierde aceea ce ne-o va da nouă şi dintru aceasta avem a ne munci mai mult, ca unii ce am lepădat darul, sau pentru că, cunoscand că după ce ne vom lua cererea noastră avem a inceta de a ne ruga, pentru aceasta ne intarzie cererea noastră şi nu ne-o dă, vrand şi grijindu-se a-l ruga pe El totdeauna, şi a sta inaintea Lui prin rugăciune, sau ca să se arate credinţa noastră cea către Dumnezeu, şi dragostea, sau şi pentru alte judecăţi ale lui Dumnezeu, cu totul neinţelese de noi, dar drepte, şi spre folosul nostrum privind. Precum pe acestea toate le adevereşte Vasilie cel mult intru cele Dumnezeieşti, şi cu adevărat mare, intru acelaşi Cap. 1 al Aşezămintelor celor pustniceşti, intru care cu semuire aduce zicand:
„Deci acestea ştiindu-le, ori mai degrab, ori mai tarziu de vom lua, să rămanem mulţumind Domnului. Că toate cele ce le face Stăpanul, pentru mantuirea noastră le iconomiseşte, numai noi să nu incetăm din cerere impuţinandu-ne cu sufletul.”
Ce zic? Măcar de vom lua de la Dumnezeu, măcar deşi desăvarşit nu vom lua cererea noastră, noi se cade să mulţumim totdeauna şi să rămanem bătand in uşă şi cerand prin rugăciune. Căci ne ajunge nouă această mare dăruire ce o luăm, adică, că ne invrednicim a vorovi impreună cu un Dumnezeu şi a ne uni cu Dansul cand ne rugăm. Aşa deplin ne adevereşte nouă trestia cea de aur a lui Ioan, frumos şi potrivit intru acest chip scriind:
„Mare bunătate este rugăciunea, dacă cu socoteală mulţumitoare se face; de ne vom deprinde pe noi inşine nu numai cand luăm, ci şi cand nu luăm a mulţumi lui Dumnezeu.
Pentru că uneori dă, iară alteori nu dă, amandouă cu folos. Incat măcar de vei lua, măcar de nu vei lua, ai luat intru a nu lua; măcar de vei dobandi, măcar de nu vei dobandi, ai dobandit intru a nu dobandi. Că este cand a nu lua să fie mai de folos. Pentru că de nu ne-ar fi fost nouă de folos de multe ori a nu lua, negreşit ne-ar fi dat. Iară a nu dobandi cu folos, a dobandi este” (Din Cuv.Andrianzilor 1, şi pentru rugăciune, Tom al 7-lea). A zis incă şi Ioan cel ce a făcut Scara cea cerească:
„Să nu zici că zăbovind intru rugăciune nimic nu am isprăvit, că acum ai isprăvit. Că ce lucru bun ar fi fost mai inalt, decat a te lipi de Domnul, şi intru unirea cu Dansul necontenit a ingădui?” (Cuv. 28)
( Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 24-25).
- text cules de Dan Fagaraseanu
