Atitudinea Sfantului Grigorie Teologul la sinodul al 2-lea

Sf. Grigorie părăseşte, dezamăgit, casa arhiepiscopală

(…) Vestea despre testamentul lui Grigorie a alergat peste tot. Ortodocşii înţelegeau acum că nu-l vor mai avea prea multă vreme printre ei pe părintele lor duhovnicesc. Nobilimea creştină a oraşului s-a tulburat. Postunian, Stratighie, cei doi Paladie şi alţii discutau cu ardoare, căutând vreo soluţie.

- Nobile Postunian - a spus Stratighie -, să-i strângem pe cei mai buni medici; să-l ajute, sfătuindu-se între ei, pe sfântul nostru.

- Dar arhiepiscopul nostru nu suferă doar de boală trupească - a răspuns Postunian. N-ai înţeles bine, iubite Stratighie. E bolnav mai mult de amărăciunea cu care l-au adăpat episcopii… şi de asceza de zi cu zi.

Nobilul Avlavie, totdeauna de faţă la astfel de consfătuiri, îşi sprijinea capul în mâna stângă. Până acum tăcuse; acum însă vorbi:

- Cine-i poate convinge pe episcopi să nu-l mai amărască? Şi cine să-l convingă să nu se mai nevoiască atât de aspru?…

Vorbele lui Avlavie căzură ca fulgerul, arzând şi puţinele nădejdi că Grigorie va rămâne în viaţă şi în Constantinopol. Din 31 mai, aşadar, până pe 2-3 iunie, o mare dezamăgire i-a cuprins pe creştini, clerici sau laici. La fel şi în palatele împărăteşti, unde tânărul împărat ortodox era prea nevârstnic şi neiscusit pentru a înţelege sensibilitatea lui Grigorie.

Iată însă că se întrezări şi o rază de lumină. În foarte puţine zile, Grigorie şi-a revenit. De la ferestruica chiliei lui, dinaintea „Sfintei Irina”, privea biserica şi îşi revizuia răspunderile faţă de întrunirile sinodului, văzând în pridvorul bisericii episcopi răspândiţi, câte trei, câte cinci, discutând. Întrebă şi află pricina. În loc de lucrare şi discuţii serioase, la Sinod era doar zarvă, doar certuri… Numai aranjamente de culise şi intrigi. Trebuia, aşadar, să intervină cu orice preţ, să prezideze.

Ceea ce se şi întâmplă. Deja a doua zi, dis-de-dimineaţă, se afla la „Sfânta Irina”. O biserică sobră, impunătoare, dar plină de căldură. Nu era nici friguroasă. Acoperişul îl avea din lemn sănătos. O ridicase, măreaţă, Marele Constantin. O îngrijiseră meşteri şi clerici. Acolo se făceau întrunirile. Pe locul întâistătătorului – Grigorie. Mai gârbov ca altădată, mai palid şi mai slăbit, dar cu mintea limpede. Episcopii, de cum l-au văzut, au fost cuprinşi de emoţie. S-au nedumerit văzându-l în stare să stea de faţă şi să prezideze. Unii slăveau pe Dumnezeu, alţii se minunau de ce se întâmplă. Toţi şi toate se liniştiseră. Două-trei zile, certurile au lipsit. Dar numai atât. Episcopii cei răzvrătiţi şi-au venit în firea lor şi au creat o atmosferă insuportabilă. Oricât ar fi încercat Grigorie, aceştia o ţineau pe-a lor. Se ridicau în picioare, dădeau din mâni, strigau, ocărau, ameninţau… Împărţiţi în cete mai mici sau mai mari, toţi voiau să-şi impună părerea cu orice preţ, chiar şi cu forţa; să arate că au putere şi influenţă, că fac ce poftesc.

Văzând toate acestea, Grigorie era tot mai nefericit. A încercat să ţină lucrurile în frâu şi ceva-ceva a reuşit. Toţi îl respectau, mai mult sau mai puţin, şi îl aveau în faţă. Dar, chiar dacă nu prea des, şi el se descuraja. Nu putea răbda. Fugea către rugăciune. Se sfârşea pur şi simplu, cerând Duhului Sfânt să vină asupra lor, să-i înţelepţească pe cei trufaşi, să-i înmoaie pe cei împietriţi la inimă, să-i smerească pe cei iubitori de sine. Slujitorii lui îl vedeau noaptea: parcă se lupta cu Dumnezeu. Şi pe cât Duhul stătea departe, pe atât răul năpădea în Sinod, iar Grigorie cădea în descumpănire, se descuraja şi se amăra cumplit. Într-o noapte, puţin după miezul nopţii, diaconul Evagrie îl auzi, din chilia de alături, pe Grigorie jelindu-se:

Ne-ai uitat, Dumnezeul meu! Toate chinurile au venit asupră-ne, Hristoase, şi Tu stai deoparte! Cât să mai sufăr?

A doua zi dimineaţă – la locul lui, în Sinod. Şi ce coincidenţă! Episcopii, parcă şi mai întărâtaţi; îi arătau şi mai multă duşmănie. Strigau numai mizerii, pe care le mai auzea şi mulţimea strânsă în afara bisericii. Atunci, Grigorie îşi pierdu nădejdea. Pe jumătate mort, se ridică în picioare, dizolvă întrunirea şi murmură:

- Să fug, să fug de fiarele astea, să nu-i mai văd!

Editorial Mihai Eminescu: Deviza asasinilor

Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.

O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.

Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.

Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.

Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.

Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.

A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.

Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.

E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .
Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.

A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.

Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.

„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:

Legitimarea crimei;
Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,
În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;
Un virus dizolvãtor;
Culmea neomeniei.

Omilia Mitropolitului Augustin de Florina în ziua praznicului Sf. Grigorie Teologul. ÎN CUPTORUL NECAZURILOR

Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.

În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie. Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului – Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii, sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul – de Nazianz. Pe 28 sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna Părinţilor.

Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz.

Patria Sfântului Grigorie este Asia Mică, pământ sfânt. Satul lui – Nazianz. S-a născut din părinţi de viţă nobilă. Mama lui, Sfânta Nonna, era dintre femeile rare. Mama lui avea o mare dorinţă. O astfel de dorinţă nu mai găseşti astăzi. Care era dorinţa ei? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să se facă? Să se facă preot, să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă mai are astăzi o astfel de dorinţă?! Nonna îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i l-a dăruit pe Grigorie, care s-a născut în 325 d. Hr., anul în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic.

Grigorie de la o mică vârstă a iubit studiul. Tatăl lui l-a trimis la Cezareea, în Alexandria şi în cele din urmă la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat. A avut prieteni pe Marele Vasilie, cu care s-a legat atât de strâns, încât prietenia lor a fost un model de bună-înţelegere (concordie). Erau ca un suflet în două trupuri. Dar nu s-a pregătit doar lumeşte. N-a învăţat doar filozofie, retorică, matematică, astronomie şi celelalte, ca să devină unul din cei mai învăţaţi ai timpul. S-a îngrijit să se educe după Hristos, să devină creştin adevărat. Pentru că o singură şcoală este cea mai înaltă: frica de Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalm 110, 10; Pilde 1, 7). Grigorie a studiat la şcoala Hristosului nostru. A trecut prin două universităţi.

O universitate este pustia. Da, pustia. Acolo a studiat. În pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul, Ioan Înainte-mergătorul, o mulţime de asceţi şi însuşi Hristos timp de 40 de zile.

În pustie a studiat, lângă asceţi, adevăraţii filozofi. Acolo a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Prima carte este sinele nostru. A doua carte este natura. A treia carte, mai înaltă decât toate, este Sfânta Scriptură. Arunca o privire asupra lui şi-şi spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Altădată îşi arunca privirea spre stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18, 2). Iar alteori îşi arunca privirea pe Sfânta Scriptură şi vedea că acolo i se descoperă atotfrumoasa persoană a lui Iisus Hristos.

Dar în afară de pustie a trecut şi printr-o altă universitate. Iar cealaltă universitate este durerea, necazul. Cel care n-a trecut prin durere, care nu a plâns, care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţă. A trecut prin multă durere Sfântul Grigorie. A suferit, deoarece a murit minunata sa mamă, tatăl său, sora sa Gorgonia. A plâns, deoarece a murit Marele Vasilie, pe care l-a jelit mai mult chiar decât pe mama sa. A fost în primejdia chiar de a se îneca în timpul unei călătorii. Naufragiu pe Marea Egee lângă Rodos, era în primejdie, şi a făgăduit lui Dumnezeu că i se va afierosi Lui.

A suferit din partea colegilor răi care îşi băteau joc de el, atunci când el cu Marele Vasilie cunoşteau doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală, la universitate.

A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, Sasima. Locuitorii ei, primitivi şi barbari, nu erau în stare să-l înţeleagă.

A suferit de la eretici, în principal de la arieni. În timp ce predica, două atentate de asasinat au pus la cale împotriva lui. Au intrat în biserică şi au început să arunce cu pietre în el. Nu mai era mult şi îl omorau acolo.

A suferit de la episcopii răi.

A suferit şi – de la cine? De la fiii lui duhovniceşti. Cât a plâns pentru ei Sfântul Grigorie, nu a plâns pentru toţi ceilalţi la un loc. Pe unul din fiii săi, pe aşa-numitul Maxim, l-a luat de copil sărac la curtea lui, l-a făcut diacon, preot, arhimandrit. L-a cinstit cu cele de mai sus, iar el l-a rănit. Mult mai mult decât toţi ceilalţi. Plângea şi suspina Grigorie.

A suferit. Dar a biruit. Pentru că avea cu el pe poporul credincios şi pe Dumnezeu. Şi dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti, care s-au arătat nemulţumitori şi nerecunoscători, şi dacă arienii au luptat cu turbare împotriva lui, şi dacă asasinii au căutat să-l omoare, şi dacă părinţii lui au murit, Îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi în marile necazuri spunea: Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

A demisionat din tron. Nu mai suporta răutatea, calomniile şi obrăzniciile. A părăsit Constantinopolul. S-a dus departe, în pustietate, şi acolo a alcătuit cântări preadulci. Cele pe care le auzim în biserică la Naşterea Domnului: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi la Paşti: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. L-a întrecut şi pe Pindar.

În sfârşit, şi-a încheiat viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu desăvârşire singur, „întreţinându-se doar el cu Dumnezeu”. Iar sfântul său trup a fost în Capadocia până în 1922. Atunci, refugiaţii, lăsând toate, au luat doar trupul Sfântului Grigorie şi l-au adus în Elada. Astfel, se află în Noua Karvali (Nea Karvali), în afara Kavalei.

Acesta a fost marele Părinte – Sfântul Grigorie Teologul.

Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.

Întâi, să îi mulţumim lui Dumnezeu, Care în Biserică, în fiecare clipă dificilă, trimite omul cel mai potrivit. Odată pe Marele Antonie, altădată pe Marele Atanasie, altădată pe Marele Vasilie, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marcu Evghenicul. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime stindardul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru aceştia.

Al doilea, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. El a trecut prin cuptor ca aurul. „Ca pe aur în topitoare l-a încercat” pe el (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6). Şi tu, dacă vrei să-ţi păstrezi credinţa, vei fi încercat. Spune-mi, ce te costă creştinismul? Crezi că eşti creştin pentru că aprinzi o lumânare şi faci o metanie? Pentru astea te voi numi creştin? Dacă vei fi credincios, vei fi prigonit. Dacă eşti ortodox, prieten al adevărului, om cu conştiinţă, vei suferi. Pentru că Duhul Sfânt zice: „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) şi „Cei ce vor să trăiască cu cucernicie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Măcar de ne-ar învrednici Dumnezeu să fim prigoniţi ca şi sfinţii.

Aşadar, nu creştini morţi, ci vii, credincioşi şi hotărâţi, copii ai lui Grigorie, copii ai marilor Părinţi. Amin.

+Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina,  25 ianuarie 1976)
(traducere din elină: monahul Leontie)

Mai aproape de Dumnezeu. Rugati-va pentru vladica Bartolomeu Anania.

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin

LA POMENIREA NOILOR MUCENICI DIN SERBIA: ORTODOXIA ESTE ÎN ESENŢA EI MARTIRICĂ

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos - Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici "porţile iadului (adică "gurile ereticilor") nu o vor birui" (Matei 16:18). 
 

        S-a afirmat că Ortodoxia  este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie "cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison..." 

 

        Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi nu este confortabilă decât acolo unde ea e un fals o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt "roada Duhului", "casnici lui Dumnezeu", Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat. 

 

       Pe 15 iunie, Biserica Ortodoxă Universală face pomenirea Noilor Mucenici care au primit martiriul în Serbia de pe vremea Sfântului Marelui Mucenic Lazăr (1389) până în zilele noastre. Dar în mod deosebit îi cinsteşte în această zi pe cei de curând proslăviţi, pe martirii secolului XX şi anume: mitropoliţii Dositei de Zagreb, Petru de Sarajevo şi Ioanichie de Muntenegru, episcopii Sava de Gornikarlovaţ, şi Platon de Banjaluka, ieromonahul Rafail Sisatovaci, preoţii Branco Dobrosavlievici şi Gheorghe Boghici şi mireanul Vukaşin.

 

        Cu prilejul sărbătoririi celui de-al  doilea mileniu creştin, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a hotărât să pomenească în această zi pe toţi noii mucenici din Serbia din epoca turcocraţiei până în secolul XX şi, în mod deosebit, victimele ustaşilor croaţi romano-catolici care au fost sprijiniţi de Germania nazistă şi de Vatican. În această perioadă (1941-1945), în jur de 700 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit după ce au suferit orori  "cum nu a mai cunoscut lumea începând de la Nero încoace", deoarece refuzau să-şi părăsească credinţa părinţilor lor şi să îmbrăţişeze romano-catolicismul pe care-l mărturiseau ustaşii croaţi.

 

            Mitropolitul Dositei din Zagreb a fost hirotonit episcop de Niş în 1913. La începutul primului război mondial a fost arestat şi nu a putut să meargă în episcopia sa decât în 1918. Când s-a instaurat pacea, a fost numit copreşedinte al Consiliului Episcopal Local şi a luat parte la tratativele purtate cu Patriarhia Ecumenică. După ce a petrecut trei ani în Cehoslovacia, a fost numit episcop al noii Episcopii de Zagreb în 1931. Acolo s-a evidenţiat printr-o mulţime de activităţi filantropice şi prin înfiinţarea Seminarului Teologic închinat Sfintei Parascheva. A fost numit de asemenea epitrop al Episcopiilor de  Gornikarlovaţ şi Banjaluka şi îl ajuta pe episcopul Miron Patraci. Când s-a îmbolnăvit grav patriarhul Varnava, Dositei a fost numit locţiitor de patriarh, iar după moartea acestuia şi până la alegerea noului patriarh, a condus Arhiepiscopia de Belgrad-Karlovţi. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a fost arestat de poliţia din Zagreb. Avea atunci peste 80 de ani. Fiind foarte grav bolnav a fost dus la spital unde  a fost nevoit să suporte multe chinuri din partea călugăriţelor romano-catolice care lucrau acolo ca surori medicale. A fost atât de mult chinuit, încât devenise inconştient când  a fost mutat în mânăstirea Intrării Maicii Domnului în Biserică şi apoi la Sarajevo. Acolo a cedat rănilor sale şi a murit pe 13 ianuarie 1945. Pomenirea lui se face în mod osebit pe 31 decembrie/13 ianuarie.

 

        Mitropolitul Petru s-a născut în 1886. A predat la Seminarul Teologic din Reljevo şi apoi la Sarajevo. A fost hirotonit episcop de Zahumios şi Herţegovina în 1903 şi apoi a devenit  mitropolit de Bosnia în 1920. Când a izbucnit al II-lea Război Mondial a fost sfătuit să fugă în Serbia sau în Muntenegru. El însă răspundea: "Sunt păstorul poporului meu şi trebuie să împart soarta lui rămânând la locul meu, în scaunul meu", şi a rămas neclintit în faţa constrângerilor Gestap-ului (Poliţiei Secrete) şi a ustaşilor de a se lepăda de Ortodoxie,  rămânând neînduplecat şi în privinţa folosirii alfabetului chirilic. A  fost arestat pe 12 mai 1941 şi întemniţat la Zagreb. I-au tăiat barba, i-au ridicat toate însemnele episcopale şi l-au supus la îndelungate şi mari chinuri. L-au dus apoi în Koprivniţa şi, de acolo, în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ  (unii sunt de părere că la Gospici), unde a murit din cauza chinurilor. Pomenirea lui se face şi în 4/17 septembrie.

Fostul detinut politic Simion Ghinea: Rugaciunea lui Petre Tutea pe ranga

În timpul lungilor anchete de tip bolşevic, Petre Ţuţea a fost pus pe rangă, şi bătut la tălpi, pentru că refuza cu încăpăţânare să recunoască că Basarabia este pământ rusesc. Ideea că Europa va trebui reconstruită pe baze creştine în graniţele Imperiului Roman dintre Atlantic şi Nistru, devenise o obsesie pentru filosof: "Şi cu rusii ce facem?", l-am întrebat. "Ruşii nu sunt europeni. A spus-o Blaga şi trebuie să-l credem. A spus-o şi Eminescu şi trebuie să-i credem pe amândoi. Ruşii n-au decât să încalece pe cai şi să treacă Uralii în Asia. Acolo e locul lor, în Siberia. Între gheţurile polare, unde îşi pot potoli nesfârşita lor foame de spaţiu".

În timp ce se afla pe rangă, Ţuţea se gândea că, odată ajuns în cer, o să-l roage pe Dumnezeu să tragă o reţea de sârmă ghimpată între români şi ruşi. Ca măsură de siguranţă. Ca nu cumva ruşii transformaţi în draci împieliţaţi să dea năvală peste el. Într-o zi, este dat pe mâna altui anchetator, care îl ia cu binişorul: "Ştiu că eşti legionar. Şi ca orice legionar eşti fanatic, când îţi intră în cap o idee, ca să nu-i spun o prostie, te ţii de ea până mori. Dar hai să discutăm acum ca doi oameni paşnici care fac apel la raţiune. În defnitiv, ce vrei tu, să ne batem cu marea Uniune Sovietică? Ştii bine că asta-i nebunie curată. Ia exemplu de la George Călinescu, care declara în campania electorală din 1946 că românii n-aveau ce căuta in 1941 în Basarabia, fiind pământ sovietic..." La care cel anchetat îi luă vorba din gură: "Există o deosebire între noi doi. Călinescu s-a născut la Brăila, oraş cosmopolit, plin de toate scursorile levantino-balcanice, pe când eu m-am născut în ţinutul Câmpulungului, acolo unde s-a născut şi limba română." Anchetatorul dă dovadă de răbdare de fier, pare decis să nu-şi iasă din ţâţâni şi-i oferă o ţigară Kent. Ţuţea se ţine însă băţos, nu vrea să facă nici cea mai mică concesie. Nu fumează ţigări americane: americanii ne-au vândut ruşilor la Yalta şi-i dispreţuieşte deopotrivă şi pe unii si pe alţii; şi unii şi alţii sunt la fel de imorali. Apoi îi ţine o lecţie despre socialism. Românii nu dau şi n-au dat niciodată doi bani pe socialism, Românii sunt un popor cu capul pe umeri, ei au învăţat din experienţa lor istorică, că nu tot ce zboară se mănâncă. Un exemplu îl constituie Titu Maiorescu. Pe când se afla în Germania la studii îl cunoaşte pe Lassalle. Încă de la prima întâlnire şeful socialiştilor îi pune gând rău tânărului român, care strălucea prin inteligenţă şi cultură, motiv să-l câştige pentru ideile sale, la modă în Apus, neştiind că Maiorescu ţinuse o conferinţă la Iaşi, in care criticase socialismul în termeni cât se poate de răspicaţi: vine în acest scop în ţara noastră, dar aici il paşte nenorocul. Cade răpus în duel cu Racoviţă, care se întâmplă să fie însuşi vărul doamnei Maiorescu. Astfel a eşuat prima tentativă de a implanta himera socialismului într-un teren virgin, cum erau Ţările Române, la acea vreme când oamenii din partea locului nu fuseseră contaminaţi încă de această molima egală cu o rătăcire a minţii omeneşti.

Moartea lui Lassalle a fost de rău augur pentru soarta socialismului în România. Spre deosebire de toate celelalte popoare din Europa, lozincile socialiste, pe cât de naive, pe atât de ispititoare n-au stârnit niciun interes şi niciun ecou în sufletul românilor. Aflăm de la N. Paulescu, adversar neîmpăcat al acestei ideologii de un materialism respingător, şi fără Dumnezeu, că partidul socialist a fost importat mai târziu, în 1875, de doi revoluţionari ruşi: un ortodox Petrof şi un evreu, Nahum Katz, care îşi luă numele de Dobrogeanu Gherea... Cu ei s-a asociat mai întâi un ţigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câţiva tineri, - şi prima asociaţie comunistă fu fondată. Ea n-avu alţi membri, decât nişte lucrători evrei. Socialismul era condamnat în România să apere interesele străinilor, sau să dispară. Practic a dispărut: influenţa ideilor socialiste în societatea românească a fost ca şi nulă. A reapărut, dar în altă ipostază, impus după cel de-al doilea război mondial, prin forţa armelor şi concursul puterilor Occidentale.

Socialismul s-a născut în Apus. Dar nouă românilor ne-a venit din Răsărit, prin filiera rusească. In privinţa ideologiilor din acest secol, românii n-au imitat nici Apusul nici Răsăritul. Din lupta crâncenă dintre întuneric şi lumină, dintre haosul spiritului asiatic şi ordinea morală a Europei Creştine, s-a născut Mişcarea lui Corneliu Codreanu. Avea dreptate Petre Ţuţea când îi spunea anchetatorului: "Dacă scap de aici, dacă nu mă omorâţi, am să propun Academiei să scoată din Dicţionarul Limbii Române cuvântul Socialism. Şi la cuvântul rus, generaţiile viitoare să citească: asiatic rătăcitor, care a nimerit din greşeală în Europa".

Simion GHINEA

("Silogismul Slav", Col. Document)

Sursa: http://www.miscarea.net/1-ruga-lui-petre-tutea.htm