Stalin despre Basarabia si 28 iunie 1940. Fostul agent rus Victor Suvorov sparge gheata GRU si a NKVD

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare”, Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”…
„În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov (foto dreapta cu Stalin) a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?
Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului?
Cine pe cine a ameninţat’ Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?
Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.”…
„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei”…
„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîrşitul „Reichului de o mie de ani”.
Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului” Stalin.
Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”…
„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.
După prima dispariţie, Armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „Armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud, – avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare”, Armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”…
„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”. Armata 9 de „supraşoc” a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată” (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9.
O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei 9). Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci” şi căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată”,  în primăvara lui 1941.
“- O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
- Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît
cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei” (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).”…
„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”…
„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată”, Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte” comunist finlandez, un „prim ministru” şi un întreg „guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere”. Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai poporului”, care cereau alipirea la „marea familie frăţească”, s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”…
„Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?

 

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare” au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor” şi a „celor în slujba poporului”, NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri” (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85).”…
„De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”…
„Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură – datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovina şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri. Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime…”

Victor Suvorov / Extrase din “Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“

Semnalat de Ziaristi Online

Talcuiri ale Sfantului Teofilact al Bulgariei. Voia lui Dumnezeu buna, bine-placuta si desavarsita

spre a cerca voi care e voia lui Dumnezeu cea buna, bine-placuta si desavirsita.( Romani 12, 2)

Fiindca mai sus a zis sa ne innoim totdeauna cu fapta buna si cu cunostinta, Fericitul Pavel adauga acum pricina pentru care e de folos aceasta innoire a mintii. Si zice ca trebuie sa ne innoim pentru ca „sa cercam voia lui Dum­nezeu", adica sa cunoastem descoperit care este voia lui Dumnezeu. Fiindca cel ce-si are mintea invechita de pacat si de necunostinta, acela nu cunoaste care este voia lui Dumnezeu, nici nu intelege ca voia lui Dumnezeu este ca noi, Crestinii, sa vietuim cu smerita cugetare, cu saracie, cu plingere si cu durere de inima si cu celelalte fapte iubite de Dumnezeu (mai ales cu cele cuprinse in Fericiri), care s-au legiuit in Sfinta Evanghelie.

Iar cine se va innoi dupa duh si dupa minte, acela va cunoaste care este voia Domnului, dar nu precum o cunosteau Evreii, care erau atirnati de Lege. Caci Legea, desi era voia lui Dumnezeu, nu era insa si voia lui Dumnezeu bine-pla­cuta si desavirsita, fiindca voia lui Dumnezeu nu s-a dat ca intii-povatuitoare, ci numai a fost ingaduita, pentru neputinta Evreilor. Iar voie „desavirsita si bi­ne-placuta" a lui Dumnezeu este Testamentul cel Nou al Evangheliei.

Poti insa sa intelegi si asa zicerea aceasta a Apostolului, precum o tilcuieste marele Vasile (hotarirea in scurt 276). Adica: Multe lucruri voieste Dumnezeu: unele fiindca e din fire bun si indelung-rabdator pentru a noastra facere de bine, care se numesc „bunatati", fiind pline de bunatatea si de milostivirea Lui, precum sint faptele cele bune, si dumnezeiestile daruri cu care ne harazeste si toate bunatatile trupesti si sufletesti; iar altele le voieste Dum­nezeu cind se minie pentru pacatele noastre, care se numesc „rele", fiindca pricinuiesc, din pricina neputintei trupesti, rautate si durere celor ce le primesc, precum sint bolile, nenorocirile si necazurile care vin ori de la oameni, ori de la diavoli, ori de la firea cea stricata. Insa sfirsitul relelor acestora e bun, pentru ca folosesc sufletului celui ce le patimeste cu rabdare si cu buna-multumire.

( Mai intr-un glas cu marele Vasile zice si dumnezeiescul Damaschin, impartind in doua voia lui Dumnezeu: intru cea inainte-povatuitoare, dupa care Dumnezeu, fiindca e bun, voieste cele bune, care se numeste si „bunavointa"; si in cea urmatoare, dupa care, fiindca e drept, Dumnezeu ingaduie a veni asupra noastra necazurile si patimirile intimplate spre folos, care se numeste si „departare" ori „slobozire". Iar pacatul nu e nici dupa voia intii-povatuitoare a lui Dumnezeu, nici dupa cea urmatoare, ci este doar nasterea mai-nainte alegerii celei inrautatite a omului (vezi Cartea a doua despre credinta, capitolul 46). Vezi si tilcuirea zicerii: „(...) nici nu te abate de la El cind te musra" (Evrei 12:5) si subinsemnarea acesteia. (n. aut.)).

 Deci noi sintem datori sa urmam voilor bune ale lui Dumnezeu, care privesc catre facerea de bine a aproapelui. Iar cele ce privesc catre rautate sa nu le urmam, fiindca noi nu sintem slujitori spre cele rele si spre necazurile altora, ci puterile cele rele ale diavolilor. Deci tu, Crestine, socoteste mai intii daca voia lui Dumnezeu este inainte-povatuitoare si buna in sine. Apoi, dupa ce vei cunoasie ca este buna, socoteste daca este si bine-placuta, fiindca multe lucruri sint bune, dar nu sint bine-placute: caci ori se fac la vreme necuvenita, ori de catre persoana necuvenita. De pilda: bine este a tamiia cineva lui Dumnezeu, dar imparatul Osie, tamiind, nu a bine-placut lui Dumnezeu, pentru ca nu i se potrivea lui sa tamiieze, mirean fiind, ci preotilor (Cartea a doua Paralipomena, capitolul 26). Tot asa, bun lucru era a se incredinta ucenicilor Domnului tainele imparatiei, dar nu era bine-placut lui Dumnezeu a se intimpla aceasta mai inainte de vremea cuvenita; de aceea a zis lor Domnul: „Multe am a va spune, dar nu le puteti purta inca" (loan 16:12). Apoi, cind vei socoti ca voia lui Dumnezeu este si buna si bine-pla­cuta, atunci sirguieste-te a face voia lui Dumnezeu in chip desavirsit si fara gres, precum se cere si se cuvine. De pilda, voia lui Dumnezeu buna si bi­ne-placuta este sa miluiesti; trebuie asadar sa miluiesti cu indestulare si cu imbelsugare, fiindca, de vei milui cu crutare si cu scumpatate, milostenia ta nu este masura implinita, ci neimplinita.

( Sf. Teofilact al Bulgariei – talcuirea epistolei catre Romani )

- cules de Dan Fagaraseanu

Maria Petrascu: Nu le mai dati palme! Despre martirajul romanesc

Duminica, pe un post de telviziune, dezbatere aprinsa, inca aprinsa!, despre declaratiile lui Traian Basescu cu privire la Regele Mihai si Maresalul Antonescu. Se opina, in legatura cu aprecierea unora, nedeveniti monarhisti peste noapte din convinsi republicani, ca Basescu nu ar fi abidicat in conditiile in care a facut-o Regele Mihai si ar fi ales sa fie impuscat de rusi daca acestia nu i-ar fi acceptat conditiile pe care le-ar fi pus pentru a proteja, cat de cat, Romania.

Nu voi intra in detaliile emisiunii despre care am facut vorbire doar pentru a stabili un context necesar. Printre invitatii din platou, si Razvan Theodorescu, care a sustinut ca “ Romanii, de obicei, nu au vocatia sacrificiului”.

Despre Razvan Theodorescu nu pot sa spun cat bine a facut Romaniei in toti anii de dupa Decembrie ’89, ( ii las pe altii sa o faca, daca pot), iar, despre rau, doar relatez, fara sa dau veridict, ca Miron Cozma, fostul lider al minerilor, declara, cu nu mult timp in urma, ca ‘pana si academicianul Razvan Theodorescu a torturat si a mutilat studenti” in subsolurile Televiziunii Romane, in iunie 1990. “Am casete care dovedesc ca marele academician Razvan Theodorescu, marele om moral, a batut, torturat si mutilat studenti in subsolurile Televiziunii Romane. Sunt oameni inregistrati atunci, audio si video, batuti in ultimul hal, schiloditi, care povestesc ce le-a facut marele academician Razvan Theodorescu in subsoluri” spunea public Miron Cozma.
 Nu spun ca cele afirmate de Cozma sunt reale, desi omul sustine ca are probe. Dar nu le-a facut publice inca. Cum nu spun nici ca acuzatorii sau aparatorii lui Basescu au dreptate. Adevarul, legat de Regele Mihai si Maresalul Antonescu il poate stabili doar Istoria, prin istorici, cu conditia ca acestia sa nu fie partizani si sa aiba pe masa toate documentele oficiale ale epocii. Unele, desi exista deja, raman, de ce oare, in sertare….
 Dar, in ce-l priveste pe Razvan Theodorescu si a sa afirmatie ca ”Romanii, de obicei, nu au vocatia sacrificiului” lucrurile stau cu totul altfel: aici exista probe si dovezi indubitabile din care reiese ca academcianul Razvan Theodorescu nu stie, se face ca nu stie sau nu are voie sa spuna ca stie ca nu odata, nu de doua ori ci, ori de cate ori a fost nevoie si tara le-a fost in pericol, romanii au aparat-o cu propria viata.

 E plin pamantul Romaniei de “dovezi “, s-a albit de oasele acelora despre care Engels spunea ca “ Disparitia lor de pe fata pamantului ar fi un pas inainte pentru revolutia mondiala “ fiindca “[ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei si [vor ] ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national ,la fel cum proprialor existenta ,in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice…”
 S-a inrosit pamantul Romaniei de sangele martirilor romani care nu si-au clamat iubirea de neam ci si-au aratat-o lasandu-si inima in fiecare brazda.

 Mii, zeci de mii, sute de mii, miloane de romani au murit pentru tara fara ca cineva, un academician roman de pilda, de anvergura lui Razvan Theodorescu, care emite astazi judecati asupra celor pe care nimeni nu i-a judecat inainte sa-i osindeasca la grea pieire, sa iasa public si sa ceara recunoasterea oficiala a Holocaustului Rosu asa cum, oficial, e recunoscut Holocaustul evreilor.

Ori, domnule academician Razvan Theodorescu, daca tot nu stiti, sau va faceti ca nu stiti ori nu aveti voie sa spuneti ca stiti adevarul despre martirajul milioanelor de romani care au murit pentru neam si tara, macar nu le mai dati palme acestor sfinti fara jertfa carora nici Romania, si nici chiar dumneavoastra, n-ati mai fi existat astazi!

Sursa: Ziare.ro

Sfantul Isaac Sirul - despre mila si dreptate

Cînd pui ho­tare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mînă lucrînd şi cu alta risipind. Căci în cel dintîi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta păca tele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii

(În dreptate e nevoie de milă, în milă e nevoie de dreptate. Nu e un hotar strict între ele. Aşa trebuie înţelese cuvintele : «Cînd pui ho­tare sufletului tău (înfrînare vieţii tale), ca să te foloseşti (să te mîn-tuieşti) prin milă, obişnuieşte-1 să nu caute dreptatea în alte lucruri», adică să nu te conduci de .dreptatea rigidă în alte purtări faţă de se­meni ; să nu fii, de exemplu, neiertător cu greşelile lor. «în milă e ne­voie de supraveghere», adică să nu-ţi fie darul o risipire fără luare-aminte  la trebuinţele reale ale altora; iar în cel de al doilea lucru, adică în judecata cu dreptate, foloseşte-te de lărgimea inimii – parintele Staniloae).

Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Cînd te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru

(Nu te va stăpîni nici legea dreptăţii. Te vei conduce numai de iubire, oare, deşi pentru cel ce nu o are încă e şi ea o lege, pentru cel ce o are, e mai presus de orice lege. E desăvîrşirea sau depăşirea tutu­ror legilor, sau poruncilor dumnezeieşti.)

.

Oarecare dintre sfinţi, vorbind despre aceasta, a spus că cel milostiv, de nu e şi drept, e orb. Prin aceas­ta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele cîştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobîndite prin min­ciună, nedreptate şi meşteşugiri. Căci tot acela a spus iarăşi în alt loc : «De voieşti să semeni în cei săraci, sea­mănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale al­tora, cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar ca neghi­na». Iar eu zic că, dacă cel milostiv nu se ridică mai presus de dreptatea sa, nu e milostiv. Aceasta înseam­nă că el nu trebuie numai să miluiască pe oameni din ale sale, ci şi să rabde cu bucurie nedreptatea de la ceilalţi, chiar dacă i-a miluit. Căci cînd va birui drep­tatea prin milă, atunci se va încununa nu cu cununile drepţilor din lege, ci cu cele ale celor desăvîrşiţi din Evanghelie. Pentru că a da cineva săracilor din ale sale şi a îmbrăca pe cel gol şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi a nu nedreptăţi, nici a minţi, le-a porun­cit şi legea veche. Dar desăvîrşirea iconomiei Evanghe­liei porunceşte aşa: «Celui ce ia ale tale, nu i Ie cere înapoi şi tot celui ce cere, dă-i». Ba trebuie răbdată cu bucurie nu numai nedreptatea în privinţa lucrurilor şi a celorlalte din afară, ci şi a-şi pune sufletul însuşi, pentru fratele. Căci acesta este cel ce miluieşte pe fra­tele său şi nu cel ce-1 miluieşte numai dîndu-i ceva. Adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzînd că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu-i răspunde la fel, fără să se ruşineze din pricina aceasta, nici nu se su­pără în inima lui

 (Nu are milă de semenul său cel ce-i dă ceva din cele din afară ale sale, ci cel ce-i dă sufletul său, dragostea sa. Acesta îl mîngîie cu adevărat pe acela şi lecuieşte suferinţa lui, pricinuită de conştiinţa sin­gurătăţii.)

(Filocalia 10, cuv. 23)
- cules de Dan Fagaraseanu