Mircea Platon: Criza economică şi criza de identitate. Mai multă atenţie la identitatea românilor decât la postidentitatea eurocraţilor.

Criza economica prin care trece Romania e rezultatul unei crize de identitate nationala. Dupa douazeci de ani de “tranzitie”, romanii nu mai stiu cine sunt. Si nu mai stiu cine sunt pentru ca nu li s-a dat voie sa afle cine sunt. Mai mult, au fost indemnati sa uite ai chiar antrenati sa uite, prin manuale de istorie “demitizate” corespunzator standardelor istoriografice de aiurea. Criza de identitate colectiva a dus la o criza de participare politica: romanii nu se mai duc la vot si nu se mai implica in viata publica. Criza de participare politica duce la o criza de reprezentare: clasa politica nu ne mai reprezinta.

Mai mult, clasa politica nu are nici cea mai vaga idee pe cine ar trebui sa reprezinte. Orice proiect de dezvoltare a unei tari ar trebui sa tina cont de potentialul acelei tari: adica de identitatea ei. Nu poti guverna ceea ce nu cunosti. Si nu poti cunoaste ceea ce esti programat sa ignori sau sa pustiesti. Nu poti cunoaste decat ceea ce iubesti, fie ca e vorba de un om, de un popor sau de o meserie.

Dar nu avem voie sa fim nationalisti. Nationalismul e rau, e echivalent cu sovinismul, xenofobia, rasismul, obscurantismul, violenta tribala, falocratia, primitivismul neolitic, autarhia si purificarea etnica. Nationalismul e si comunist si fascist. Pe rand sau in acelasi timp. Cel putin asa ne-au invatat expertii, cei care au pretentia sa scrie istoria pe care am facut-o sau am indurat-o noi. Conform acestor experti, singurul lucru pe care, ca natie, il putem face e sa ne pierdem identitatea in Nirvana capitalismului globalizant. Sa ne contopim cu Piata globala care ne purifica de dorinte pentru ca ni le implineste pe toate. Lepadandu-ne de identitate, scapam si de responsabilitati. Asteptam doar sa se pogoare asupra noastra harul “transelor” al feluritelor finantari care tin tara in stare vegetativa si pe “noi si-ai nosti” la putere. In viata buna.

Perpetuarea acestei simbioze parazitare e dependenta de delegitimarea oricarui discurs opozitional si de starpirea oricarei rezistente. Nu doar rezistenta activa e combatuta, ci si rezistenta pasiva, cum ar fi absenteismul electoral. Prezenta slaba a romanilor la alegerile europarlamentare nu i-a facut pe arendasii noatri politici si pe vatafii lor intelectuali sa isi puna intrebari asupra modului lor de a ne reprezenta, ci i-a determinat sa cheme la instituirea votului obligatoriu. Dupa "munca patriotica" a comunistilor, nu stim inca daca nu vom avea si "votul patriotic" al neoliberalilor. Nimeni nu si-a pus intrebarea daca nu cumva slaba prezenta la vot nu decurge din faptul ca s-a lucrat decenii la rand la slabirea identitatii noastre nationale. Subiectul e tabu. Cel putin in Romania. Dar se vorbeste deschis despre el in tari mai libere.

“Democratia afirma valoarea libertatii; identitatea iti da motivul pentru care vrei sa fii liber” scrie Natan Sharansky (cu Shira Wolosky Weiss) in cartea In apararea identitatii (Defending Identity, New York, Public Affairs, 2008). Nascut in Ucraina, fizician, detinut politic care a petrecut mai bine de zece ani in inchisorile sovietice, medaliat de Ronald Reagan, ministru in patru guverne ale Israelului si presedinte al Insitutului Adelson pentru Studii Strategice din Ierusalim, Natan Sharansky marturiseste ca, in inchisoare, singurii care au rezistat spalarii pe creier si care nu au tradat au fost cei cu o identitate religioasa sau nationala puternica, precum nationalistii baltici, greco-catolicii ucrainieni, penticostalii sau cel mai bun prieten din Gulag al lui Sharansky, rusul ortodox Volodea Porea, care a facut greva foamei, ca si Sharansky, pentru ca i s-a confiscat Biblia. “Cei care si-au pastrat un simt al valorii istoriei, al traditiei, al comunitatii, acestia s-au dovedit a fi principalul obstacol in calea raului sovietic”, noteaza Sharansky.

Bazat pe experientele sale din inchisoare si pe viata sa politica ulterioara eliberarii, Sharansky avertizeaza ca democratia fara identitate nationala e menita pieirii si ca cele mai periculoase miscari indreptate impotriva identitatii nationale, si deci ai impotriva unei democratii viguroase, sunt marxismul si postnationalismul sau politica “post-identitatii”, al carei principal promotor e Uniunea Europeana. Pentru ambele miscari, principalul inamic e societatea inradacinata, traditionala, si mai ales taranimea. Si marxismul si postnationalismul instrumentalizeaza identitatea si umbla cu standarde duble. Astfel, pentru marxisti nationalismul anticolonialist e bun, dar nationalismul antimarxist e rau. Pentru postidentitari, nationalismul cultural-istoric e rau, dar nationalismul civic e bun.

Combatandu-i pe Eric Hobsbawm ai pe alti sustinatori ai nationalismului civic-luminat, Sharansky afirma ca acest "nationalism bun” nu e decat o forma de “cosmopolitism rasadit/inradacinat” (“rooted cosmopolitanism”) si ca, in esenta, toate aceste forme de nationalism civic, luminat, progresist se reduc la un singur lucru: “Nationalistul bun e cel care e gata sa renunte oricand la identitatea sa nationala, cel pentru care identitatea nationala e lipsita de importanta. Imi aduce aminte de Stalin, pentru care cultura trebuia sa fie ‘nationala in forma si socialista in continut’.”

Democratia nu ar trebui sa mearga impotriva identitatii, ci in sensul ei pentru ca, dupa cum spune Sharansky, “libertatea are si ea o istorie”. Nu ne trebuie mai putin nationalism, ci mai multa democratie: mai multa atentie la identitatea romanilor decat la postidentitatea eurocratilor. Nu putem mentine pacea sociala combatand nationalismul, ci intarind viata democratica.

In cazul Romaniei, acest lucru ar insemna sa luptam pentru un stat cu adevarat reprezentativ. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei nu e in trocul identitate contra bani, istorie contra finantari si suflete contra burse, troc pe care il practica elitele noastre actuale. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei e in redescoperirea identitatii noastre si in reprezentarea ei politica. Unii dintre noi cred ca, afland adevarul, ne vom putea recapata tara. Altii cred ca trebuie sa ne recapatam tara ca sa aflam adevarul. Cred ca prima solutia e de preferat. Pacat ca elitele noastre, care confunda puterea cu adevarul, nu inteleg acest lucru.

Sursa:

ZiuaVeche

Maica Neonila despre globalism, îngropăciunea în deşertul internetului şi soluţia rugăciunii

Orice moment de trecere poate fi numit o criza. Dar daca in cazul extazului sau a mortii, ea porneste dinspre fire catre suprafiresc, noul tip de criza, atât de meticulos impus prin toate mijloacele, este unul catre sub-firesc.
Globalismul incearca sa mimeze o centralizare a puterii, când in realitate o vedem ca din ce in ce, este descentralizata, risipita in byti si in atomi. Au oare politica de reducere a populatiei (codex alimentarius, tertipurile industriei farmaceutice, razboiul undelor subtile asupra mintii, armele psihotronice, ingineria genetica, manipularea meteo, „religia” fizicii speculative, sistemul de urmarire generala, virtualizarea excesiva, robotizarea gândirii, dictatura nonvalorilor, ofensiva contraceptiva, pseudo-atot-toleranta, cancerul hiperlegislativ) or fi din iubire de oameni? Oare nu singurul Aparator si Ajutor este Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamântul?

Globalismul impune cipul: o valoare unica, abstracta, fara trup si fara suflet, fara substanta, fara realitate, care sa fie expresia unei entitati care neaga sufletul, neaga sfintenia, neaga diversitatea, neaga Creatorul. Cât de limpede trebuie sa devina toate acestea, pâna sa intelegem iminenta lor si sa recunoastem nevoia rugaciunii? Reducând totul la un numitor comun, si singurul numitor comun al vremelniciei este vremelnicia, reducând totul la acelasi nivel se pierde dimensiunea vesnicului. Fara vesnicie si fara sfintenie, omul este iremediabil pierdut.

Intr-un veac al informatiei, sa fie oare inaccesibile vietile marilor sfinti ai pustiei, cei care prin credinta in Hristos, au fost izbaviti de robia firii, au baut apa vie, au mâncat mana cereasca, si s-au acoperit cu Piatra Cuvântului?
Ingropati in desertul internetului, unde mintea se usuca de focul vitezei si inima de dorul blândetii, cine va putea trai fara rugaciunea lui Iisus!

Istoricul Emilia Corbu: Să nu îi înjosim pe sfinţii de la Aiud! Ei vor fi judecătorii noştri!

MĂRTURIE

De mai bine de un an s-a inceput consemnarea minunilor săvîrşite cu ajutorul Sfintilor de la Aiud. E un demers frumos si necesar. Dar sunt putin trista. Ei sunt mai mult decat facatori de minuni. Stiu ca, pentru canonizarea lor, se cer dosare de minuni, dar nu trebuie sa ii reducem la acest aspect care mi se pare oarecum limitativ. De aceea indraznesc sa precizez doua aspecte care nu trebuie uitate:

1) Sa nu ii injosim

Adică nu e de ajuns că au murit pentru Hristos, cu numele Lui pe buze, că s-au opus unuia dintre cele mai satanice regimuri politice ale lumii, le mai cerem şi minuni. Adică să schimbe prin rugăciunile lor legea firii, să ne vindece bolile pe care singuri le-am rodit, sa rezolve incurcaturile noastre. Şi sfinţii lucrează, în mare lor smerenie, la ridicarea noastra.
Cred ca, in cazul de fatza, problema nu sunt minunile sfintilor (petrecute intotdeauna) ci capacitatea noastra duhovniceasca de a-i vedea ca sfinti. Acum, eu nu ma adresez celor care oricum cred in ei ci unora care inca mai au nevoie de argumente. Adică le cerem dosar pentru ca noi suntem prea orbi. Fără el nu îi putem admite in panteonul nostru personal in care noi suntem varful iar sfintii sunt cei care trebuie sa ne suporte, sa ne serveasca, sa ne faca minuni pe tava. E urat ce spun dar, până aici a ajuns ignoranţa noastră.

Dar, ce vrem minune mai mare decât aceea că au existat astfel de oameni. De ce vrem neapărat semne şi minuni? O minune e ceva unic şi irepetabil, necesar unui moment, definitoriu pentru o situaţie. Sfintii de la Aiud ne pot lumina o noapte de nestiinta si noi le cerem sa ne repare un os.

2) Ei vor fi judecatorii nostri

Mie, aceşti sfinţi mi-au făcut mai mult decât o minune izolată. Prin ei l-am inteles pe Hristos. Mi l-au explicat prin sângele şi viaţa lor. Şi cred că asta e menirea lor. Mi-ar fi rusine să le cer minuni. Ar fi un semn de neîncredere. Ei mi-au dovedit importanţa trezviei. Mi-au dovedit că trairea crestina nu poate fi izolata de viata cetatii, ca noi ne desavarsim prin ceilalti. Prin ei am înţeles Invierea lui Hristos în lumea în care trăim şi nu prin sfinţii de acum două mii de ani.
Fiecare generaţie îşi are sfinţii săi care mărturisesc că jertfa lui Hristos nu a fost doar un eveniment istoric petrecut într-un loc şi într-un timp anume, ci este actuală. Prin ei am înţeles marea taină a răscumpărării. Dacă Hristos este Calea, sfinţii de la Aiud şi de pretutindenea unde s-a suferit mi-au arătat cum se merge pe această cale. Ei mi-au dovedit că Viaţa la care face referire Hristos nu este ceva abstract şi filosofic ci este chiar Veşnicia. Sfintii de la Aiud m-au ajutat să văd altfel lumea în care trăiesc. Daca ne-am raporta zilnic la ei, am deveni altii si prin noi o lume intreaga s-ar schimba.
Prin ei am înţeles că sfinţii ne vor judeca. Dacă cei din secolul IV vor fi judecaţi de Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi alţii, noi vom fi judecaţi de sfinţii de la Aiud, Gherla, Târgu-Ocna, Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, etc. Prin ei a suferit Hristos! Şi dacă noi nu îi recunoaştem acum, să nu avem pretenţia ca Ei să ne recunoască atunci. Dacă noi le cerem acum minuni, şi Ei ne vor cere dovezi. Am spus şi repet ceea ce istoria creştinismului dovedeşte de 2000 de ani. Sfinţii mucenici nu au nevoie de dovezi, de minuni, pentru a fi recunoscuţi şi aşezaţi în ceata sfinţilor. Martirajul este dovada lor, minunea prin care au invins legea firii. Dacă noi nu Il recunoastem pe Hristos in viata si in suferintele lor, atunci noi nu Il cunoaştem pe Hristos. Deci, problema nu sunt ei, ci noi. Inseamna că avem o credinţa formala, o filosofie de viaţă şi atât.
Ei sunt facatori de minuni, evident!Dar nu doar la acest aspect trebuie sa ne limitam ci trebuie sa intelegem in intregime mesajul jertfei lor. Sfintii de la Aiud sunt stelele ce lumineaza noaptea epocii noastre. Sa-i rugam sa ne lumineze cararea.

Sursa:

Blogul Emiliei Corbu – viaţa fantastică

Părintele Arsenie Boca: "Sabia Papei va fi frântă. Altă cale de unificare a Bisericii nu rămâne".

Sfântul Apostol Petru e pus de Biserica romano-catolică, nu numai primul Episcop al ei în Roma, ci şi “temelia” Bisericii lui Hristos.

După ei, Biserica se întemeiază pe Petru, pe un om.
Pe omul care tremura de frică în faţa unei servitoare, pe omul care s-a lepădat cu jurământ, că nu-l cunoaşte pe Hristos.
Căderile acestea i-au fost o smerire a firii sale prea pripite.

Din reintegrarea sa în apostolie, romano-catolicii au scos prerogativele de drept divin ale supremaţiei papale asupra întregii Biserici a lui Iisus Hristos.

Poate că nu e numai o întâmplare, faptul că romano-catolicii şi-au legat atât de mult soarta de Apostolul Petru.

De la a declara că Petru este temelia Bisericii şi până la infailibilitatea Papei nu e nici un pas; dar până la declararea papei ca temelie a Bisericii, iarăşi nu e decât prea puţin. E curentă expresia: “Biserica este unde e Papa !” Toate acestea sunt deducţii şi dezvoltări logice, dar dintr-un principiu greşit: că Petru e temelia Bisericii. Temelia Bisericii e divinitatea Întemeietorului.

Poate că nu e fără legătura să le amintim confraţilor episodul de la arestarea Mântuitorului, când Petru a vrut să-L apere pe Iisus cu sabia, tăind urechea unui slujitor al stăpânirii.

Iisus i-a atras aminte: “Petre bagă sabia în teacă, fiindcă tot cel ce scoate sabia, de sabie va pieri !” (Matei 26, 52).

Şi Biserica romană a cam pus adeseori mâna pe sabie. La scadenţa istoriei i se aduc toate înainte. Cezarul îşi pretinde sabia luată.

De data asta, poate că sabia Papei va fi frânta. Altă cale de unificare a Bisericii nu rămâne.

Sursa:

Blogul Vestitorul Ortodox