Rasofora Neonila: Noua paradigma - catre o religie a numarului (partea a doua)

Numele referă creatul la necreat: suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.

Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, aşadar reflectă numai partea statică şi materială a realităţii.

Închinarea la idoli[1] nu este venerarea a ce este necunoscut sau cunoscut, ci a orice este creat. Închinarea se cuvine numai Celui Necreat.

Forma actuală a idolatrizării Numărului îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol al erei noastre, al căror scop era antimesianic. Din respectivul filigran de abstracţiuni nesfinte au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice, ghematrice, alchimice, magice şi oculte care astăzi se înmănunchează într-un fruct al “cunoaşterii” opuse Vieţii, devenind nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o putere spirituală care pătrunde omenirea din ce în ce mai adânc. Spre deosebire de tradiţia pitagoreică precreştină unde numărul era limbajul unui tip de contemplare naturală catafatic relativă la Dumnezeu, curentele esoterice postcreştine, deşi parazitează Creştinismul în acelaşi timp în care îl blasfemiază, şi deşi riturile lor folosesc aproape exclusiv puterea intrinsecă a numelui, au faţă de număr o atitudine iraţională şi idolatră de care şi Pithagora s-ar mâhni.

I Ştiinţa

Dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod[2]. Adevărul trebuie să activeze personal conştiinţa privitorului, ca din raţiunile celor văzute să se priceapă Armonia ca pecete a lucrării unei Persoane a Absolutului (impersonalul nu poate genera decât haos) pe care conştiinţa omenirii a numit-o întotdeauna Dumnezeu. Prin revelaţie de la El, aşa cum se primeşte orice cunoaştere adevărată, omul a înţeles cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Toată ştiinţa este dar al revelaţiei ca urmare al unei CONştiinţe curate. Conştiinţa este glasul divin din om, iar ştiinţa este cuvântul Aceluia. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic, ci toate funcţionau precum erau create: ÎMPREUNĂ. Nici fiinţa omului, nici Lumea în întregul ei organic şi anorganic, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu.

Astăzi cei fărădelege au cumpărat pe cei fără de minte şi au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Ţinta “ştiinţei[3]” acesteia este să-i facă pe toţi să se închine la idolul număr prin care simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. autocreat, adică Dumnezeu, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, tip de energie a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. entropic (ne-legat[4] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman. Paradigma numărului-dumnezeu pare să fie nucleul în jurul căruia se “unesc” tot mai multe puteri ale lumii acesteia. Însă lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar face mai limpede faptul că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici forţă impersonală, ci dimpotrivă, prin împotrivirea sa faţă de Iubire, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Probabil că, încurajată de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că este în fiecare clipă învinsă de Numele şi de Crucea lui Hristos. Important e să nu uităm noi ai Cui sîntem, iar pe ea să o certe Domnul.

Parintele Arsenie Boca despre ideal

„Idealul nu e o idee sau o situaţie viitoare optimă, idealul e o fiinţă. E ceva după ce tânjeşte din străfunduri fiinţa omenească. E cunoscută aşteptarea exasperată a lui Mesia în Israel, ca o ultimă salvare a omului. Acesta şi este idealul omului: salvarea lui din neant. Cu toate acestea Israel era în conflict cu idealul. Dumnezeu îşi cunoştea poporul şi-l punea pe Isaia Proorocul să scrie într-o carte, ca să fie mărturie pentru mai târziu, mărturie veşnică; căci ei sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinoşi, care nu voiesc să asculte de legea Domnului! Care zic proorocilor: Voi nu vedeţi! Şi văzătorilor: Nu ne proorociţi pedepse, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare. Daţi-vă la o parte din cale, nu ne împiedicaţi în drum; luaţi din faţa noastră pe Sfântul lui Israil! (Isaia 30, 8-11).

Idealul pretinde o disciplină interioară ca să ajungi la el. Orice ideal omenesc e greu de atins – de cele mai multe ori neajuns - spre deosebire de Iisus: idealul în fiinţă care, în loc să fie neajuns, se impune oamenilor printr-o divină prezenţă. Dar Omul ideal a păţit cu oamenii întocmai cele prevăzute: A luat la Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: Iată ne suim în Ierusalim şi se vor împlini toate cele ce s-au scris de Prooroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat în mâinile păgânilor şi va fi batjocorit, va fi înfruntat ruşinos şi va fi scuipat. Şi după ce-l vor biciui Îl vor ucide; dar a treia zi va învia (Luca 18, 31-33). Spre deosebire de idealurile omeneşti, care pier ca fumul, neavând nici o consistenţă şi trăinicie, Idealul-Iisus – deşi răutatea omenească L-a supus până şi la cea mai de ocară omorâre – iată că a treia zi va învia, cutremurând de moarte pe cei ce L-au omorât. Aşa ceva nu se mai văzuse între oameni. Când Iisus le-a spus apostolilor această istorie viitoare a conflictului lumii cu idealul, dar mai ales a învierii Lui din morţi, ei n-au înţeles nimic. Înţelesul cuvintelor acestora erau ascunse pentru ei (Luca 18, 34). Nu pricepeau că tânjirea profundă a fiinţei omeneşti era după refacerea nemuririi sale: Şi după aceeaşi refacere a firii omeneşti tânjeşte şi Iisus, motiv pentru care sta mereu în faţa veacului acestuia, primind în continuu acelaşi tratament. Învierea lui Iisus e un fapt ce-a împărţit lumea şi istoria în două. Noi, urmaşii apostolilor, nu mai putem zice că n-am înţeles nimic!”