Viaţa şi nevoinţele Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 Decembrie)

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania şi a păstorit obştea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veşnice, numărându-se şi el în ceata marilor nevoitori şi îndrumători ai monahismului nostru.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câştigându-şi ascultarea şi smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă şi osteneli neprecupeţite, devenind stareţ şi organizator al vieţii de obşte la mănăstirea Cernica, la Căldăruşani şi, în mod indirect, la Curtea de Argeş, Cuviosul Gheorghe a luminat şi luminează ca un astru pe cerul vieţii monahale reorganizate de el şi de ucenicii săi.

Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca şi din însemnările unor cercetători ai vieţii sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinţi credincioşi şi de bun neam în localitatea Sălişte, lângă Sibiu. Veche aşezare românească din Transilvania, menţionată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele ţesături (1) şi străvechile tradiţii ortodoxe care se păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Înzestrat din naştere cu acea înclinaţie sufletească de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor sub forma unei înalte vieţi spirituale, înclinaţie cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăseşte casa părintească şi se îndreaptă către Bucureşti. Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după acea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).

Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui” părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhovnicească. Făcând cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

Nevoinţele de zi şi de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuşi şi cu ispitele apărute în calea vieţii atât de anevoioase închinate Domnului, dar şi clipele de înălţare sufletească şi de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obştii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare şi o înaltă trăire în comun a vieţii călugăreşti din ţările române şi chiar din Transilvania natală, oprimată atunci?

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareţ Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, şi marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obştii româneşti de la schitul Sfântul Ilie. După încă zece ani de lăudabile nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.

După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), şi apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamţu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoaşterii oamenilor duhovniceşti, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu şi „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

Fostul deţinut politic Simion Ghinea: Rugăciunea lui Petre Ţuţea pe rangă

În timpul lungilor anchete de tip bolşevic, Petre Ţuţea a fost pus pe rangă, şi bătut la tălpi, pentru că refuza cu încăpăţânare să recunoască că Basarabia este pământ rusesc. Ideea că Europa va trebui reconstruită pe baze creştine în graniţele Imperiului Roman dintre Atlantic şi Nistru, devenise o obsesie pentru filosof: "Şi cu rusii ce facem?", l-am întrebat. "Ruşii nu sunt europeni. A spus-o Blaga şi trebuie să-l credem. A spus-o şi Eminescu şi trebuie să-i credem pe amândoi. Ruşii n-au decât să încalece pe cai şi să treacă Uralii în Asia. Acolo e locul lor, în Siberia. Între gheţurile polare, unde îşi pot potoli nesfârşita lor foame de spaţiu".

În timp ce se afla pe rangă, Ţuţea se gândea că, odată ajuns în cer, o să-l roage pe Dumnezeu să tragă o reţea de sârmă ghimpată între români şi ruşi. Ca măsură de siguranţă. Ca nu cumva ruşii transformaţi în draci împieliţaţi să dea năvală peste el. Într-o zi, este dat pe mâna altui anchetator, care îl ia cu binişorul: "Ştiu că eşti legionar. Şi ca orice legionar eşti fanatic, când îţi intră în cap o idee, ca să nu-i spun o prostie, te ţii de ea până mori. Dar hai să discutăm acum ca doi oameni paşnici care fac apel la raţiune. În defnitiv, ce vrei tu, să ne batem cu marea Uniune Sovietică? Ştii bine că asta-i nebunie curată. Ia exemplu de la George Călinescu, care declara în campania electorală din 1946 că românii n-aveau ce căuta in 1941 în Basarabia, fiind pământ sovietic..." La care cel anchetat îi luă vorba din gură: "Există o deosebire între noi doi. Călinescu s-a născut la Brăila, oraş cosmopolit, plin de toate scursorile levantino-balcanice, pe când eu m-am născut în ţinutul Câmpulungului, acolo unde s-a născut şi limba română." Anchetatorul dă dovadă de răbdare de fier, pare decis să nu-şi iasă din ţâţâni şi-i oferă o ţigară Kent. Ţuţea se ţine însă băţos, nu vrea să facă nici cea mai mică concesie. Nu fumează ţigări americane: americanii ne-au vândut ruşilor la Yalta şi-i dispreţuieşte deopotrivă şi pe unii si pe alţii; şi unii şi alţii sunt la fel de imorali. Apoi îi ţine o lecţie despre socialism. Românii nu dau şi n-au dat niciodată doi bani pe socialism, Românii sunt un popor cu capul pe umeri, ei au învăţat din experienţa lor istorică, că nu tot ce zboară se mănâncă. Un exemplu îl constituie Titu Maiorescu. Pe când se afla în Germania la studii îl cunoaşte pe Lassalle. Încă de la prima întâlnire şeful socialiştilor îi pune gând rău tânărului român, care strălucea prin inteligenţă şi cultură, motiv să-l câştige pentru ideile sale, la modă în Apus, neştiind că Maiorescu ţinuse o conferinţă la Iaşi, in care criticase socialismul în termeni cât se poate de răspicaţi: vine în acest scop în ţara noastră, dar aici il paşte nenorocul. Cade răpus în duel cu Racoviţă, care se întâmplă să fie însuşi vărul doamnei Maiorescu. Astfel a eşuat prima tentativă de a implanta himera socialismului într-un teren virgin, cum erau Ţările Române, la acea vreme când oamenii din partea locului nu fuseseră contaminaţi încă de această molima egală cu o rătăcire a minţii omeneşti.

Moartea lui Lassalle a fost de rău augur pentru soarta socialismului în România. Spre deosebire de toate celelalte popoare din Europa, lozincile socialiste, pe cât de naive, pe atât de ispititoare n-au stârnit niciun interes şi niciun ecou în sufletul românilor. Aflăm de la N. Paulescu, adversar neîmpăcat al acestei ideologii de un materialism respingător, şi fără Dumnezeu, că partidul socialist a fost importat mai târziu, în 1875, de doi revoluţionari ruşi: un ortodox Petrof şi un evreu, Nahum Katz, care îşi luă numele de Dobrogeanu Gherea... Cu ei s-a asociat mai întâi un ţigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câţiva tineri, - şi prima asociaţie comunistă fu fondată. Ea n-avu alţi membri, decât nişte lucrători evrei. Socialismul era condamnat în România să apere interesele străinilor, sau să dispară. Practic a dispărut: influenţa ideilor socialiste în societatea românească a fost ca şi nulă. A reapărut, dar în altă ipostază, impus după cel de-al doilea război mondial, prin forţa armelor şi concursul puterilor Occidentale.

Socialismul s-a născut în Apus. Dar nouă românilor ne-a venit din Răsărit, prin filiera rusească. In privinţa ideologiilor din acest secol, românii n-au imitat nici Apusul nici Răsăritul. Din lupta crâncenă dintre întuneric şi lumină, dintre haosul spiritului asiatic şi ordinea morală a Europei Creştine, s-a născut Mişcarea lui Corneliu Codreanu. Avea dreptate Petre Ţuţea când îi spunea anchetatorului: "Dacă scap de aici, dacă nu mă omorâţi, am să propun Academiei să scoată din Dicţionarul Limbii Române cuvântul Socialism. Şi la cuvântul rus, generaţiile viitoare să citească: asiatic rătăcitor, care a nimerit din greşeală în Europa".

Simion GHINEA

("Silogismul Slav", Col. Document)

Sursa: http://www.miscarea.net/1-ruga-lui-petre-tutea.htm

Petre Ţuţea răspunde campaniei ateiste iniţiate de colonelul Crăciun, în închisoarea Aiud: "Aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus?"

În literatura memorialistică scrisă de supravie­ţuitorii Gulagului românesc întâlnim personalităţi creş­tine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul sa­tanic, dimpotrivă, în situa­ţii existenţiale dramatice au ales să Îl mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime: – Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. – Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva! – Da! Ia zi, mă, filosofule! – Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară? – La ţară, mă! Nu se vede? – şi-şi bombează pieptul. – Şi aţi avut porci? – Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci? – Şi…aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere scurtă. Priviri speriate. – Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii… S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[1]

       Fragment preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni.  Mărturii. Repere

---

[1] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).

VIDEO Petre Ţuţea. MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

Mărturii despre Românul Absolut Petre Ţuţea

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Petre Ţuţea, românul: Grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Am suferit pentru un ideal. Am apărat interesele României în mod eroic. Prin iubire si suferintă.

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” 

Petre Ţuţea, adresându-se fraţilor săi de luptă şi suferinţă din închisoarea Aiud:

 Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!

Vezi şi:

La 21 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Petre Ţuţea, să zicem împreună cu un sfânt al închisorilor, Ioan Ianolide: Trăiască Petre Ţuţea!

La 21 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Petre Ţuţea, să zicem împreună cu un sfânt al închisorilor, Ioan Ianolide: Trăiască Petre Ţuţea!

 

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” 

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199)

Mitropolitul Teofan: Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? Dincolo de România reală, România cea dinlăuntru, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? În plan istoric, am trecut prin două războaie mondiale şi printr-un regim ateu, au fost răpiri de teritorii şi recuperarea lor în parte, pentru că o parte din România cea reală se află încă înstrăinată. Însă adevăratul răspuns la ceea ce s-a petrecut în toată această perioadă este cât de mult ne-am apropiat sau ne-am depărtat de Dumnezeu, cât de mult am înţeles, am trăi şi mărturisit din Evanghelia lui Hristos. După cuvântul biblic, se poate spune despre societatea românească de astăzi că se află «în durerile naşterii»: frământare, agitaţie, fapte de eroism sau trădări. România se află în acest proces al naşterii spre normalitate, însă dincolo de această Românie agitată şi frământată, divizată, adânc şi puternic mediatizată, se află România cea din adâncuri, România cea dinlăuntru, România cea reală. Aceasta este România familiei, în care se nasc şi cresc copii în frica de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neam. Dincolo de aparenţele negative, există România pâinii şi a vinului câştigate cinstit, România medicului, a militarului , a universitarului,a  ţăranului, chiar şi a politicianului, care nu-şi pleacă genunchiul în faţa triplului idol al lumii moderne: averea indiferent de preţ, puterea şi plăcerea ilegitimă. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să multiplice această Românie adâncă şi reală, ca ea să devină cu adevărat dominantă, fiindcă în cele din urmă numai o astfel de naţiune există cu adevărat. Dincolo de o astfel de Românie, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Legământul părintelui Paisie Olaru cu părintele Cleopa

- Ce legământ duhovnicesc aveţi cu părintele Cleopa?
Părintele Paisie Olaru: În toamna anului 1935 părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare, cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat:
- Ei, acum ce ai de gând, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria?
- M-aş duce tot la Sihăstria, părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte...
Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: „Doamne binecuvintează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacum acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui! Amin!” Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit... De părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!

(mărturie culeasă din: Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 304-305)

Sursa: DOXOLOGIA