16.12.10

Elogiu adus cartii si autoarei lui “Harry Potter” in ziarul Patriarhiei

Copiii noştri au crescut împreună cu eroii lui J.K. Rowling. Au visat, au zburat şi au atins stelele împreună cu ei şi acesta e cel mai mare merit al autoarei, de a le fi deschis poarta imaginaţiei.


Cu ani în urmă, am descoperit uimiţi un puşti cu ochelari care mergea la o şcoală diferită de şcolile obişnuite. O lume nouă, a vrăjitorilor, şi-a făcut loc în cea reală şi Harry Potter a devenit un fenomen. Băieţii se identificau cu eroul, fetele, cu Hermione. Părinţii au ţinut pasul cu greu în desişul evenimentelor şi al numelor, dar au meritul de a se fi străduit. Au cumpărat volumele groase, au fost tovarăşii copiilor lor în sala de cinema. Încet-încet, fenomenul i-a prins şi pe ei, şi atunci când copiii lor strigau "Expelliarmus", agitând prin casă bagheta magică, nu-i mai îndemnau, ca în alte situaţii, să se potolească fiindcă îi deranjează pe vecini.


Dincolo de talisman e dragostea

De câteva zile rulează, la cinema, "Harry Potter şi talismanele morţii". Cartea a fost lansată, în România, acum trei ani, de unde normalitatea nerăbdării fanilor. Personal, m-am aşteptat la mai multă acţiune. Poate că fiind împărţit în două, acest film acordă mai multă atenţie emoţiilor şi e, în comparaţie cu precedentele, mai static. Fiindcă dincolo de căutarea Horcruxurilor pentru a-l putea anihila pe Cap-de-Mort, în film e şi o căutare a dragostei, o descoperire a sentimentului care transformă camaraderia în competiţie, dar şi în gelozie puternică. Harry, Hermione şi Ron formează un trio unde sentimentele urâte se nasc din Horcruxul purtat pe rând la gât, trimitere mai mult sau mai puţin directă la răul pe care fiecare dintre noi îl poartă în el însuşi şi care ne poate deveni stăpân dacă nu ştim să fim mai puternici decât el.

Morală transparentă, dar necesară

Această penultimă parte a seriei este un film al adolescenţei şi al descoperirii iubirii. Al sfioşeniei şi al privirilor plecate, al îmbujorării şi al întrebărilor. Iar cei din sală, în marea lor majoritate, erau adolescenţi care crescuseră odată cu seria. Mulţi dintre ei au deschis prima carte cu ani în urmă, când Harry Potter era un puşti şi mulţi dintre ei au visat să devină scriitori faimoşi precum autoarea seriei. Harry Potter e fiecare dintre aceşti adolescenţi din sală şi fiecare dintre ei are de înfruntat un Cap-de-Mort. Luptă fiecare cu demonii din jur, dar atât timp cât o să aibă alături prieteni devotaţi va fi învingător. O morală transparentă, dar necesară în zilele noastre, când, iată, povestea lui Harry Potter se apropie de sfârşit. Harry Potter devine adult. O altă viaţă începe.

Carmen Muşat-Coman

Link:

http://www.ziarullumina.ro/articole;1458;0;49013;0;Calatorie-in-lumea-imaginatiei.html



Profanare in Piata Universitatii. Oprescu a taiat din temelii Crucea de marmura ridicata in memoria victimelor Mineriadei. FOTO/VIDEO



“Sorin Oprescu este primul medic din Romania care declara ca in iunie 1990 minerii ar fi fost cei molestati si batuti! Cine i-a batut pe minerii pe care pretinde domnul Oprescu ca i-a ingrijit? Bucurestenii, studentii, intelectualii barbosi?”, afirmau reprezentantii Asociatiei Victimelor Mineriadei, in iunie 2008, dupa o declaratia scandaloasa a actualului Primar General al Capitalei, Sorin Oprescu, pupil si mai mult decat atat al lui Ion Iliescu. Sa mai amintim ca si Petre Roman sustinea la Consiliul Europei ca sangele pe care unii colegi de-ai nostri il lasasera sa curga din capetele lor, in timp ce se zguduiau pentru ca picioarele le erau trase in jos de mineri pe scarile Arhitecturii, ar fi fost “vopsea rosie”? Spatiul verde din fata Teatrului National a fost, in diminetile zilelor negre din istoria Romaniei, 13 si 14 iunie 1990, la fel, imbibat de “vopsea rosie”. Peste care minerii “au plantat flori”, pentru ca de aceea venisera in Piata Universitatii, dupa cum sustinea Iliescu-KGB atunci, ca si azi.


Dupa ce am iesit din spitale si din unitatile militare in care fusesem detinuti ilegal in conditii inumane, la una dintre primele comemorari, pe gazonul din fata Teatrului National, pe locul batailor “in sange” (sau “cu vopsea rosie”), unde in timpul manifestatie anticomuniste statea Borna “Kilometrului Zero al democratiei – Zona libera de neocomunism”, a fost ridicata o cruce simpla, de lemn. Inca de pe vremea lui Iliescu. Nici macar tartorul “revolutiei” nu a indraznit sa se opuna! In urma cu doi ani, inainte de a se instala tovarasul felcer “independent” in fotoliul de Primar General, Asociatia Victimelor Mineriadelor a ridicat, cu toate aprobarile legale necesare, o cruce frumoasa de marmura alba, sfintita de un sobor de preoti ai Patriarhiei. Am participat si eu atunci, la instalarea ei, pe 13 iunie 2008, In Memoriam victimele regimului Iliescu-Roman. Ei bine, astazi, in apropierea comemorarii celorlalte victime ale noastre, cele din decembrie 1989, primarul a carei ticalosie nu este depasita decat de nesimtirea epocala a dispus sa fie daramata Crucea alba, exact ca pe vremea bolsevicilor comunisti. Procedand ca un hot, pe furis, in ceas de noapte, sfidand legea, simbolistica locului si a jertfei Mantuitorului si memoria celor care au murit acolo. Taierea din temelii a Crucii a fost realizata fara macar a fi incunostiintata Asociatia Victimelor Mineriadei, invocandu-se ulterior “ratiuni artistice”: pe platoul din fata Teatrului National urmeaza sa fie plasata o monstruozitate de motunachi hidosi din bronz – o alegorie la caruta cu “prostii de romani” – care ne-a costat, pana acum, 1,5 milioane de euro (ati citit bine!). Iar Crucea “deranja” arta preferatului lui Oprescu, sculptorul Bolborea, abonat la toate lucrarile Primariei mai ceva ca societatea de demolari Apolodor. Distrugatorul Bucurestilor isi merita cu prisosinta porecla: Oprescu, al doilea Ceausescu. Parca nu era de ajuns ca il servea cu declaratii mincinoase despre mineriada pe Iliescu, acum ii si desavarseste si implineste discursul de multumire adresat minerilor in iunie 1990. Ucideti, ca va protejeaza tata Ilici, profanti, ca e tatal hotilor din Primarie in spatele vostru, stergeti si batjocoriti identitatea acestui popor, radeti istoria din temelii si apoi rescrieti-o, dupa modelul Roller-Tismaneanu, chiar pe banii “prostilor de romani” din “caruta alegorica”…



Articol exceptional al Profesorului Ilie Badescu: Rau peste rau. Razboiul pentru salvarea sufleteasca a poporului roman

Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.

Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).

Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.

Agora după Războiul de Independenţă. Acuarelă de J.J. Wolfensberger, 1834

Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.


Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.


- articol aparut in revista Clipa, noiembrie 2010

Dr. Florin Matrescu despre Clubul de la Roma

- Denumirea sa nu are nimic comun cu oraşul Roma, Vaticanul sau Biserica catolică. Ovin Demaris a calificat preocupările acestei organizaţii secrete drept o”afacere murdară” (Dirty Business), în spatele său stau “Comitetul celor 300″ (“Clubul” fiind considerat ca unul din instrumentele de lucru cele mai puternice ale acestuia) “Black Nobility” (în acest sens, unii atribuie ideea “Clubului” reginei luliana a Olandei) , “Marshall Fund” (vom reveni asupra lui) şi clanul Rockefeller care a şi donat, dealtfel, “Clubului” terenul unde-şi are sediul general (Bellago, Italia).

- În fondarea sa în 1968, un rol major i se acordă lui Aurelio Peccei, cel mai vechi preşedinte al concernului Fiat (un multi-conglomerat gigantic, aflat în mâna Comitetului celor 300″), în care “Black Nobility” deţine cote importante din acţiuni şi profit (Ex. Agnellis şi alţii). Spre a-şi realiza “misiunea” Peccei a absolvit cursurile la “Tavistock Institute” (considerat “mama” institutelor de „spălat creierul” din lume, fondat cu sprijinul lordului Bertrand Russel, fratele lui Aldous Huxley, Kurt Levin şi Eric Trist), sub bagheta vestitului general maior John Rawlings Rees. Următorul pas în “finisarea” cunoştinţelor sale 1-a reprezentat “cartierul general al NATO” de unde Peccei a selecţionat oameni de primă mână; n-au lipsit, desigur, nici conexiunile cu celelalte organizaţii ale iluminaţilor, Bilderberg, Trilaterala etc.


Componenţa “Clubului” este identică cu a unui grup internaţional aparţinând “Establishment”-ului, cu membri din 25 de ţări, înglobând între 50 şi 100 de persoane. Ei sunt oameni de ştiinţă, educatori, economişti, industriaşi etc., cu funcţii în guverne naţionale, sau asimilaţi deja de “guvernul internaţional” (“international civil servants”), mulţi dintre ei fiind membri ai CFR şi ai familiei Rockefeller.


Obiectivele “Clubului din Roma” sunt de-a dreptul terifiante, între ele înscriindu-se:


- Unificarea lumii şi constituirea unui “Guvern Mondial” format dintr-o elită (n.a. – masonică) care va acţiona asupra unui număr de “10 regiuni administrative” (numite astfel în cadrul unui raport al clubului, datat din 1973) care se află în stare de “flux” (adică cu graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; în sfârşit, introduce în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor, făcându-i tot mai apţi să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial”, aducătoare de pace!), în 1973 se chemau “regate” (Kingsdoms), denumire ce ulterior a dispărut, revenindu-se la “regiuni”. In teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele 10 regiuni concepute de “Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5, având înglobate între noile ei fruntarii România şi toate celelalte ţări ex-socialiste satelite.


- Funcţionând ca gigantica socialist-iluministă “Think-Tank” şi beneficiind de activitatea unora dintre cei mai buni cercetători din lume, Clubul de la Roma îşi propune să realizeze o “conştiinţă globală” cu o “biserică unică” într-o “comunitate globală”, în care fiecare individ să-şi dea seama că: “unitatea de bază a cooperării umane şi a supravieţuirii s-a mutai de la nivel naţional la nivel global” (scrie “Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, “Mankind at trie Turning Point” – “Omenirea la răscruce”-). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este “schimbarea fundamentală… în distribuirea averii şi venitului, deoarece distribuirea averii şi a venitului nu se va mai face pe baza liberului schimb, când producătorul îşi vinde munca şi produsele la preţul pieţii şi este plătit după cât valorează oferta lui pe piaţa liberă, „noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu al „guvernului mondial” care-i cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează, câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, (adică suprimarea lui blândă) (n.a. – dând “naţionalismul” în mâna aşa-ziselor partide extremiste, în realitate creaţii ale regimurilor comuniste repomădate şi socializate, la comanda “mondialiştilor, în sânul populaţiei apar repulsie şi reticenţă pentru aceste valori, acestea aruncându-o imediat, sau cândva, în braţele ”mondialiştilor”).


Related Posts with Thumbnails