In aceste doua
cuvinte isi rezuma acum cateva zile profesorul Simion Mehedinti impresiile cu
care a ramas de la Congresul clerului din Bucuresti. „Se simtea, spune, la congresul preotesc stapanirea de sine a unor oameni
care stiu sa vorbeasca de sus"; se simtea „o nota de inaltare peste
vanturile si valurile de toate zilele". Inca haina bisericeasca imprumuta
chiar si tinerilor nu stiu ce autoritate. Iata un tanar diacon, venit din
fundul unui sat, si descalicat la Metropolie, cum paseste rar, cu cadelnita in
mana, in fata Regelui, si capetele tuturor se pleaca sub fumul de tamaie. Cuvinte
apropiate spunea asta-vara profesorul Nicolae Iorga despre intreg poporul
romanesc din Ardeal, crescut de preotii bisericii stramosesti. Caci ce alta
este „dulcea omenie, clasica majestate", pe care o descopere cel mai
intelegator si mai plastic zugravitor al sufletului romanesc, decat aceeasi
„aristocratie sufleteasca" pe care o vesteste acum ca apartinand preotului
ortodox, cestalalt mare iubitor si cunoscator al tainelor spiritului romanesc.
In ce consta aceasta aristocratie sufleteasca, ce emana din Biserica
ortodoxa in preotii ei si de la acestia trece in pastoritii lor? Ea nu consta,
fireste, intr-o dezinteresare fata de vreo categorie de probleme mari sau mici,
intr-o apatie fata de anumite necazuri si bucurii ce agita viata lumii. Biserica
noastra si preotii ei au imbratisat in toate timpurile si imbratiseaza si azi
cu toata caldura toate aspectele si toate problemele pe care le aduce curgerea
vremii, jertfind din puterile sale pentru nazuintele de fiecare data ale
neamului, „facandu-se tuturor toate", ca pe toti sa-i tina stransi la
sanul ei. Astazi cand marea criza economica la care asistam coboara peste viata
tuturor valul mohorat al lipsurilor, al suferintelor si-al tristetii,
slujitorii Bisericii palpita si ei nu atat de soarta lor si a Bisericii, cat de
soarta milioanelor de lipsiti, si stau alaturea si contribuie cu toate puterile
pe care li le imprumuta Biserica, la lecuirea boalei ce bantuie peste toata
omenirea. Preotul e aristocrat cu sufletul nu in sensul peiorativ, ca „nu se
dimite" sa spele ranile fratelui cazut intre talhari, indiferent din care
categorie sociala ar face parte, ca se crispeaza intr-un „nolli me
tangere" in fata mizeriei si a suferintei omenesti. Aristocratia
sufleteasca, sau mai bine zis aristocratia duhovniceasca. pentru ca e formata
cu ajutorul Harului Duhului Sfant, nu consta asadar in inchiderea sufletului
fata de anumite impresii si griji, nu consta intr-un suflet surd la anumite
sunete ale vietii, intr-un suflet anchilozat. ciuntit. In aceasta privinta
preotul e om ca toti ceilalti, si biserica vadeste prompta intelegere pentru
toate problemele si durerile timpului.
Dar ceea ce deosebeste pe omul educat de Biserica de oricare altul, este
raportul care se stabileste intre sufletul lui si problemele vietii. Pe cand la
omul care s-a departat de Biserica, fiecare problema monopolizeaza intreg
sufletul cu toate preocuparile lui luandu-i stapanirea de sine si facandu-1
inapt sa judece prin comparatie cu alte valori importanta lucrului de care e
vorba, la omul ce traieste sub suflul Harului din Biserica, sufletul isi
pastreaza in toate imprejurarile suprematia. Sufletul unui adevarat fiu al
Bisericii nu uita cand e impresionat de o noua problema sociala, de alte multe
lucruri si probleme, si din judecata aceasta comparativa isi da seama de
relativitatea problemei prezente. In felul acesta el incadreaza intr-o ierarhie
toate problemele si ideile care vin sa agite omenirea, ierarhie in varful
careia ramane stapanitor sufletul cu functiunile lui spirituale, urmand
celelalte probleme in ordinea in care sunt mai inrudite cu el. In sufletul
omului Bisericii s-a cristalizat peremptoriu un cadru armonic in care orice
noua problema isi ia locul ce i se cuvine si primeste o solutie ce decurge din
integralitatea acelui cadru, dominat si strabatut de tensiunea dupa
spiritualizare. Omul bisericesc judeca fiecare problema „sub specie
aeternitatis" si in raport cu universalitatea aspectelor vietii. De aceea
Biserica si omul care si-a performat personalitatea dupa spiritul ei, nu-si
pierde cumpatul, nu exagereaza, nu se grabeste nervos, si nu trece dintr-o
extrema intr-alta. La toate aceste ramane supus numai acela care se lasa
absorbit intreg de fiecare problema care se iveste.
Iata de ce taranul nostru este un
spirit echilibrat, tinand in toate masura si rezistand indemnurilor si
himerelor extremiste. Iata de ce astazi, cand toate categoriile sociale isi striga
asurzitor si violent durerile in congrese, preotimea in congresul ei a dat o
atat de graitoare pilda de tinuta demna si stapanita. Iata de ce astazi, cand
apare firesc pentru orice breasla sa discute in intrunirile ei numai lipsurile
materiale de care sufera, preotimea adunata la Bucuresti, mai mult ca oricand
altadata, manifesta grija principala pentru problema catechizatiei si a
misionarismului si abia in al treilea rand se ocupa ca de un mijloc si de
problema salarizarii. Pentru unii ar putea apare aceasta insirare a
problemelor pe ordinea de zi un anacronism sau un fariseism. Pentru cei care
cunosc insa spiritul Bisericii, aceasta insirare este singura normala.
Si spiritul acesta al Bisericii trebuie inteles astazi de toti factorii cu
raspundere. Mai ales astazi, cand din toate partile omul nu culege decat
indemnuri la neascultare, la nerabdare. E timpul ca oricine sa inteleaga ca Biserica este singura institutie puternica de educatie in spiritul masurii,
al cumpatarii si al intelegerii largi: in spiritul ordinii. Cerand aceasta
recunoastere ne unim glasul cu cel al Parintelui Partenie, presedintele
Asociatiei generale a clerului, care tocmai acest lucru l-a cerut in cuvantarea
de deschidere a congresului clerului.
Parintele Dumitru STANILOAE
