15.12.09
Expozitia DECEMBRIE '89 - DUPĂ 20 DE ANI. ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA
La 20 de ani de la evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 vă propunem o expoziţie dedicată comunismului şi revoluţiei decembriste. Expoziţia cuprinde secvenţe ale perioadei comuniste, de la situaţia deţinuţilor politici din anii '50, până la revoluţia din 1989. Totodată, vor putea fi văzute o parte din momentele de revoltă din 15 noiembrie 1987 şi gestul lui Liviu Babeş din martie 1989. Fotografiile şi unele obiecte de viaţă cotidiană din perioada comunistă vor întregi expoziţia.
În zilele de 16, 17, 18 decembrie 2009, orele 11, vor avea loc conferinţele Ora de istorie la muzeu.
16 decembrie - domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici
17 decembrie - doamna Etelka Babeş, soţia eroului martir Liviu Babeş şi domnul Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie '87 şi alţi reprezentanţi
18 decembrie � domnul Ioan Demi, iniţiatorul manifestaţiei din 21 decembrie 1989 din Braşov, şi doamna Maria Petraşcu
Muzeul "Casa Muresenilor" Brasov
Patriarhul roşu
În toiul campaniei electorale o ştire de o mare importanţă şi cu multe repercusiuni a trecut aproape neobservată: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a interzis comercializarea în incinta bisericilor din România cărţile apărute la Editura Sânziana. Directorul acestei edituri, Florin Dobrescu, şi-a exprimat mâhnirea faţă de această decizie, în principal deoarece majoritatea cărţilor editate la Sânziana reprezentau mărturii istorice ale luptei anticomuniste din România.Această decizie se încadrează perfect în trendul ideologic şi politic din România, care la 20 de ani de la Revoluţia anticomunistă îşi ţine eroii la sertar şi preferă elaborarea de rapoarte sterile de condamnare a comunismului, cum este cel realizat de către “Volodea” Tismăneanu, ai cărui părinţi au venit în România pe tancurile armatei sovietice. După această decizie nu m-a mirat nici faptul că luptătorii anticomunişti şi pro-Unire, Lesco, Popa şi Ivanţoc, care au stat 15 ani în temniţele din Tiraspol, nu merită din partea Senatului României nici măcar acordarea unui titlu onorific, care să le certifice suferinţele şi eroismul. Potrivit senatorului PNL Mircea Diaconu, actorul care s-a ratat în politică, ar trebui să aşteptăm să moară şi apoi să le acordăm acest titlu post-mortem!
În România se flutură anticomunismul şi reabilitarea eroilor ca pe o cârpă decolorată care nu mai are nimic de a face cu adevărul istoric şi cu oamenii care au luptat, prin credinţă sau cu arma în mână, împotriva ocupaţiei sovietice din România. Înţeleg de ce îl poate deranja pe Patriarhul Daniel cartea “Cranii de lemn” a fruntaşului legionar Ion Moţa. Între un tânăr naţionalist, care a fost liderul studenţimii din Cluj-Napoca, a editat reviste şi a murit luptând în Spania împotriva comuniştilor, şi un mason, care s-a plimbat în plin regim comunist în întreaga Europă pe când restul mureau de foame, ca apoi să ajungă mitropolit şi patriath, e o mare diferenţă. Lui Daniel Ciobotea i s-a ars dosarul de la Securitate chiar în timpul revoluţiei, pentru ca apoi să fie promovat asiduu în diferite funcţii chiar de către Ion Iliescu, propunându-i-se în 1991 de către FSN să preia fotoliul de prim-ministru, după înlăturara lui Petre Roman!
Puţină lume ştie că foştii deţinuţi politici din România aveau până acum câţiva ani cazier, asemeni borfaşilor de cartier. Cunoscând în urmă cu câţiva ani un bătrân care făcuse 16 ani de puşcărie din cauză că fusese membru al Frăţiilor de Cruce (grupare a Mişcării Legionare) la Arad (intrase în puşcărie pe vremea lui Antonescu la 17 ani şi mai primise 10 ani de detenţie de la comunişti), acesta mi-a spus că el şi foştii lui colegi de detenţie, puţinii care mai supravieţuiseră, erau încă priviţi de societatea românească ca nişte recidivişti. Ori ce câte ori era nevoie să îşi ducă cazierul la vreo bancă sau la vreo instituţie, funcţionarii îi priveau lung, deoarece figurau ca fiind foşti puşcăriaşi. Alături de aceşti oameni, printre care era şi un ţărănist simpatic cu mâna dreaptă mutilată în timpul interogatoriilor din beciurile Securităţii, am mers la Aiud unde l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, o legendă a luptei armate împotriva regimului comunist, colaborator al NATO, capturat abia în 1976 şi salvat de la execuţie prin intervenţia directă a preşedintelui Nixon. Tot acolo am auzit prima oară de “sfântul închisorilor”, legionarul Valeriu Gafencu, care l-a salvat de la moarte în închisoare pe Richard Wurmbrandt, plătind cu propria viaţă. Pe aceşti oameni a pus Daniel Ciobotea, masonul, interdicţie. Pe ei şi pe alte câteva mii de români curajoşi sau martiri, a căror biografii sunt publicate de o singură editură cu posibilităţi materiale modeste şi care se baza pe credincioşii români în a răspândi povestea tragică a luptei ortodoxe şi anticomuniste din România.
Iată ce spune directorul editurii despre această interdicţie: “Ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei. Spunem “si” de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.”
Şi în încheiere, aş dori să îi transmit patriarhului roşu de la Bucureşti ce mi-a povestit mie un bătrân care a participat în calitate de soldat, în anii 1950, la capturarea grupului Şuşman din judeţul Cluj. Având doar 19 ani, băiat simplu de la ţară care a îngrijit o întreagă familie câtă vreme părintele său era într-un lagăr de muncă în Slovacia în timpul ocupaţiei hortyste, era în timpul stagiului militar când a fost nevoit să participe cu unitatea sa la capturea de “bandiţi”. Zile întregi au luat la puricat un munte dintre Cluj şi Bihor, pentru capturarea duşmanilor statului, a bandiţilor, a burghezilor. După ce au capturat câţiva dintre ei, au ajuns în tabăra unde se ascundeau aceştia. Spre suprinderea tânărului de la ţară, “bandiţii” aveau o mică gospodărie într-o râpă ascunsă, unde construiseră din bârne şi o bisericuţă, unde s-au închinat timp de 10 ani, cât erau urmăriţi de comunişti. Atunci şi-a dat seama că bandiţii nu erau bandiţi, ci români simpli, ortodocşi, ca şi el. A învăţat în acea zi cât va trebui să înveţe acest popor în zeci de ani, din cărţi date din mână în mână, puse la embargou de către însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
George Bara
www.napocanews.ro
Părintele Arsenie Papacioc despre slava deşartă şi cugetul mândriei. Urâtă şi necurată patimă! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru!
– Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?
– Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescuiesc în balta aceasta. Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului; îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat cum spun unii Sfinţii Părinţi: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat“. Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic. Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute, şi chiar – la cine poate – se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândruleţul!“
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat (căci şi în el se ascunde Hristos), şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că – cine ştie? – harul lui Dumnezeu se sălăsluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te (măcar pentru smerenie trupească, cum se zice) că tot este un sunet plăcut, şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi, şi te vei convinge, în drumul vieţii, că înţelepciunea stă sigur mai mult unde este smerenie pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: „Eu sunt...“, şi căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fară o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia, de unde au căzut îngerii. Iată la repezeală gândurile şi îndemnurile mele ca să poata cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El.
– Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?
– Cu adevarat mare este nestăpânirea limbii – cum spun sfinţii: „Mare este căderea de la limbă“. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta şi adică, şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău.
Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor sale, ca singura cale spre mântuire – IUBIREA – şi a urmat neuitata şi sfâşietoarea Golgotă.
Trebuie facută educaţie de amănunt a răspunderii ce avem pentru viaţa noastră, singurul timp ce îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfantul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos“ şi, cu atât mai grozav de orice cuvânt ucigător. Patericul va fi de mare folos la capitolul „ Folosul tăcerii“. Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar daca este întărită cu lucrare, este încununată“. „Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoana a toată filosofia“.
Închide pe Domnul în inimă şi ai luare aminte acolo (în inimă), şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi: atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică; ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat, şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.
Cugetă mereu: „La cine mă voi duce? Sunt vierme...“ Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătura tainică“.
Sursa: http://dervent.ro/
Sfinţi Părinţi despre dragostea creştină. Tâlcuiri la Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
I Corinteni
CAPITOLUL XIII
De aici, Apostolul începe a număra semnele şi isprăvile dragostei către aproapele. Şi ca întîi semn al ei pune îndelunga-răbdare, rădăcina oricărei filosofii, căci îndelung-răbdător se numeşte acela care are suflet larg şi soco-teală vitejească a inimii.268 Însă, fiindcă de multe ori unii se arată a fi îndelung-răbdători luîndu-i în rîs pe cei ce se mînie asupra lor şi-i fac a se aprinde mai mult de mînie, Apostolul a adăugat că dragostea „se îmbunătăţeşte", adică are năravuri bune, fără răutate şi batjocură, nedefaimător, precum acela ce se arată îndelung-răbdător cu făţărnicie. Apostolul a zis acestea mustrîndu-i pe prigonitorii şi pe ipocriţii care se aflau în Corint.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
268De aceea arată şi Isaia că îndelunga-răbdare este potrivnică împuţinării de suflet, zi-cînd: „Că aşa zice Domnul (...): Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfint şi sînt cu cei smeriţi şi înfrînţi, ca să înviorez pe cei cu duhul uimlit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frîntă" (capitolul 57, stih 15). Şi Solomon vorbeşte foarte înţelept de cel îndelung-răbdător, zicînd că „bărbatul îndelung-răbdător e mai bun decît cel tare" (Pilde 16:32) şi mai bun decît omul cu dregătorie: ..Mai bun este cel îndelung-răbdător decît cel înalt" (Ecclesiast 7:9). Şi purtătorul de Dumnezeu Maxim, hotărînd ce înseamnă „îndelung-răbdător", zice: „îndelung-răbdător este cel ce aşteaptă sfîrşitul ispitei, luînd lauda răbdării" (capitolul 23 al sutei a patra despre dragoste). Şi iarăşi: „Bărbatul îndelung-răbdător este mult întru înţelepciune, căci suferă toate cele de scîrbă gîndindu-se la sfîrşit şi aşteptîndu-1. Iar sfirşitul este viaţa veşnică, după Apostolul" (la fel, capitolul 24). (n. aut.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
nu rîvneşte,
Adică dragostea nu-i zavistuieşte şi nu-i pizmuieşte pe cei mai buni, fiindcă este zavistie şi întru cele bune, cînd cineva e îndelung-răbdător dar îi rîvneşte pe alţii. Ci dragostea fuge şi de zavistie, şi de pizmă. Apostolul a zis aceasta pentru zavistnicii şi pizmuitorii ce erau în Corint.
nu se semeţeşte,
Adică dragostea nu se arată semeaţă, ci îl face înţelept şi statornic întru cugetare pe cel ce o are. Căci semeţ este acela ce se înalţă cu cugetarea, cel uşor de minte şi trîndav în năravuri. Şi zice aceasta pentru cei uşurateci şi deşerţi ce erau în Corint.269
nu se trufeşte.
Adică dragostea nu se mîndreşte. Pentru că este cu putinţă a avea cineva toate bunătăţile şi semnele de mai sus ale dragostei, dar să se trufească şi să se mîndreasca pentru ele. Iar dragostea, pe lîngă bunătăţile zise, are încă şi smerita-cugetare.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
269 Iar marele Vasilie zice că „tot ce nu se ia pentni trebuinţă, ci pentru podoabă, e întinat de semeţie" (hotărîrea 49 pe scurt). Iar pururca-pomenitul şi mult-învăţatul Dositei al Ierusalimului zice că „semeţia este orice lucru zadarnic şi fără vreme. Iar zicerea aceasta a Apostolului se trage de la cei trufaşi, care în zadar şi fără vreme osteneau iubind feţe nevrednice. Pentm aceasta a şi zis: «dragostea nu se semeţeşte», adică nu face nimic în zadar" (foaia 314 a celor douăsprezece cărţi). Iar Sfîntul Grigorie Nyssis arată că, „prin zicerea «nu se sume-ţeşte», Apostolul a arătat de unde este nemîndria dragostei" (Cuvîntul la zicerea „ iar cînd se vor supune Lui toate... ", tomul II). (n. aut.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5 Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
Adică dragostea nu numai că nu se mîndreşte, dar, chiar dacă ar suferi patimile cele mai de ruşine şi mai rele, nu le socoteşte de necinste, pentru omul iubit, la fel cum şi Hristos, pentru dragostea noastră, nu numai că a primit moartea Crucii cea necinstită şi de ruşine, ci a şi socotit-o slavă şi cinste a Sa.
Însă şi aşa vei înţelege zicerea, anume că dragostea nu ocărăşte, nu zice cuvînt şi nu face lucru mîrşav. Căci ce altceva este mai grozav şi mai tară cuviinţă decît omul ocărîtor?270
nu le caută pe ale sale, nu se întărită,
Aici, Pavel tîlcuieşte chipul în care dragostea nu face necuviinţă, şi zice că dragostea nu caută folosul său, ci folosul fratelui. Şi se socoteşte că face necuviinţă atunci cînd nu va slobozi pe fratele său de necuviinţele ce le face, ori prin cuvînt, ori prin fapte. Apostolul zice aceasta pentru Corintenii care îi treceau cu vederea pe fraţii lor şi nu-i îndreptau.
Şi, pentru că nu face necuviinţă, dragostea - zice - nici nu se întărîtă şi nu se porneşte spre mînie. Căci cel mînios este şi fără cuviinţă - după Parimistul, care zice: „Bărbatul mînios nu este bine-cuviincios sau cu bun chip" (Pilde 9:25). Apostolul zice aceasta pentru Creştinii care erau ocărîţi de alţii şi nu sufereau ocara.
nu socoteşte răul,
Zice: Dragostea, chiar dacă ar pătimi toate relele, nu numai că nu luptă Împotriva celor ce îi fac rău, dar nici măcar nu socoteşte cît de puţin că este rău ceea ce pătimeşte. Vezi însă - o, cititorule! - că, arătînd semnele dragostei, Pavel nu zice că dragostea rîvneşte şi pizmuieşte, că luptă împotriva pizmei, sau că se mişcă spre mînie şi că o stăpîneşte şi o opreşte. Nu! - ci zice că nu lasă cît de puţin să răsară vreo răutate şi patimă, şi nu socoteşte deloc răul ca rău. Pavel zice aceasta pentru Creştinii ce sînt ocărîţi de alţii, învăţîndu-i să nu-i ocărască şi ei dimpotrivă pe cei ce-i ocărăsc.
6 nu se bucură de nedreptate,
Adică dragostea nu se bucură cînd e nedreptăţit cineva, şi bîntuit de alţii şi pătimeşte vreun rău, pentru că aceasta nu este însuşirea dragostei, ci a bucuriei de rău şi a pizmei.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
270Întrebat fiind ce va să zică: „dragostea nu face necuviinţă", marele Vasilie răspunde: „Aceasta este întocmai cu a zice: «Dragostea nu cade din chipul său». Iar «chipul dragostei» sînt însuşirile dragostei, numărate una după alta de Apostol întru acelaşi loc" (hotărîrea 247 pe scurt), (n. aut.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ci împreună se bucură cu adevărul.
Zice: Nu numai că dragostea nu se bucură de nedreptate, ci - ceea ce e mai mare - se bucură împreună cu acela ce sporeşte. Şi, cînd se înfăţişează şi se slăveşte adevărul celorlalţi, atunci se slăveşte şi dragostea, şi sporirea acelora şi slava adevărului le socoteşte ale sale. Pavel a zis aceasta pentru cei ce pizmu-iesc şi se mîhnesc cînd află că alţii se învrednicesc de binefaceri şi sporesc.271
7 Toate le suferă,
Zice: Dragostea le suferă pe toate: şi ocările, şi necinstirile, şi rănile, şi moartea; pentru că răbdarea aceasta întru toate o dăruieşte dragostei înde-lunga-răbdare, pe care a spus mai sus Pavel că o are dragostea. Apostolul zice aceasta pentru cei ce sînt vrăjmăşuiţi de către alţii, învăţîndu-i să sufere orice ar pătimi de la aceia.
toate le crede,
Zice: Dragostea crede orice i-ar spune prietenul iubit şi nu socoteşte că acesta ori altul ar grăi vreo minciună şi vreun cuvînt făţarnic.
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Zice: Dragostea nu se deznădăjduieşte şi nu se îndoieşte pentru prietenul său cel iubit, ci totdeauna nădăjduieşte că acela se va preface şi va spori spre mai bine. Pavel a zis aceasta pentru Creştinii ce se deznădăjduiesc pentru ceilalţi. Căci dragostea suferă toate metehnele prietenului său iubit, nădăjduind schimbarea, şi, chiar dacă acela rămîne întru răutatea sa, ea nu se desparte de dragostea lui, fiindcă - zice - „toate le rabdă". Aceasta a zis-o pentru cei iubiţi care se despart unii de alţii cu lesnire, pentru metehne omeneşti.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
271Pentru aceasta zice dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului că dragostea se naşte din faptele bune, dar şi faptele bune se nasc din dragoste; şi că mei faptele bune nu folosesc fără dragoste, nici, iarăşi, dragostea singură nu foloseşte fără lucrările şi faptele bune. Şi spune aşa: „Cineva poate vedea însă că dragostea se naşte din faptele bune, dar şi că faptele bune se nasc din dragoste. Despre aceasta zice şi Domnul în Evanghelie: «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte»; şi, în altă parte: «Cel ce Mă iubeşte va păzi ponincile Mele». Şi, fără dragoste, nici lucrările faptelor bune nu sînt lăudate şi folositoare celor ce le fac, nici dragostea fără de fapte, pe care Pavel le arată Corintenilor prin multe numiri, scriind: De aş face acelea şi acelea, iar dragoste nu aş avea, nimic nu mă folosesc! Iar ucenicul lui Hristos cel iubit mai cu osebire zice: «Să nu iubim numai cu cuvîntul, mei numai cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!" (capitolul 58 din cele filosofice şi teologice), (n. aut.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
8 Dragostea nu cade niciodată.
Adică dragostea nu se sminteşte niciodată, ci le isprăveşte pe toate. Ori şi aşa se înţelege mai bine, că dragostea nu se topeşte niciodată, nici nu se rupe, nici nu încetează, ci rămîne şi în veacul acesta, şi întru cel viitor, cînd toate celelalte au să înceteze şi au să se facă nelucrătoare, precum zice mai departe:272
Şi proorociile se vor face nelucrătoare, darul limbilor va înceta,
După ce a numărat în şir semnele, ramurile şi isprăvile dragostei, marele Apostol iarăşi o înalţă aici, în alt chip, zicînd că proorociile şi vorbirea în limbi vor lua sfîrşit, şi doar dragostea are să rămînă veşnică şi nesfîrşită. Căci, deşi proorociiie şi vorbirea în osebite limbi s-au dat de către Duhul Sfînt pentru a se primi şi a se lăţi credinţa întru neamuri, după ce credinţa se va lăţi, vor înceta şi proorociiie şi limbile, fiind de prisos încă în viaţa aceasta şi, mai ales, în cea viitoare.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
272După Folie, „«dragostea nu cade niciodată», adică nu greşeşte din voinţă (ci fără voie), ci pururea îşi află prilejuri bune şi folositoare prin care-1 ţine pe cel ce o foloseşte a stărui şi a nu se dezbina din iubirea şi unirea către altul, chiar dacă celălalt s-ar feri şi ar da pricini dc despărţire; căci dragostea îl suferă, nădăjduieşte şi îl rabdă pe cel ce i-a greşit". Iar marele Macarie mai înalt şi mai văzător de cele dumnezeieşti tîlcuieşte această zicere a Apostolului, cum că „cei ce au toate darurile pe care le-a numărat mai sus Apostolul - adică a avea toată credinţa, a-şi da toate avuţiile milostenie pentru Hristos, a-şi da trupul spre mucenicie pentru Hristos şi a face minuni - toţi aceştia - zice - pot să cadă, ca unii ce nu au ajuns la dragostea cea desăvîrşită; iar cel ce are dragostea cea desăvîrşită nu cade, căci nu poate cădea. Şi îţi spun - zice - că am văzut oameni care au ajuns la toate darurile şi s-au făcut părtaşi Duhului, dar au căzut, neajungînd la dragostea cea desăvîrşită" (cuvîntul 27, răspunsul 14). Şi apoi sfintul aduce pilde spre adeverirea cuvîntului său, anume cum un evghenii (nobil) înţelept -după ce şi-a vîndut toate avuţiile pentru Hristos, şi le-a dat săracilor, şi i-a slobozit pe robii săi şi s-a făcut vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită - în urmă a căzut în înverşunări [„curvii şi sodomii", n. m.] şi în nenumărate răutăţi, fiindcă s-a mîndrit. Altul, avînd şi el multă credinţă în Hristos, s-a făcut mărturisitor în vremea prigoanei, suferind munci. Mai tîrziu, cînd s-a tăcut pace, a fost slobozit şi era vestit, fiindcă şi genele ochilor săi erau vătămate, pentru că fuseseră afumate de către tirani. Apoi, slăvit fiind de toţi, a ajuns întru atîta netemerc de Dumnezeu, încît s-a făcut ca şi cînd nu ar fi auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu. Altul şi-a dat tmpul la mucenicie şi a fost spînzurat şi zgîriat cu unghii dc fier. apoi a fost aruncat în temniţă. Şi, slujindu-i în temniţă o călugăriţă, a căzut cu dînsa în curvie. Un alt nevoitor înţelept era atîl de bogat întru danii lui Dumnezeu, încît darul fierbea în inima lui, şi vindeca felurite boli ale oamenilor şi izgonea draci prin punerea mîinilor. La urmă însă, fiindcă s-a lenevit şi s-a înălţat din pricina slavei lumii, s-a mîndrit şi a căzut în adîncurilc păcatului. Iar eu adaug aici şi pilda ticălosului şi putredului Saprichie, care, măcar că a suferit atîlea mucenicii pentru Hristos şi era gata să primească cununa Lui, fiindcă nu a voit să-1 ierte pe Sfintul Nichifor, care-i urma cerîndu-i iertare - vai! - a fost lepădat de Hristos şi a moştenit munca de veci, ticălosul, ca unul ce nu avea dragoste. De aceea urmează marele Macarie şi zice: „Vezi că, mai înainte de a ajunge la măsurile dragostei, aceştia cad? Căci cel ce a ajuns la dragostea pentm Dumnezeu s-a legat, s-a îmbătat, s-a afundat şi rob este, ca întru cealaltă lume, ca şi cum nu şi-ar simţi firea sa" (la fel). Vezi despre dragoste subînsemnările zicerii „plinirea Legii este dragostea" (Romani 13:10) şi a zicerii ..rodul Duhului este dragostea" (Galateni 5:22). (n. aut.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cunoştinţa se va face nelucrătoare.
9 Căci în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10 Iar cînd va veni sfirşitul, atunci cea din parte se va strica.
Aici, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, căci, dacă cunoştinţa are să înceteze şi are să se strice - precum zice fericitul Pavel - atunci cum o să petrecem fără cunoştinţă veacul viitor? Spre dezlegarea nedumeririi, răspundem că Pavel zice aici că în veacul acela are să înceteze cunoştinţa cea nedesăvîrşită, aceea „din parte", cînd va veni cunoştinţa cea desăvîrşită, întru viitoarea viaţă. Căci atunci nu vom cunoaşte numai cît ştim acum, ci mult mai multe şi mai cu desăvîrşire. Precum, de pildă, acum ştim că Dumnezeu este pretutindeni, dar cum este pretutindeni nu ştim; sau, acum ştim că Fecioara a născut, dar nu ştim în ce chip a născut. Iar atunci, în viitoarea viaţă, avem să cunoaştem despre acestea ceva mai mult, cît ne este de folos.273
Dr. Ioan Lacatusu: Presa de limba maghiara are ca element constant "intoleranta, ostilitatea si ura fata de romani"
Centrul European de Studii Covasna-Harghita a scos de sub tipar al doilea volum din seria 'Romanii in mass-media maghiara din Covasna si Harghita', ce reuneste traduceri si analize ale unor articolele aparute intre anii 2006-2009 in presa de limba maghiara din cele doua judete, transmite corespondentul AGERPRES.Directorul centrului, Ioan Lacatusu, a declarat ca acest volum, asemenea celui precedent, aparut in 2006, la Editura Eurocarpatica, permite cititorilor romani care nu stiu limba maghiara sa cunoasca direct de la sursa continutul si mesajul discursului principalilor lideri politici si civici, precum si a formatorilor de opinie din presa maghiara.
'Am lucrat cu materialul clientului', a declarat Lacatusu, mentionand ca articolele care abordeaza convietuirea interetnica dintre romani si maghiari au ca element constant 'intoleranta, ostilitatea si ura fata de romani', precum si mesajele cu caracter antiromanesc.
'Profitand de necunoasterea limbii maghiare de catre majoritatea populatiei romanesti si de lipsa oricaror replici din partea mediilor romanesti, liderii maghiari (...) practica discursuri hiperetnicizate, specifice unei politici identitare agresive, cu mesaj nostalgic si revizionist, si mai grav, in multe cazuri indemnand fatis la lupta armata, la actiuni violente pentru obtinerea dezideratelor autonomiste', afirma Ioan Lacatusu, avertizand, totodata, asupra impactului negativ pe care astfel de discursuri le au asupra climatului de convietuire interetnica.
Volumul este structurata pe trei teme referitoare la istoria romanilor reflectata in presa maghiara, la biserica ortodoxa din arcul intracarpatic, precum si la problematica romano-catolicilor din Moldova, dar contine si o serie de studii si sinteze documentare pe diverse teme, precum autonomia teritoriala a 'Tinutului Secuiesc'. Centrul European de Studii Covasna-Harghita a fost infiintat in urma cu zece ani de un grup de intelectuali romani din zona si se defineste ca fiind o organizatie nonguvernamentala cu caracter stiintific, cultural si social. Sursa Agerpres
300 DE ANI DE LA NAŞTEREA ÎN CER A SFÂNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI, CEL ÎNDREPTAT CU BLÂNDEŢE DE ÎNŞELAREA CATOLICĂ DE SF VARVARA
În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".
Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.
Anul acesta, de la fericita sa naştere în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au împlinit trei secole. De aceea şi în Rusia Mică a fost şi este încă cinstit în mod deosebit.
Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.
Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor", meditând 
aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".
Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.
În acest an Biserica Ortodoxă marchează 300 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (1651-1709).
Cu acest prilej, în ziua de 10 noiembrie, cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Dimitrie din Rostov au fost aduse la Lavra Peşterilor din Kiev. Racla ce conţine mâna dreaptă a Sfântului Dimitrie a fost adusă în Lavra Kievului de către protoiereul Vladimir Hvost, parohul Bisericii Sfântului Arhanghel Mihail din satul Polovki, regiunea Cernigov, unde moaştele se află tot timpul în cursul anului bisericesc.
