Ce spun Sfinții Părinți despre practica botezării copiilor?

scris de diac. dr. Liviu Petcu

Sfântul Dionisie Areopagitul relevă faptul că unii râdeau atunci de botezul pruncilor, menționând că e eronat ca alții (nașul) să se lepede de cel rău și să mărturisească credința creștină în numele pruncilor inconștienți. Acestei idei îi subscriu în zilele noastre neoprotestanții.

Botezul copiilor reprezintă o practică ce își are rădăcini atât în Sfânta Scriptură, cât și în tradiția apostolică și patristică. În demersul nostru, avem intenţia de a arăta, în ordine cronologică, pe baza mărturiilor post-apostolice și patristice, a istoriei Bisericii vechi, că există numeroase indicaţii că nou-născuţii erau încă de atunci botezaţi.

Pedobaptismul în secolele I-II

Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100?-160), care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I, XV). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe. Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).
Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al II-lea – mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit (pe Hristos)” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.
Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.

Cuv. Serafim Rose: Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu: (1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.; (2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atît bune cît şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească. Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfînta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfîntului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rînd un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpînirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfîrşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Sinaitul sau Sfîntul Grigorie Palama, iar cîteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcînd un contrast izbitor cu secolul XIX cînd, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor).

Dar această stare se arată ca o mare primejdie pe care trebuie să o accentuăm în lucrarea noastră. Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămînă cu totul necunoscute decît să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mîndrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decît oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune. Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rînd de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, cînd purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfîntul Bătrîn Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele cîteva mănăstiri, atunci, cu atît mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegînd şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.

Sfîntul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfîntului Sofronie, scria: “Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atît a celor elino-greceşti, cît şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vînzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfînt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Practica rugăciunii lui Iisus sau a minţii, continuă Sfîntul Paisie, este posibilă numai în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială că puţini sunt aceia care, în vremurile acestea de slabe nevoinţe ascetice, se străduiesc să ajungă pe înălţimile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască cum ar putea fi cu putinţă acest lucru); dar avertismentele Sfîntului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi pentru o mare parte dintre creştinii ortodocşi de azi care se angajează în lupte duhovniceşti mai mici. Oricine citeşte Filocalia sau alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe Vieţi de Sfinţi, va da peste pasaje despre rugăciunea minţii, despre vederile dumnezeieşti, despre îndumnezeire sau despre alte înalte stări duhovniceşti, dar pentru creştinii ortodocşi este esenţial să ştie ce trebuie să gîndească şi să simtă despre toate acestea.

Pentru aceasta, să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre acestea şi care este, în general, modul nostru de abordare a Sfinţilor Părinţi.

Fericitul Bătrîn Macarie de la Optina († 1860) a socotit necesar să scrie o lucrare specială şi anume “Avertisment pentru cei care citesc cărţi duhovniceşti patristice, dornici să practice rugăciunea lui Iisus”. Aici, acest mare Părinte, a cărui viaţă ajunge puţin şi în secolul nostru, ne arată foarte clar care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: “Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi au scris despre aceste mari daruri duhovniceşti pentru ca nimeni să nu se nevoiască fără discernămînt pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slăvite daruri şi descoperiri primite de către cei vrednici de dînsele, să poată să-şi dea seama de adînca lor neputinţă şi micime pentru ca, chiar fără voia lor, să fie înclinaţi spre smerenie, care e necesară pentru cei ce caută mîntuirea mai mult decît celelalte lucrări sau virtuţi”. Şi iarăşi, Sfîntul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzînd vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta 26:25). Astfel, prima noastră apropiere de aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi trebuie să fie plină de smerenie.

Sfîntul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mîntuire a rîvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta 4:42). Sfîntul Isaac Sirul (sec. VI) învaţă în a doua sa Omilie (sintetizată de Bătrînul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): “Cei ce caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punîndu-şi nădejdea în ele, sau mai ales cei ce se străduiesc prematur pentru a avea vederi sau contemplaţii duhovniceşti cad în înşelarea vrăşmaşului şi în adîncul întunericului şi al confuziei care a cuprins mintea, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi daţi pradă dracilor pentru a fi batjocoriţi din cauza căutării lor plină de mîndrie, care trece peste măsura şi vrednicia lor”. Astfel, trebuie să ne apropiem de Sfinţii Părinţi cu smerita intenţie de a începe o viaţă duhovnicească de la treapta cea mai de jos, nici măcar să nu ne închipuim în starea celor ce au dobîndit acele slăvite stări duhovniceşti, care sunt cu desăvîrşire dincolo de măsura noastră. Sfîntul Nil de la Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate, scrie în al său Aşezămînt Monahal (cap. 2): “Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflîndu-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe cînd noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…”.

Pentru a întări smerita noastră intenţie în citirea Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, care ne învaţă “cele cuvenite începătorilor”, “ABC-urile”. Un ucenic din Gaza secolului VI, care era într-un duh foarte asemănător începătorului ortodox de azi, a scris odată unui bătrîn văzător cu duhul, Sfîntul Varsanufie: “Am cărţi de dogmatică şi cînd le citesc simt că mintea mea se ridică din gîndurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La acestea, Sfîntul Bătrîn răspunse: “N-aş vrea să-ţi ocupi mintea cu astfel de cărţi, pentru că ele ridică mintea pe înălţimi; ci este mai bine să cercetezi cuvintele Bătrînilor care şi-au smerit cugetul prin cele de jos. Am spus acestea nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci numai pentru a te sfătui spunîndu-ţi că hrana e diferită” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop esenţial al acestui studiu de patrologie va fi chiar acela de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care trebuie lăsate pentru mai tîrziu.

Şi iarăşi, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în funcţie de starea în care se află: unele sunt aplicabile în mod deosebit pustnicilor, neaplicîndu-se în mod direct monahilor care trăiesc o viaţă comună; altele, care se aplică monahilor, în general nu vor folosi prea mult laicilor; şi indiferent de stare, hrana duhovnicească potrivită pentru cei cu ceva experienţă poate fi în întregime de neasimilat pentru începători. De îndată ce cineva a dobîndit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeieşti în cadrul rînduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică a scrierilor mai accesibile ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – abia după aceea poate dobîndi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, prin aplicarea lor la propria condiţie de viaţă. Despre toate acestea Episcopul Ignatie Briancianinov scrie următoarele: “S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobîndi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert, începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvîrşită faţă de un Bătrîn. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atît de mult un începător încît, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mîntuirea sa, şi să sporească duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. De aceea, conchide el: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfîntă viaţă monahală” (The Arena, cap. 10). Ceea ce afirmă aici Episcopul Ignatie despre călugări se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de diferitele condiţii ale acestei vieţi. La sfîrşitul acestei Introduceri voi face precizări legate de lectura duhovnicească pentru mireni.

Sfîntul Varsanufie arată într-un alt răspuns (nr. 62) încă ceva foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: “Cel ce se îngrijeşte de mîntuirea lui nu trebuie deloc să întrebe [Bătrînii, adică cărţile patristice] doar pentru dobîndirea cunoştinţei, pentru că, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngîmfă (I Cor. 8:1); este mult mai potrivit să întrebi despre patimi şi despre cum trebuie să ne trăim viaţa, adică cum să te mîntui; pentru că aceasta este necesar, şi duce spre mîntuire”. Astfel, nu se cuvine ca cineva să-i citească pe Sfinţii Părinţi dintr-o simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără hotărîrea fermă de a pune în practică învăţăturile lor, conform cu propriul nivel duhovnicesc. “Teologii” moderni, academici, au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să ai multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea vreo cunoştinţă duhovnicească. Sfîntul Macarie cel Mare spune despre unii ca aceştia (Omilia 17:9) că: “După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculîndu-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvîntul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămîn cu mintea la o oarecare închipuire” .

O probă care ne va arăta dacă citirea Sfinţilor Părinţi este academică sau lucrătoare [existenţială - n.tr.] este propusă de Sfîntul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că atunci cînd vorbea despre Sfinţii Părinţi devenea mîndru şi trufaş (Răspunsul nr. 697): “Cînd discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre Răspunsurile lor, trebuie să te osîndeşti, spunîndu-ţi: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, de vreme ce eu nu am dobîndit nimic din acestea şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc, învăţîndu-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească întru mine cuvîntul Apostolului: „tu, cel care-l înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2:21). Astfel, atitudinea noastră faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osîndire de sine.

În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că adevăratul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de “desfătare spirituală” sau să ne îndreptăţească în vreun fel, sau să ne confere o cunoaştere superioară, sau să ne transpună într-o stare “contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicării virtuţilor. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au discutat despre deosebirea dintre viaţa “practică” şi viaţa “contemplativă” (sau, mai potrivit, “noetică”), şi aici trebuie să subliniem faptul că aceasta nu se referă, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificială dintre cei care duc o viaţă “obişnuită” într-o “Ortodoxie exterioară” a “faptelor bune”, şi acea viaţă “lăuntrică” care este cultivată numai de monahi sau de vreo elită intelectuală; nicidecum, ci există doar o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, care este trăită de fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau avansat; “acţiunea” (praxis în greceşte) sau “practica” este calea, iar “contemplaţia” sau “îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă mai ales la viaţa activă, şi nu la viaţa contemplativă; cînd se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor şi luptelor noastre, care viaţă contemplativă este experiată profund numai de către o mică parte dintre marii Sfinţi, dar în deplinătatea ei va fi cunoscută numai în veacul ce va să vină. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorîtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei ruseşti, “au avut în vedere aproape exclusiv viaţa practică, şi nu pe cea noetică”.

Fără îndoială că, chiar cu această Introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în acest secol de înţelepciune îngîmfată nu vor scăpa de unele curse care îi aşteaptă ca pe unii care vor să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi în contextul lor deplin ortodox. De aceea, înainte de a ne apuca de Patrologia propriu-zisă, să ne oprim aici şi să analizăm pe scurt cîteva dintre greşelile făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma astfel o concepţie mai clară despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

sursa: „Mai aproape de Dumnezeu”, Cuv.Serafim Rose

citiţi şi:

Cuv.Serafim Rose: Sfinţii Părinţi – călăuza sigură spre adevăratul Creştinism

Sfinţi Părinţi despre dragostea creştină. Tâlcuiri la Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

I Corinteni

CAPITOLUL XIII

4 Dragostea îndelung rabdă, se îmbunătăţeşte,

De aici, Apostolul începe a număra semnele şi isprăvile dragostei către aproapele. Şi ca întîi semn al ei pune îndelunga-răbdare, rădăcina oricărei fi­losofii, căci îndelung-răbdător se numeşte acela care are suflet larg şi soco-teală vitejească a inimii.²⁶⁸ Însă, fiindcă de multe ori unii se arată a fi îndelung-răbdători luîndu-i în rîs pe cei ce se mînie asupra lor şi-i fac a se aprinde mai mult de mînie, Apostolul a adăugat că dragostea „se îmbunătăţeşte", adică are năravuri bune, fără răutate şi batjocură, nedefaimător, precum acela ce se arată îndelung-răbdător cu făţărnicie. Apostolul a zis acestea mustrîndu-i pe prigonitorii şi pe ipocriţii care se aflau în Corint.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

²⁶⁸De aceea arată şi Isaia că îndelunga-răbdare este potrivnică împuţinării de suflet, zi-cînd: „Că aşa zice Domnul (...): Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfint şi sînt cu cei smeriţi şi înfrînţi, ca să înviorez pe cei cu duhul uimlit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frîntă" (capitolul 57, stih 15). Şi Solomon vorbeşte foarte înţelept de cel îndelung-răbdător, zicînd că „bărbatul îndelung-răbdător e mai bun decît cel tare" (Pilde 16:32) şi mai bun decît omul cu dregătorie: ..Mai bun este cel îndelung-răbdător decît cel înalt" (Ecclesiast 7:9). Şi purtătorul de Dumne­zeu Maxim, hotărînd ce înseamnă „îndelung-răbdător", zice: „îndelung-răbdător este cel ce aşteaptă sfîrşitul ispitei, luînd lauda răbdării" (capitolul 23 al sutei a patra despre dragoste). Şi iarăşi: „Bărbatul îndelung-răbdător este mult întru înţelepciune, căci suferă toate cele de scîrbă gîndindu-se la sfîrşit şi aşteptîndu-1. Iar sfirşitul este viaţa veşnică, după Apostolul" (la fel, capitolul 24). (n. aut.)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

nu rîvneşte,

Adică dragostea nu-i zavistuieşte şi nu-i pizmuieşte pe cei mai buni, fiindcă este zavistie şi întru cele bune, cînd cineva e îndelung-răbdător dar îi rîvneşte pe alţii. Ci dragostea fuge şi de zavistie, şi de pizmă. Apostolul a zis aceasta pentru zavistnicii şi pizmuitorii ce erau în Corint.

nu se semeţeşte,

Adică dragostea nu se arată semeaţă, ci îl face înţelept şi statornic întru cugetare pe cel ce o are. Căci semeţ este acela ce se înalţă cu cugetarea, cel uşor de minte şi trîndav în năravuri. Şi zice aceasta pentru cei uşurateci şi deşerţi ce erau în Corint.²⁶⁹

nu se trufeşte.

Adică dragostea nu se mîndreşte. Pentru că este cu putinţă a avea cineva toate bunătăţile şi semnele de mai sus ale dragostei, dar să se trufească şi să se mîndreasca pentru ele. Iar dragostea, pe lîngă bunătăţile zise, are încă şi smerita-cugetare.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

²⁶⁹ Iar marele Vasilie zice că „tot ce nu se ia pentni trebuinţă, ci pentru podoabă, e întinat de semeţie" (hotărîrea 49 pe scurt). Iar pururca-pomenitul şi mult-învăţatul Dositei al Ierusali­mului zice că „semeţia este orice lucru zadarnic şi fără vreme. Iar zicerea aceasta a Aposto­lului se trage de la cei trufaşi, care în zadar şi fără vreme osteneau iubind feţe nevrednice. Pentm aceasta a şi zis: «dragostea nu se semeţeşte», adică nu face nimic în zadar" (foaia 314 a celor douăsprezece cărţi). Iar Sfîntul Grigorie Nyssis arată că, „prin zicerea «nu se sume-ţeşte», Apostolul a arătat de unde este nemîndria dragostei" (Cuvîntul la zicerea „ iar cînd se vor supune Lui toate... ", tomul II). (n. aut.)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

5 Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,

Adică dragostea nu numai că nu se mîndreşte, dar, chiar dacă ar suferi patimile cele mai de ruşine şi mai rele, nu le socoteşte de necinste, pentru omul iubit, la fel cum şi Hristos, pentru dragostea noastră, nu numai că a primit moartea Crucii cea necinstită şi de ruşine, ci a şi socotit-o slavă şi cinste a Sa.

Însă şi aşa vei înţelege zicerea, anume că dragostea nu ocărăşte, nu zice cuvînt şi nu face lucru mîrşav. Căci ce altceva este mai grozav şi mai tară cuviinţă decît omul ocărîtor?²⁷⁰

nu le caută pe ale sale, nu se întărită,

Aici, Pavel tîlcuieşte chipul în care dragostea nu face necuviinţă, şi zice că dragostea nu caută folosul său, ci folosul fratelui. Şi se socoteşte că face ne­cuviinţă atunci cînd nu va slobozi pe fratele său de necuviinţele ce le face, ori prin cuvînt, ori prin fapte. Apostolul zice aceasta pentru Corintenii care îi tre­ceau cu vederea pe fraţii lor şi nu-i îndreptau.

Şi, pentru că nu face necuviinţă, dragostea - zice - nici nu se întărîtă şi nu se porneşte spre mînie. Căci cel mînios este şi fără cuviinţă - după Parimistul, care zice: „Bărbatul mînios nu este bine-cuviincios sau cu bun chip" (Pilde 9:25). Apostolul zice aceasta pentru Creştinii care erau ocărîţi de alţii şi nu su­fereau ocara.

nu socoteşte răul,

Zice: Dragostea, chiar dacă ar pătimi toate relele, nu numai că nu luptă Împotriva celor ce îi fac rău, dar nici măcar nu socoteşte cît de puţin că este rău ceea ce pătimeşte. Vezi însă - o, cititorule! - că, arătînd semnele dragos­tei, Pavel nu zice că dragostea rîvneşte şi pizmuieşte, că luptă împotriva piz­mei, sau că se mişcă spre mînie şi că o stăpîneşte şi o opreşte. Nu! - ci zice că nu lasă cît de puţin să răsară vreo răutate şi patimă, şi nu socoteşte deloc răul ca rău. Pavel zice aceasta pentru Creştinii ce sînt ocărîţi de alţii, învăţîndu-i să nu-i ocărască şi ei dimpotrivă pe cei ce-i ocărăsc.

6 nu se bucură de nedreptate,

Adică dragostea nu se bucură cînd e nedreptăţit cineva, şi bîntuit de alţii şi pătimeşte vreun rău, pentru că aceasta nu este însuşirea dragostei, ci a bucuriei de rău şi a pizmei.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

²⁷⁰Întrebat fiind ce va să zică: „dragostea nu face necuviinţă", marele Vasilie răspunde: „Aceasta este întocmai cu a zice: «Dragostea nu cade din chipul său». Iar «chipul dragostei» sînt însuşirile dragostei, numărate una după alta de Apostol întru acelaşi loc" (hotărîrea 247 pe scurt), (n. aut.)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

ci împreună se bucură cu adevărul.

Zice: Nu numai că dragostea nu se bucură de nedreptate, ci - ceea ce e mai mare - se bucură împreună cu acela ce sporeşte. Şi, cînd se înfăţişează şi se slă­veşte adevărul celorlalţi, atunci se slăveşte şi dragostea, şi sporirea acelora şi slava adevărului le socoteşte ale sale. Pavel a zis aceasta pentru cei ce pizmu-iesc şi se mîhnesc cînd află că alţii se învrednicesc de binefaceri şi sporesc.²⁷¹

7 Toate le suferă,

Zice: Dragostea le suferă pe toate: şi ocările, şi necinstirile, şi rănile, şi moartea; pentru că răbdarea aceasta întru toate o dăruieşte dragostei înde-lunga-răbdare, pe care a spus mai sus Pavel că o are dragostea. Apostolul zice aceasta pentru cei ce sînt vrăjmăşuiţi de către alţii, învăţîndu-i să sufere orice ar pătimi de la aceia.

toate le crede,

Zice: Dragostea crede orice i-ar spune prietenul iubit şi nu socoteşte că acesta ori altul ar grăi vreo minciună şi vreun cuvînt făţarnic.

toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Zice: Dragostea nu se deznădăjduieşte şi nu se îndoieşte pentru prietenul său cel iubit, ci totdeauna nădăjduieşte că acela se va preface şi va spori spre mai bine. Pavel a zis aceasta pentru Creştinii ce se deznădăjduiesc pentru cei­lalţi. Căci dragostea suferă toate metehnele prietenului său iubit, nădăjduind schimbarea, şi, chiar dacă acela rămîne întru răutatea sa, ea nu se desparte de dragostea lui, fiindcă - zice - „toate le rabdă". Aceasta a zis-o pentru cei iu­biţi care se despart unii de alţii cu lesnire, pentru metehne omeneşti.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

²⁷¹Pentru aceasta zice dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului că dragostea se naşte din faptele bune, dar şi faptele bune se nasc din dragoste; şi că mei faptele bune nu folosesc fără dragoste, nici, iarăşi, dragostea singură nu foloseşte fără lucrările şi faptele bune. Şi spune aşa: „Cineva poate vedea însă că dragostea se naşte din faptele bune, dar şi că faptele bune se nasc din dragoste. Despre aceasta zice şi Domnul în Evanghelie: «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte»; şi, în altă parte: «Cel ce Mă iubeşte va păzi ponincile Mele». Şi, fără dragoste, nici lucrările faptelor bune nu sînt lăudate şi folositoare celor ce le fac, nici dragostea fără de fapte, pe care Pavel le arată Corintenilor prin multe numiri, scriind: De aş face acelea şi acelea, iar dragoste nu aş avea, nimic nu mă folosesc! Iar ucenicul lui Hristos cel iubit mai cu osebire zice: «Să nu iubim numai cu cuvîntul, mei numai cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!" (capitolul 58 din cele filosofice şi teologice), (n. aut.)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

8 Dragostea nu cade niciodată.

Adică dragostea nu se sminteşte niciodată, ci le isprăveşte pe toate. Ori şi aşa se înţelege mai bine, că dragostea nu se topeşte niciodată, nici nu se rupe, nici nu încetează, ci rămîne şi în veacul acesta, şi întru cel viitor, cînd toate ce­lelalte au să înceteze şi au să se facă nelucrătoare, precum zice mai departe:²⁷²

Şi proorociile se vor face nelucrătoare, darul limbilor va înceta,

După ce a numărat în şir semnele, ramurile şi isprăvile dragostei, marele Apostol iarăşi o înalţă aici, în alt chip, zicînd că proorociile şi vorbirea în limbi vor lua sfîrşit, şi doar dragostea are să rămînă veşnică şi nesfîrşită. Căci, deşi proorociiie şi vorbirea în osebite limbi s-au dat de către Duhul Sfînt pen­tru a se primi şi a se lăţi credinţa întru neamuri, după ce credinţa se va lăţi, vor înceta şi proorociiie şi limbile, fiind de prisos încă în viaţa aceasta şi, mai ales, în cea viitoare.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

²⁷²După Folie, „«dragostea nu cade niciodată», adică nu greşeşte din voinţă (ci fără voie), ci pururea îşi află prilejuri bune şi folositoare prin care-1 ţine pe cel ce o foloseşte a stă­rui şi a nu se dezbina din iubirea şi unirea către altul, chiar dacă celălalt s-ar feri şi ar da pri­cini dc despărţire; căci dragostea îl suferă, nădăjduieşte şi îl rabdă pe cel ce i-a greşit". Iar ma­rele Macarie mai înalt şi mai văzător de cele dumnezeieşti tîlcuieşte această zicere a Aposto­lului, cum că „cei ce au toate darurile pe care le-a numărat mai sus Apostolul - adică a avea toată credinţa, a-şi da toate avuţiile milostenie pentru Hristos, a-şi da trupul spre mucenicie pentru Hristos şi a face minuni - toţi aceştia - zice - pot să cadă, ca unii ce nu au ajuns la dra­gostea cea desăvîrşită; iar cel ce are dragostea cea desăvîrşită nu cade, căci nu poate cădea. Şi îţi spun - zice - că am văzut oameni care au ajuns la toate darurile şi s-au făcut părtaşi Duhu­lui, dar au căzut, neajungînd la dragostea cea desăvîrşită" (cuvîntul 27, răspunsul 14). Şi apoi sfintul aduce pilde spre adeverirea cuvîntului său, anume cum un evghenii (nobil) înţelept -după ce şi-a vîndut toate avuţiile pentru Hristos, şi le-a dat săracilor, şi i-a slobozit pe robii săi şi s-a făcut vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită - în urmă a căzut în înverşunări [„curvii şi sodomii", n. m.] şi în nenumărate răutăţi, fiindcă s-a mîndrit. Altul, avînd şi el multă credinţă în Hristos, s-a făcut mărturisitor în vremea prigoanei, suferind munci. Mai tîrziu, cînd s-a tă­cut pace, a fost slobozit şi era vestit, fiindcă şi genele ochilor săi erau vătămate, pentru că fu­seseră afumate de către tirani. Apoi, slăvit fiind de toţi, a ajuns întru atîta netemerc de Dumnezeu, încît s-a făcut ca şi cînd nu ar fi auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu. Altul şi-a dat tmpul la mucenicie şi a fost spînzurat şi zgîriat cu unghii dc fier. apoi a fost aruncat în temni­ţă. Şi, slujindu-i în temniţă o călugăriţă, a căzut cu dînsa în curvie. Un alt nevoitor înţelept era atîl de bogat întru danii lui Dumnezeu, încît darul fierbea în inima lui, şi vindeca felurite boli ale oamenilor şi izgonea draci prin punerea mîinilor. La urmă însă, fiindcă s-a lenevit şi s-a înălţat din pricina slavei lumii, s-a mîndrit şi a căzut în adîncurilc păcatului. Iar eu adaug aici şi pilda ticălosului şi putredului Saprichie, care, măcar că a suferit atîlea mucenicii pentru Hristos şi era gata să primească cununa Lui, fiindcă nu a voit să-1 ierte pe Sfintul Nichifor, care-i urma cerîndu-i iertare - vai! - a fost lepădat de Hristos şi a moştenit munca de veci, ticălosul, ca unul ce nu avea dragoste. De aceea urmează marele Macarie şi zice: „Vezi că, mai înainte de a ajunge la măsurile dragostei, aceştia cad? Căci cel ce a ajuns la dragostea pentm Dumnezeu s-a legat, s-a îmbătat, s-a afundat şi rob este, ca întru cealaltă lume, ca şi cum nu şi-ar simţi firea sa" (la fel). Vezi despre dragoste subînsemnările zicerii „plinirea Legii este dragostea" (Romani 13:10) şi a zicerii ..rodul Duhului este dragostea" (Galateni 5:22). (n. aut.)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

cunoştinţa se va face nelucrătoare.

9 Căci în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10 Iar cînd va veni sfirşitul, atunci cea din parte se va strica.

Aici, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, căci, dacă cunoştinţa are să înce­teze şi are să se strice - precum zice fericitul Pavel - atunci cum o să petre­cem fără cunoştinţă veacul viitor? Spre dezlegarea nedumeririi, răspundem că Pavel zice aici că în veacul acela are să înceteze cunoştinţa cea nedesăvîrşită, aceea „din parte", cînd va veni cunoştinţa cea desăvîrşită, întru viitoarea viaţă. Căci atunci nu vom cunoaşte numai cît ştim acum, ci mult mai multe şi mai cu desăvîrşire. Precum, de pildă, acum ştim că Dumnezeu este pretutindeni, dar cum este pretutindeni nu ştim; sau, acum ştim că Fecioara a născut, dar nu ştim în ce chip a născut. Iar atunci, în viitoarea viaţă, avem să cunoaştem de­spre acestea ceva mai mult, cît ne este de folos.²⁷³