La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari, adică „incorecţi politic”! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”[1]. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.
De regulă, cei care s-au ridicat în „apărarea” lui Eminescu au căutat să demonstreze contrariul, anume că poetul n-a fost „reacţionar”. Fireşte, textele ziaristului sunt probatoare în acest sens şi a relua polemica mi se pare a ne bate gura degeaba. De aceea, mai profitabil ne este a transforma „defectul” în supremă calitate, de o actualitate stringentă, acum şi pentru viitor. Şi nu e vorba de a ne hazarda în cine ştie ce speculaţii. Eminescu ne-a îndrumat el însuşi către o asemenea soluţie, „reacţionând”, la rându-i, la acuzaţiile din paginile Românului. Poetul confirmă cu mândrie că este un reacţionar şi că menirea unui adevărat intelectual în faţa politicii oficiale şi a realităţilor crude din ţară este să reacţioneze împotriva „progresului” dezastruos asumat de liberalismul roşu, considerându-se el însuşi un liberal, dar unul deopotrivă „conservator”, în sensul viziunii organice despre lume spre care l-a condus ontologia arheului (Vezi, în acest sens, cartea mea Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992)..”Progresiştii” sans rivages pariază pe o accelerare a ritmului de „dezvoltare”. Cu cât acesta este mai intens, cu atât se crede că e spre binele omenirii, iar politicienii îşi fac un titlu de glorie în a fi „ultra-progresişti”, precum Caţavencu. Dar atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu.
„Progresiştii” cu orice preţ – iarăşi vorba lui Caragiale – sunt negustorii de „trufandale”, cele care par să aducă nişte câştiguri imediate, dar cu marfă proastă, contrafăcută. Eminescu dă exemplul grădinarului care sileşte cireşele să se coacă răsucindu-le cozile. Într-adevăr, cireşele par coapte şi grădinarul îi poate înşela pe cumpărători. Dar, atrage atenţia poetul, acele cireşe sunt pierdute pentru viaţă, sâmburii lor nu vor mai putea încolţi şi rodi, căci şi-au pierdut arheul. Iată nenorocirea adusă de „progresul cu orice preţ”. Recent, într-o emisiune televizată, Dan Puric, unul dintre cei mai lucizi artişti-intelectuali pe care-i avem, în pofida structurii sale de mim, atrăgea atenţia că omul „progresist” va voi să accelereze în aşa fel evoluţia, încât va dori ca perioada de dezvoltare a copilului în burta mamei să fie scurtată de la nouă luni la trei! Atunci, desigur, vom păşi în era avortonilor!
„Progresiştii” nu văd decât „ruşinea de a fi reacţionar”, dar nu şi geniul de a fi reacţionar, spre binele umanităţii. Observ la unii dintre aceştia o dedublare schizofrenică a gândirii, chiar la inteligenţe cu totul remarcabile. Mă gândesc, în primul rând, la Virgil Nemoianu, care a ţinut morţiş să se prenumere printre cei ce văd în Eminescu un „reacţionar”, în sensul cel mai rău al cuvântului, de unde şi somaţia că a sosit vremea să ne despărţim de Eminescu! Dar miezul gândirii sale cu privire la ritmurile progresului coincide cu poziţia lui Eminescu!
