E drept ca moartea, sau descompunerea
trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in
lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea
moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in
lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de
Duhul Lui, deplin spiritualizate.
Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita
de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se
ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor
rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci
nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea
creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin
spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin
inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni
prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.
Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la
existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea
de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur,
crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau
"bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat
sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu.
Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel
mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi
incoronat prin cel desavarsit.
Dar din vina stramosilor darul mai mic care
putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare,
n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor
materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor
si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles
indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul
Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit
pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a
inceput Dumnezeu a face".
In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus
un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau
cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost
incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu
poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa
infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata
ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e
nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai
prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la
creatiune.
Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu
e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar
aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile
iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate
asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de
ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de
grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii
ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre
oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la
invierea si viata de veci.
Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o
savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se
intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la
fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste
de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat,
sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat
un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in
retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea
invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a
celor trei Persoane dumnezeiesti.
