Martorii lui Iehova au pus mana pe arme. Sectantii din Romania se revolta impotriva “Turnului de Veghe” de la New York

 

Gâlceavă între “Martorii lui Iehova”: Iehovişti din România îi acuză pe ştabii din conducerea de la New York că sunt 50% acţionari la o fabrică de armament si traiesc in lux în timp ce membri de rând din Romania mor de foame iar altii înfunda puşcăriile, pentru că n-au voie sa puna mana pe arme si sa intre in Armata.

 

Pe un forum destinat adepţilor sectei religioase aceştia îi acuză pe conducătorii din SUA că trăiesc în lux exorbitant ori că sunt acţionari la o fabrică de armament, în timp ce credincioşii de rând înfundau puşcăriile, întrucât li se interzicea chiar şi satisfacerea serviciului militar în detaşamente de muncă. “Ce mă frapează e de ce se construieşte atât de mult dacă se aşteaptă sfârşitul lumii?” (Marinaru, membru in Corpul de guvernare). Contestatari vehemenţi ori constatatori neutri, mulţi au conchis asupra sectei, organizaţiei religioase “Martorii lui Iehova”, că ar constitui o enclavă închistată în propriile dogme, ale cărei aproape unice “dezertări” în concretul altora, dincolo de propria lume, se identifică numai cu ampla campanie de prozelitism, ce merge la predicarea din uşă în uşă a propriilor precepte, o chestie considerată drept “agresivă”, motiv pentru care respectiva mişcare este întâmpinată cu reticenţă ori chiar interzisă în multe ţări. Concret, “iehoviştilor” li se reproşează că recurg la mijloace de “înrobire psihică” a adepţilor, că mulţi dintre aceştia ar fi fost cotropiţi de grave probleme mentale ce s-ar fi soldat cu un val de sinucideri sau chiar că ar conspira contra ţărilor ce le oferă adăpost, fiind de oarecare notorietate că aceştia desfid instituţiile statului, nerecunoscând drapelul naţional, ignorând exercitarea votului ori satisfacerea stagiului militar. Multe au fost controversele iscate de amintita organizaţie – cea care de-a lungul propriei istorii a prorocit de cinci ori sfârşitul lumii – unele ajungând să fie mediate de importante organizaţii internaţionale, însă pentru prima oară adepţii de rând ai “Martorilor” încep să se revolte împotriva conducătorilor din SUA, oferind, surprinzător, opiniei publice multe din argumentele justificate în trecut pentru interzicerea lor. Concret, site-ul forum.martorii.ro lansează nişte acuze inimaginabile la adresa mahărilor din State, de la WTS. Interzişi din 1949, vânaţi, hăituiţi şi chiar schingiuiţi, mulţi dintre “martori” au avut o viaţă crâncenă în anii comunismului, vieţuind într-o stare de semiclandestinitate, fiind suspectaţi că prin obedienţa lor faţă de forul coordonator din New York, Watch Tower (WTS) şi de cele două publicaţii editate de aceasta, “Turnul de veghe” şi “Treziţi-vă” ar complota contra statului. Culmea e că în amintita perioadă “iehoviştii” din România erau scoşi de sub tutela exercitată de la sediul newyorkez, reorganizându-se ad-hoc, empiric, după modelul de dinainte război. Acum, după ’90, “după eliberare”, aceştia rememorează ca pe un apogeu al activităţii lor religioase acea perioadă, aducând acuze de o gravitate incredibilă ştabilor din Statele Unite de la WTS.

“Au nenorocit atâţia oameni”

 

Concret, aminiţii forumişti de pe site-ul “iehoviştilor” le reproşează celor din conducere că ar fi nişte parveniţi care trăiesc într-un lux strigător la cer ce contrastează normelor de austeritate impuse “fraţilor” de rând, că i-ar constrânge pe aceştia cea mai mare parte din agoniseală, din asta rezultând imense resurse financiare utilizate în scopuri total contare preceptelor amintitei organizaţii religioase. Ceea ce-i deranjează în primul rând pe “martorii” care s-au exprimat liber pe amintitul forum este faptul că li se solicită pe un ton din ce în ce mai imperios să doneze cât mai mulţi bani organzaţiei, sume ce nu s-ar justifica. Conform lui Valer, care are gradul de “slujitor auxiliar”, celor din Maramureş li s-a impus să strângă suma de 494.249 RON, pentru construirea sălii de congrese din Negreşti, spunându-li-se să vândă pământ sau produse agricole. “S-a dat şi un exemplu: 400 litri de ţuică egal 6.500 lei”. Acelaşi conchide amar: “Inainte de construirea sălii din Negreşti ni s-a cerut să contribuim cu bani şi muncă pantru a scăpa de plata chiriei pentru stadion, care era o dată pe an. In schimb acum trebuie să contribuim cu donaţii lunar, la care se adaugă şi transportul de sute de km care de asemenea costă şi pentru unii e o mare problemă”. Pe Valer îl mai intrigă faptul că li s-a cerut să redirecţioneze cei 2% din venit către fondurile organizaţiei, ba chiar că li s-a sugerat să orienteze către aceeaşi adresă şi bunurile lăsate prin testament. Ajunge să te uiţi la filmuleţele postate de Vio, să îţi dai seama în ce huzur trăiesc, şi propovăduiesc sărăcia. Au nenorocit atâţia oameni, care am trăit cu zeamă de morcov murat şi zeamă de varză murată cu mămăligă cu cocean mai rău decât porcii şi ei se destrăbaleaza in lux, ce nimenea nu işi poate permite. Noi suntem cu sănătatea ca vai de noi, aşa am trait de la eliberare, ne tratează statul şi ei ne-au nenorocit (…) suntem cu oasele îndoite de atâta mizerie şi frig. La Miercurea Ciuc în octombrie ne îngheţa apa în hârdaie. (Leontina, supraveghetor de circumscripţie).

“Dacă află ziariştii?”

Revolta lui Valter e împărtăşită cam de toţi ceilalţi “martori” participanţi la discuţia de pe forum, unii venind chiar cu dezvăluiri revoltătoare: “Ce s-ar întâmpla dacă un ziarist de investigaţii ar afla toate acestea şi ar fi conştientizat de ilegalitatea unor astfel de practici. Dacă autorităţile află toate acestea pot acuza organizaţia ca face colectă şi nu se finanţează prin donaţii. Colectele sunt asemenea taxelor, se impozitează!!”, afirmă Lamb, bătrân de guvernare.

Parintele Justin Parvu: Pe noi ne caracterizeaza acum frica si ateismul. Viata tehnica naste monstri. Important e sa nu cedezi si sa stii sa mori martir. Daca tu nu te gandesti doar pentru tine, atunci ajungi sa te confunzi cu nevoile si greutatile aproapelui.

Interviu cu Părintele Justin, realizat de monahia Fotini, 17 februarie 2011

Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?


Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine.

Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…


Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.



Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…


Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită. Păi capacitatea ruşilor de inteligenţă este foarte redusă, datorită alcoolului cu care au fost „hrăniţi” de către comunişti. Că dacă îi întrebai unde e Berlinul, îţi spuneau: „aici, după deal”. Copiii de beţivi ajung, sărmanii, majoritatea nişte analfabeţi, reduşi mintal.
Medicul a şi fost un factor prin care Sistemul şi-a realizat şi își realizează în continuare lucrarea satanică de decimare a populației prin vaccinuri şi alte otrăvuri chimicale.

Această calitate de toleranţă a avut-o românul dintotdeauna sau e recent dobândită?


Măi, nici vorbă, nu era românul nostru aşa. Păi Ştefan cel Mare a avut luptători din aceștia? Toleranţa a pătruns prin secolul 18 când a început omul să se degradeze moral, prin influenţa masonilor care au pus ochii pe frumuseţea aceasta a ţării noastre şi care au făcut orice au putut să ne dezmoştenească de bogăția Ortodoxiei. Bunătatea ţăranului a dat greş aici, pentru că nu şi-au dat seama ce înseamnă să vină un străin în ţara ta. Iar tinerii care au încercat să orienteze poporul în perioada asta ’22 – ’44 , să îl pună pe un drum bun, au fost denigraţi, ucişi de marea familie masonică carolingiană (Carol al II-lea). Atât răsăritenii cât şi occidentalii au fost nişte persecutori puternici ai ideii româneşti, ai neamului nostru. Şi azi când aud occidentalii de poporul român, e ca şi cum auzi de un călugăr din Petru Vodă. Se duce un călugăr din Petru Vodă undeva şi îl întreabă de unde este – „Aaaa… de la Petru Vodă”? Îţi întoarce spatele şi pleacă. Poporul este bine prelucrat mai întâi în şcoală, apoi în armată, şedinţe şi conferinţe prin care îţi aplicau o educaţie de aşa manieră încât nu puteai să mai vezi altfel decât ca un membru de partid. Nu crezi în nimic decât în ce îţi spune Partidul. Partidul gândea, Partidul conducea, Partidul era totul în viaţa poporului român.
Acum intelectualii noştri au văzut că e bine să ai o casă frumoasă, să mergi la băi, în staţiuni, în străinătate… şi nu mai au ei timp să ia atitudini de apărarea a neamului şi astfel ajung şi ţăranul şi intelectualul unelte ale „burgheziei”, de pe urma cărora ei trăiesc.

Dar cum poate totuşi un intelectual, care vrea să își depăşească condiţia asta mizeră, să iasă din ea?


Nu poate ieşi decât dacă are o elită intelectuală conducătoare, dar cu aşa paraziţi de conducători paraziți ies şi subalternii, medici sau primari, sau învăţători. Mai ales că nu e uşor să conduci poporul român, pentru că el are o rădăcină ortodoxă şi o sensibilitate aparte; tipicul masoneriei nu se aplică la poporul român cu o cultură şi spiritualitate atât de complexe şi bogate. Ca şi altădată, omul e cumpărat, condus de simţul de slugărnicie. Faţă de alte popoare românul nostru are o figură de amărât, chircit; unde îl vezi – stă cu pălăria în mâna şi cu capul de supus se închină la d-l secretar, la d-l primar, cu plecăciune până la pământ. Dar această slugărnicie s-a imprimat şi în viaţa bisericească. Păi grecul stă cu mâinile la spate şi aşa se uită şi la preşedinte şi la mitropolit, nu se pleacă chiar ca o slugă. A fi slugarnic nu înseamnă că respecţi Biserica. Respecţi Biserica dar cu demnitate, nu înseamnă să devii o râmă să lingi toate cizmele. Când am mers cu câţiva români în Sfântul Munte să ne închinăm la icoane, păi făceam metanii mari la fiecare icoană, cu trei închinăciuni în mijlocul bisericii, apoi sărutam mâna la stareţ, aşa cum se face la noi – se uitau foarte miraţi grecii la noi. Ei se închinau mai degajaţi şi nici vorbă să se ducă la stareţ, să se întoarcă înapoi. Noi suntem aici sub influenţa asta slavonească ce a format un alt soi de om, care ne-a adus la starea asta de deformare cu „smerenia”. Această aşa-zisă smerenie a luat naştere în urma terorii. Pe noi ne caracterizează acum frica şi ateismul.

Părintele Iustin Pârvu - isvor al demnităţii româneşti

 

“Dar dacă adevărul nu ni se descoperă prin iubire el este mincinos” (Ilarion Felea - Religia şi cultura)

Cuvintele alese în motto nu sunt întâmplătoare, deoarece tema noastră încearcă să se construiască pe temelia adevărului şi cu toată iubirea pe care un român o poate avea pentru neamul său, pentru eroii din trecut şi de astăzi, pentru toţi românii, mai buni sau mai puţin buni, mai curajoşi sau mai laşi, mai demni sau mai puţin demni, mai cinstiţi sau mai puţin drepţi în judecata lor "Căci ale noastre-s toate şi umbrele şi hoţii/ Şi-n soarele dreptăţii/ Să ne iubim cu toţii", aşa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.

În peregrinările prin Munţii Neamţului am avut prilejul să cunosc un român - Stareţul mânăstirii Petru Vodă, Părintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamnă a ne reconsidera destinul. Se nasc noi întrebări despre existenţa noastră în spaţiul carpatic. Avem nevoie de o cunoaştere corectă, în duhul adevărului, a ceea ce am fost şi a ceea ce suntem noi, românii.

Nu putem să începem a creiona un portret atât de curat fără, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taină al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbracă în sărbătoare şi noi, prin graţie şi iubire, să încercăm să fim mai buni pentru a ne învrednici a primi darul luminii.

Lumina sufletului său este o oglindă magică în care ar trebui să ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta priveliştile desfigurate ale interiorului nostru cu bunătate şi înţelegere izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede şi simplă ca adevărul însuşi. Părintele Iustin Pârvu este o Eminenţă a Neamului Românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa străjuieşte ocrotitor peste oameni şi locuri. Mărturia harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializează gândurile, curăţă inimile şi corectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În faţa Părintelui nu ne mai putem minţi. Toată murdăria noastră iese la suprafaţă şi, mai mult, Sfinţia Sa o curăţă cu marea-i bunătate şi cu puterea harului ce sălăşluieşte în el.

Nu scriu aceste rânduri pentru a lăuda acest mare trăitor în Duhul lui Dumnezeu, deşi este un adevăr care ne onorează să-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insuflă în noi esenţa a ceea ce este dragoste de Neam şi de Dumnezeu, demnitatea, nobleţea şi nemărginita dăruire pentru oameni.

Părintele Iustin înlătură vălul de prefăcătorie şi emfatică "vitejie" în faţa propriei noastre conştiinţe. În această lumină nu ne putem uita unii la alţii. Apare în noi o smerenie binefăcătoare şi nu mai putem continua să hrănim conştiinţa noastră cu minciunile prefabricate de ignoranţa decretată ca "titlu de onoare" de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodată al nostru ci al celor care au vrut să ne fure bogăţia, lumina şi demnitatea).

De ce existenţa Părintelui Iustin Pârvu ne pune în faţa unui proces de conştiinţă?

Pentru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida i-au transfigurat în fiinţă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.

Pentru Părintele Iustin viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" aşa cum spunea Petre Ţuţea (cu care a stat în închisorile politice). "Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupesc şi moral pe care-l veşniceşte" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. "Sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după cum sunt biruinţe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).

Generaţiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minţi". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorinţa de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conştiinţa românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omeneşti - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poţi plăti cu o pedeapsă aspră. Ameninţarea există şi persistă. Sintagma: "Ce foloseşti dacă spui adevărul?" îşi are şi acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor.

Şi totuşi mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii, sau ieşind din subsolurile închisorilor ca nişte spectre ale dreptăţii şi sfinţeniei.

Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui şi adevărului sublim, pentru a ne curăţi, lumina şi desăvârşi? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim şi să primim marea bogăţie de spirit şi lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL!

Cine este Părintele Iustin PÂRVU?

"Sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare.

Părintele Iustin, Stareţul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de ţărani munteni şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi fapte de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi în acelaşi timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegantă, fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ, împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.

Viaţa Părintelui se prefigurează între realitate şi transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situaţie asemănătoare datorită grozăviei suferinţelor trăite, şi momente de sublim înălţător când însuşi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu fraţii săi întru suferinţă şi martiriu. Oamenii din Munţii Neamţului ştiu multe despre Părintele Iustin. Este atât de iubit şi respectat încât la rostirea numelui său eşti imediat ajutat şi îndrumat. Se po-vesteşte că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea şi jalea şi lăsau în urma lor ploaia şi bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă şi curată recunoştinţă. Acel convoi al speranţei şi credinţei a supărat autorităţile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l şi chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitaţie mistică".

Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mişcarea Legionară.

Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină şi a cucerit sufletele români-lor dornici de a-şi păstra ţara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mişcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus sublimul ceresc în inimile româneşti umplându-le de speranţă şi încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie şi har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie şi de suflet pentru a întregi cunoaşterea - şi acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit şi răstignit pentru adevăr. Câţi dintre noi pu-tem duce această cruce aşa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rosteşti măcar aşa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o duşmănie diabolică străină fiinţei româneşti. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învăţături Duhovniceşti, pag. 132.)

Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul securităţii cu "dulăii la gâtul nostru, întinşi cu faţa în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniţei a fost cu mult zăduf, nu-ţi dădeai seama de ce eşti acolo; dar să-ţi dai seama că nu mai eşti nimic şi să te gândeşti ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar fiinţa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinţează substanţa primă a fiinţei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu preţul vieţii. Ştim noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!

A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ţinut în interiorul închisorii numai în timpul nopţii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovăţii care erau de fapt cea mai legitimă şi firească atitudine de om şi de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "ruşinea" judecătorilor, care în zelul lor, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat şi Gheorghiu Dej. Erau aceiaşi care-i condamnaseră pe comunişti în anii 1941-1945 şi sperau, în van, că aceştia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani şi a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deţinuţi, tocmai pe zeloşii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deţinuţi înghesuiţi în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbuşitoare din acele vagoane ale calvarului.

Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o uşoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă şi soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu îşi mai amintească din suferinţele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile groteşti ale închisorilor, ale celulelor îngheţate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca nişte mori ale iadului tinereţea, elanurile, iubirile, vieţile unei generaţii de români vinovaţi de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.

Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli şi o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniştea în suflete.

A doua zi păşim cu sfială, după o îndelungată aştepta-re, în chilia Stareţului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori şi până seara dar şi o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruieşte har şi sprijin; sfatul înţelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfăţişate în faţa lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credinţă, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc şi un pat pentru a se odihni şi mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu osteneşte să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii şi necazurile lor. Şi mângâierea lui nu e puţin lucru.

Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în faţa Părintelui şi îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor şi un general, fost ataşat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo şi deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni îşi arătau spectrul: pielea căzută, feţele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte şi părintele timp de doi ani şi jumătate aici şi mulţi alţi ani în alte locuri la fel de terifiante.

Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Piteşti, căruia i se dusese vestea şi în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităţilor comuniste să oprească nelegiuirile asupra deţinuţilor politici. Şi aşa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deţinuţi la munci (acele munci care să asigure totuşi acelaşi scop ca la Piteşti, exterminarea, desfiinţarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinţa în Dumnezeu şi în valorile fundamentale ale vieţii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare şi mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).

A învăţat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era şi el deţinut şi s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supravieţuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe nişte criminali odioşi, instruiţi fiind să nu vorbească niciodată cu ei şi miliţienii aveau aceeaşi atitudine. Informatorii, dintre civili dar şi dintre deţinuţi (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau o atmosferă de neîncredere şi mai mare.

Cu timpul au început să-şi mai schimbe atitudinea. Într-o dimineaţă deţinuţii au găsit un miliţian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în faţa puţului. Era aproape mort. Deţinuţii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo şi ar fi murit imediat). Au anunţat paza şi a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzaţi că ei ar fi încercat să-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, miliţianul revenindu-şi, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mişcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea faţă de deţinuţi s-a schimbat simţitor.

După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărţi şi ziare, vin şi câte o bucăţică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoţi (dintre deţinuţi) pentru sfânta împărtăşanie). Un informator a pârât şi civilii milostivi au dispărut - au fost şi ei condamnaţi.

La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice şi…trăitoare rugăciuni".

Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paştilor s-a organizat de către deţinuţi Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii şi oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu şi rugăciunile.

Părintele ne povesteşte cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote şi, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deţinuţi. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălţat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în şanţuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", şi… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiştii de sus şi nimic nu a tulburat acel moment de graţie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alţii, pentru câteva clipe deţinuţi şi gardieni erau toţi unul, fără deosebire s-au salutat creştineşte. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toţi - fraţi învrăjbiţi de forţele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat şi lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinaţi cu mitraliere şi paradoxal, au fost ţinuţi doar două zile "sub cheie".

În faţa duşmăniei şi urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat şi se roagă şi acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfinţenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe şi ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere şi demnitatea de a înfrunta răul din noi şi cel din afara noastră. Pe aceşti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi mulţi alţii pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângăraţi, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Ţara de tămâie şi cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Ţara trebuie simţită şi sfinţită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriţi, mai credincioşi, mai harnici şi să făurim Ţara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ţinut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).

Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât şi cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastră recentă."

În fiecare din noi există şi bine şi rău depinde pe ce poziţie te aşezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors şi nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există - aşa ne învaţă marii înţelepţi. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne şi silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine aşteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.

Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluţionează gândirea şi viaţa dând consistenţă timpului.

"Veniţi copii să vă binecuvântez!"

Ne despărţim de Părintele Iustin cu o mare tristeţe care este în acelaşi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiţi Părinte Iustin mulţi ani înainte! Să ne ajutaţi să ne regăsim pe noi înşine români şi creştini deopotrivă uniţi şi demni.

Camelia CORBAN

[apărut în lunarul Permaneţe, anul IV, nr.3, martie 2001]

LANSARE DE CARTE LA CLUJ: Vladimir Bukovsky “ARHIVA SOVIETICA, 64 de documente din perioada restructurarii (Perestroika)”

Cartea "Vladimir Bukovsky, ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika)", reprezintă o selecţie de documente traduse şi comentarii însoţitoare, realizate de istoricul Elena Cojocaru. Apărută la Casa de Editură DOKIA lucrarea, potrivit istoricului Elena Cojocaru, i se dedică „generaţiilor acoperite”. Cine este Vladimir Bukovski şi de ce a fost necesară elaborarea unei astfel de lucrări? Oare, nu este depăşită perioada sovietică şi imaginarul Revoluţiei din Decembrie face destule victime şi călăi până-n prezent, unele chiar fiind nevinovate. Nu este timpul să facem o concesie dintre torţionarii de ieri, reprezentanţii instituţiilor care au promovat ideea de Schimbare, inclusiv în ţara noastră, chiar dacă avalanşa revoluţiilor de „catifea” a fost de inspiraţie străină?! Şi răspunul ni l-a dat chiar dezidentul sovietic-rus când a fost la începutul anilor 2000 la Braşov şi a alarmat societatea românească: Rusia deţine 60% din economia românească! Deci, pe „dezidentul” rus Vladimir Bukovski îl surprindem în ipostaza de fin cunoscător a realităţilor din fostul spaţiu postsocialist afliat Uniunii Sovietice. Asta în contextul în care există destule voci care califică, cu date istorice vorbind, că România comunistă a lui Nicolae Ceauşescu s-a prezentat ca adversară a Imperiului Sovietic. Fals! La 30 iunie 1970, printr-o scrisoare strict secretă nr. 14006418, Ion Stănescu, Preşedintele Consiliului Securităţii de Stat al Republicii Socialiste România, îl informa pe Preşedintele KGB al URSS Andropov, despre vizita cetăţeanului sovietic Usatiuc Alexandru la Bucureşti. Împreună cu scrisoarea, Stănescu îi trimite lui Andropov şi plicul cu documentele lăsate de Usatiuc-Bulgăr. La scurt timp au fost arestaţi Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Şoltoianu şi Valeriu Graur. Aceştia îşi doreau unificarea Basarabiei la Ţara Mamă. Deci, invocatul „fir roşu” a existat dintotdeauna.
Se ştiu foarte putine lucruri despre perioada perestroikăi la nivelul probelor şi nu a fabulaţiilor sau imaginarului difuzat de douăzeci de ani încoace, după prăbuşirea regimului sovietic. Tacerea arhivelor de la Moscova nu a permis o reconstituire adecvată a evenimentelor din anii 80-90. Jonglăm cu semiadevăruri, frânturi de adevăruri care pot ilustra o falsă paradigmă a istoriei contemporane. Aceasta lipsă a documentelor şi studiilor permite noilor formatori de opinie să prezinte perioada dezgheţului sovietic ca pe una tendenţioasă.
Iată de ce actualitatea cărţii lui Vladimir Bukovski, alături de alte lucrări de factură factologică, revendică abordarea „faptului istoric” nu ca o extensie fabulatorie a realului, ci prezentată din zona referenţială a istoriei scrise. Selecţia documentelor, riguros realizată de cercetătoarea Elena Cojocaru, traducerea lor, prezentarea acestora ne stimulează să reconstituim perioada tulbure a marilor transformări şi să precizăm şi contextul evoluţiilor socio-politice care ne-a suprins şi pe noi, fie în calitate de periferie sau semiperiferie a Imperiului.
Recurgând la observaţie, la analiza documentelor (stenograme, documente, hotărâri, comunicate), la interviul consacrate ca metode interdisciplinare a cercetării istorice, Elena Cojocaru încearcă să ne furnizeze informaţii, din „fişierele lui Bukovsky”, capabile să completeze, să clarifice şi să ilustreze un tablou aferent perioadei imploziei URSS, pe care memoria colectivă o diseminează confuz şi tendenţios. Şi apariţia lucrării reprezintă şi o mostră de veridicitate a destinului „reacţionar” al lui Vladimir Bukovsky, care în iulie 1992 a fost invitat să participe la procesul „PCUS versus Elţân”, în calitate de expert al Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse. Documentele lucrării ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), Casa de Editură DOKIA, au la origine documentele de arhivă a disidentului rus adunate şi reverberate în propria carte „Procesul de la Moscova”.
A fost „grefat” „homo sovieticus” să-şi repudieze formaţia sa psihosomatică ca o necesitate realizată de laboratoarele controlului spaţiului mental al serviciilor secrete, a ideocraţilor care în eşecurile sau visele lor premonitorii au dezvolatat abandonarea „ideologiei comuniste”, singura care reclamă „violenţa ca neîngrădită prin lege”; dacă este să-l cităm pe artizanul instituirii comunismului în lume, Vladimir Ulyanov-Lenin.
Grefa transmite celui “contaminat” intoleranţă, inteligenţă dogmatică, încredere paranoică (neclintită) în procesele acelea de “gândire şi de voinţă” grefate în el prin mijlocirea procese şi dărâmarea sistemelor neactuale.
Vom descoperi, în materialele cărţii, cum, în fapt, RESTRUCTURAREA(PERESTROIKA) a fost iniţată încă în perioada primului secretar al PCUS Leonid Brejnev şi continuată de Yuri Andropov, iar Mihail Gorbaciov care era responsabil pe agricultură şi îi raporta insatisfăcător liderului PCUS că nu a reuşit să asigurarea cu carne pe polonezi. Criza „alimentară” din Polonia a fost un semnal care a dat de gândit sistemului sovietic că este unul distributiv şi nu productiv. Evident, în documentele KGB, MAI, PCUS, pe care le regăsim în carte, unele trecute la „strict secret”, se prezintă situaţia „războiului invizibil” al serviciilor secrete şi de spionaj, ecourile şi reacţiile la acţiunile lor, modul de operare şi de percutare a sistemelor informaţionale şi economice. Diseminăm subordonarea diverselor laboratoare-KGB, MAI (evident că au existat laboratoare destinate activităţii „diviziunilor telurice”, „diviziunilor neorosomatice” sau de alt tip), sub patronajul Marelui Laborator Sovietic. Însuşi Vladimir Bukovski a fost supus agresiunii unui dintre cele mai represive laboratoare- spitalul neuropsihiatric, deseori fiind internat, laboratorul având menirea să spele creierele umane.
Tot în carte vom descoperi cum s-a exercitat controlul mişcărilor democratice şi monitorizarea democratizării vieţii social politice din Rusia, dar şi fostele republici sovietice sau din ţările socialiste surori.
Indubitabil, autoarea lucrării, graţie identităţii sale naţionale, a stăruit să prindă pulsul eşecului realizării Unităţii României, din perspectiva desprinderii a Basarabiei (Republicii Moldova) de URSS şi eventuala oportunitate de reunificare la Patria Mamă-România. În interviul realizat cu posesorul documentelor, cu desidentul rus Vladimir Bukovsky, acesta afirmă că nu a existat voinţă politică la Bucureşti şi că preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, a evitat să-şi asume rolul REÎNTREGITORULUI, că acest rol lipsi şi astăzi clasei politce, considerând că Rusia nu ar descuraja o astfel de abordare. Şi aici, cred că Vladimir Bukovsky greşeşte şi chiar se contrazice, dacă este să ne pliem după documentele parvenite din servieta „arhievarului sovietic”, care arată că, inclusiv, în fostele republici sovietice au existat destui intelectuali care au colaborat cu vechile structuri sovietice, acestora impunându-se colaboararea, erau constrânşi, de-a lungul anilor fiind supravegheaţi, şi li se aplicau lecţii de anihilare a oricărui sentiment de românism şi de democraţie. Şi vom descoperi mulţi dintre cei care au aplicat astfel de practici ca noi „eroi” ai timpului prezent, eroi care au o viaţa confortanilă în contrast cu cei care au pătimit, au fost dezumanizaţi şi care, încă, nu au fost reabilitaţi. Şi „eroii” care au servit „sovietele”, au deposedat multe persoane de credinţă şi speranţă, discret conduc şi azi instituţii strategice şi propagă false modele. Şi ne întrebăm, deseori, cum există o acută criză de competenţe în actuala societate postcomunistă, posttotalitaristă?!

Octavian Sergentu

Volumul reprezinta prima traducere a documentelor din ARHIVA SOVIETICA intr-o alta limba decat cea rusa – nota EPEN.ro

sursa: 

www.epen.ro