23.10.15

Înmormântarea marelui filosof creştin Petre Ţuţea şi un elogiu de arhimandrit Bartolomeu Anania.

Filmări din 6 Decembrie 1991 (de la înmormîntarea lui Petre Ţuţea) şi din 11 Iunie 1992 (de la lansarea cărţii “Între Dumnezeu şi neamul meu”), cu cîteva cuvinte elogioase despre marele dascăl şi mărturisitor creştin.






Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

22.10.15

Un tanar s-a sinucis! Insetat de viata, n-a ales calea Vietii! Cat de important este cuvantul mintii!



Un aristocrat al duhului, Parintele Sofronie spune in cartea „Rugaciunea – experienta vietii vesnice”: „Seminţele tragediei — mi se părea în tinereţea mea — sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă, la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă”.

Parintele Sofronie spune tot in aceasta carte: „Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat [...]. Ce paradox este omul — contemplarea lui provoacă atât uimire şi încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea sa nu-şi va atinge niciodată pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu pot priva omul de libertatea sa de a se preda răului, de a prefera luminii, întunericul (cf. In 3,19).

[...] Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră.

[...] Adeseori rugăciunea se desfăşoară fără cuvinte. Dacă există cuvinte, ele vin încet, cu lungi pauze între ele. Cuvântul nostru omenesc este chipul Cuvântului care era „la început”. Atunci când cuvintele reflectă o cunoaştere intelectuală, ele au neîndoielnic rădăcini metafizice, mai cu seamă acolo unde este implicată cunoaşterea lui Dumnezeu. într-un efort de a exprima inexprimabilul în concepte şi modalităţi din interiorul limitelor experienţei lumii noastre, Părinţii Bisericii au sugerat o anumită paralelă între relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul, şi corelaţia existentă între mintea şi cuvântul nostru. Ei făceau o distincţie între cuvântul interior, imanent minţii noastre — logos emphytos — şi cuvântul rostit,exprimat —logos enarthros. Cel dintâi prezintă o anume analogie cu Dumnezeu- Cuvântul „Care este în sânul Tatălui” (Inl, 18); cel de-al doilea poate fi văzut ca o analogie a întrupării. Şi dacă în Fiinţarea Sa veşnică, Dumnezeu-Cuvântul este de-o-fiinţă şi deopotrivă cu Tatăl şi domneşte împreună cu El, în întruparea Sa ca Fiu al omului, El a putut spune: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14, 28).
Astfel, cuvântul omenesc rostit cu voce tare oferă mai puţin decât o realitate divină, a cărei cunoaştere e dată în vedenii şi descoperiri Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor. Cu toate acestea, atunci când este vestită, vedenia se diminuează din ce în ce mai mult pentru cei care ascultă această vestire, nu însă pentru profeţii înşişi, întrucât revelaţia care îi îndeamnă să vorbească nu se micşorează pentru ei odată cu rostirea cuvintelor. Tot aşa cum întruparea nu L-a micşorat pentru Tatăl pe Fiul.
De-a lungul veacurilor, dascălii Bisericii au căutat diferite moduri şi mijloace prin care să comunice lumii cunoaşterea privitoare la Fiinţa Dumnezeiască.
In încercările lor, ei s-au găsit sfâşiaţi statornic între dorinţa de a nu-şi părăsi contemplarea lipsită de imagini a misterului unic şi esenţial, şi iubirea care-i silea să le comunice fraţilor acest mister. Dumnezeu i-a constrâns şi îi constrânge pe sfinţii Săi să vorbească despre darurile primite de Sus. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă eu binevestesc Evanghelia, n-am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti!
Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1 Co 9, 16-17). 
Aşa s-a întâmplat cu mulţi nevoitori de-a lungul secolelor istoriei creştine. Observăm aceeaşi caracteristică la stareţul Siluan, care scrie: „Sufletul meu îl iubeşte pe Domnul şi cum pot ascunde acest foc care încălzeşte sufletul meu? Cum voi ascunde milostivirile Domnului în care se desfată sufletul meu? Cum pot să-mi păstrez pacea, având sufletul înrobit lui Dumnezeu? Cum voi tăcea atunci când duhul meu e mistuit de dragostea pentru El?”

Tăcerea e cu neputinţă; glăsuirea e şi ea cu neputinţă. Şi aceasta nu numai pentru că ne trădează cuvintele, ci şi pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o adâncă linişte, purtând-o într-o altă lume. Tot fericitul stareţ Siluan spune: Domnul ni L-a dat pe Duhul Sfânt, şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui Dumnezeu... Milostiv este Domnul!
Şi mintea cade în tăcere.”

Un tanar s-a sinucis! Cat de important este cuvantul mintii, cat de important este ca mintea sa fie luminata de harul Duhului Sfant! 

Dan Fagarasanu, Brasov

14.10.15

Mărturisitorii: Nichifor Crainic – Versuri din Pribegie (1944 – 1947) şi o Fotografie INEDITĂ.





Înfrângere, de Nichifor Crainic


Ajută-mi Tu, Stăpân ceresc,
Nepângărit de braț dușman
Săʼnfășur cerul românesc
În sarica unui cioban.

Iar codrul de-o mai fi român
Și creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac.

Rugăciune pentru dușmani

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le aur și argint
Și grăunți de mărgărint
Cât nisip și bob de meiu,
Și cu mila Ta-i adapă
Nu le lase gura apă
După bietul meu tezaur:
Sus o stea și–n crengi un graur.

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le slavă din belșug,
Trandafiri pe vreji de rug,
De la vodă la bordeiu
Să le cânte numele
Pruncii toți și mumele,
Fumul faimei să le-nșele
Pismuirea trudei mele.

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le […] răsfăț,
Ține-i la prăval în hăț
Că-s netoți și mărunței,
Vrere n-au și n-au nici vlagă,
Câte-mi dai să trag să tragă,
Dosădit cum sunt de silă
Și pribeag din milă-n milă.

Doamne, pe dușmanii mei
Frige-i aprig în cărbuni
Cu dragostea de străbuni
Și disprețul de mișei,
Neamul meu să-i vremuiască
Chinul lui să-i otrăvească,
De-o să-i doară, ști-vor cine
Au fost, Doamne, strâmbi cu mine.

Transmise de cercetătorul şi teologul Florin Duţu.

Integral la: Mărturisitorii

13.10.15

Soţia lui Octav Bjoza, Carmen Sireteanu Bjoza, a plecat la Domnul! Dumnezeu s-o odihnească în pace! Frumoasa poveste de dragoste dintre Octav (Tavi) și Carmen, evocată de președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România.




Carmen Sireteanu Bjoza este născută la 1 septembrie 1941, în oraşul Dorohoi, fiica lui Ilie şi Eugenia. În timpul refugiului, se stabileşte cu familia la Făgăraş.
Tatăl, comisar de poliţie, este „împuternicit” de comunişti să înso­ţească persoane din Siguranţa Statului la căutarea şi observarea tinerilor anticomunişti care se întâlneau la vedere prin poieniţele de sub  Munţii Făgăraşului. Participă la una sau două acţiuni, după care îşi dă demisia din poliţie. Aceasta este acceptată, cu adresa nr. 8954 din 11/04/1948 a Direcţiei Generale a Poliţiei de Siguranţă din cadrul MAI.
Prin anul 1950, se mută cu familia în Şcheii Braşovului. Tatălui, i se înscenează un proces politic. Este arestat, judecat, condamnat şi aruncat în închisoarea din Cetatea Făgăraşului, de unde este eliberat cu oca­zia graţierilor din anul 1954. Singura funcţie care i s-a oferit a fost aceea de magazioner la uzinele Steagul Roşu. A decedat în 1984.
Dintre puţinele persoane care i-au ajutat familia, în timp ce era în detenţie, au fost părinţii actualului prof. dr. ing. Mircea Ivan de la Universitatea Braşov.
Toţi cei ce l-au cunoscut pe „nea Ilie” nu-l vor uita niciodată. A fost un om de mare caracter, când tăcut, când pus pe şotii şi gata să pla­seze o glumă de care râdea şi el copios. Pe fiica lui, Carmen, am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o şcoală generală, iar eu aveam 16 ani şi eram elev la liceul „Andrei Şaguna”. A fost  o dra­goste la prima vedere. Privirea ochilor ei albaştri, m-a urmărit din pri­ma clipă şi mă va urmări până la moarte. Fiind student la Iaşi, îi scriam mereu. Cu o lună şi ceva înainte de arestarea mea, îi trimi­team câte o vedere în fiecare zi. Parcă aveam presimţiri. În fiecare scriam altceva. Doar două propoziţii se repetau „te iubesc” şi „mi-e dor de tine”. După circa şase luni de detenţie, în celula alăturată a fost adus tatăl meu. Deşi ferestrele aveau gratii şi erau bătute cu cuie şi scânduri, a reuşit să-mi transmită în şoaptă: „Carmen te va aştepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa!”. Convorbirea a fost interceptată, iar eu pedepsit cu două săptămâni de izolare, cu mâncare o dată la trei zile. Cu coada lingurii pe care o aveam, zgâriam toţi pereţii celulelor prin care treceam, scriind: „Carmen, Carmen...”.
Viaţa mi-a fost în pericol de mai multe ori în timpul detenţiei. În cele mai grele momente, în care ajunsesem la 48 kg greutate, îmi spuneam: „la următoarea roabă cu pământ, mă voi prăbuşi şi voi muri”. Gândurile mele zburau la ea, la Carmen, şi instantaneu Dumnezeu îmi dădea puteri nebănuite.
Spre sfârşitul lunii august 1961, eram în lagărul de la Grindu, la gurile braţului Chilia, în brigada de muncă a „intelectualilor”. Am observat cum câţiva dintre prietenii şi colegii mai apropiaţi, din mica lor raţie zilnică de pâine, economiseau câte o bucăţică, pu­nând-o să se usuce la soare. Peste câteva zile, i-am surprins făcând pesmet din pâine uscată. La fel, au adunat şi câte o bucăţică de marmeladă de la fiecare. Nici prin gând nu-mi trecea ce vor să facă şi nici n-am fost curios să-i întreb. Într-o zi m-au chemat şi într-un „cadru solemn” mi-au dat un mic tort, făcut din pesmet şi marmeladă. Pe el scria „Lui Carmen şi Octav, de la prietenii lor”. L-am luat, le-am mulţumit şi l-am pus pe marginea patului. Am rupt-o la fugă prin lagăr. De atunci, nu mai am lacrimi. După câteva minute m-am întors ca şi cum nu se întâmplase nimic. Cu toţii am început să depănăm amintiri. Unul dintre ei făcuse într-un bidonaş pentru apă puţin vin, tot din marmeladă. Fiecare a luat câte o gură. Era întâi septembrie 1961 - de ziua lui Carmen - şi ei, prietenii mei, nu uitaseră acest lucru. Trecuseră trei ani şi două luni de când nu mai ştiam nimic de acasă. Iniţiatorii acestei mici ceremonii au fost bunii mei prieteni Ioan Cenţiu (Nelu) şi Ludovic Szanto (Lehel), cu care nu am întrerupt niciodată relaţiile de prietenie. Dacă ar fi fost prinşi de gardieni, ar fi plătit totul cu multe zile de izolare şi bătăi, dar au avut noroc.
Cam în aceeaşi perioadă a început să se simtă o destindere în politica internaţională, lucru ce se reflecta imediat în comportamentul gardienilor faţă de noi. Unii deţinuţi au primit câte o carte poştală. Au fost adunaţi într-o încăpere, unde li s-a dictat ce să scrie: „suntem sănătoşi, graşi, frumoşi, nu ducem lipsă de nimic, dar cu toate acestea trimiteţi-ne un pachet de 5 kg cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte, ţigări”.
Eu nu obţinusem acest drept. Prietenul meu Nelu mi-a cedat în condiţii de clandestinitate, cartea lui poştală. Printre altele, am scris: „sunt bine sănătos, am peste 50 kg greutate,... trimiteţi-mi bomboane HIN (aceasta însemna hidrazidă)... vă pup pe toţi inclusiv pe Carmen”. Peste două-trei săptămâni, am primit pachetul. Conţinea câte puţin din tot ceea ce cerusem. Printre lucruri se afla şi un săpun de faţă marca „Carmen”. Era un semn că se gândeşte la mine, că mă aşteaptă. Îl mai păstrez intact, până şi acum. Scrisori nu aveam voie să primim.
După patru ani de detenţie, de foame, de bătăi, de umilinţe, munci nimicitoare, în ziua de 23 iunie 1962, de undeva de la gurile Dunării, o epavă, cioplită în lemn de brad şi stâncă, nu s-a lăsat scufundată de valuri şi a ajuns la mal, acasă. Din puţinii bani de drum primiţi la eliberare, din Tulcea am cumpărat o vedere cu Delta Dunării, unde îmi lăsasem sănătatea şi tinereţea, am scris-o şi am introdus-o în vagonul poştal al aceluiaşi tren care mă ducea spre casă. Ea avea următorul conţinut:


Cu „tinicheaua” de gât şi fără nici o meserie, după şase luni ne-am căsătorit în ziua de 11 decembrie 1962. Nu ni s-a permis să urmăm cursuri universitare. Împreună ne-am înscris la „Şcoala Tehnică pentru Instalaţii în Construcţii Civile şi Industriale”, postliceală de trei ani, din oraşul Săcele, pe care am absolvit-o cu calificativele „Excelent”, amândoi, în anul 1965. Doar eu am reuşit ulterior să continuu studiile superioare.
În condiţii de presiuni psihice, Carmen a fost anchetată de Securitatea Braşov, în repetate rânduri, în legătură cu cazul meu şi al tatălui.
Suntem şi vom rămâne împreună până la capăt.     
                     
                                                                                                                            Octav BJOZA

- fragment extras din lucrarea "Garda Tineretului Român" 

5.10.15

De ziua educatiei: educatie si libertate.



Libertatea este un dar laun­tric, sufletesc si duhovnicesc; este darul divin sadit in firea omeneasca. Felul in care omul si-o exercita tine de liberul arbitru, de lucrarea in lume a vointei sale.
“Dumnezeu nu siluieste libertatea omului, ci povatuieste, insufla, zguduie. Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea vazuta. Aceasta este lasata de cand fiinteaza pe lume fapturi intelegatoare, care se carmuiesc folosindu-se de libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Aceasta legatura este atat de insemnata, incat cei ce tagaduiesc lucrarea suprafireasca a lui Dumnezeu asupra lumii tagaduiesc in acelasi timp si libertatea omului, fiindca aceasta din urma o atrage neaparat pe cea dintai; si dimpotriva, cei ce marturisesc adevarul unei lucrari dumnezeiesti in lume care e mai presus de cursul firesc al evenimentelor pot sa le spuna celor dintai cu indraznire: „Noi simtim ca suntem liberi". Constiinta libertatii este la fel de puternica si cu neputinta de tagaduit ca si constiinta existentei, iar liber­tatea pretinde lucrari nemijlocite ale purtarii de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare, recunoasterea acestor lucrari este de neinlaturat, intocmai precum constiinta libertatii “(Sf. Teofan Zavoratul).


Este un adevar adanc ca omul se simte liber atunci cand marturiseste lucrarea minunata si suprafireasca a lui Dumnezeu in lume. O astfel de lucrare minunata si suprafireasca este si iertarea pacatelor si curatirea mintii si a inimii de toate gandurile si lucrarile rautatii prin harul Duhului Sfant. Este invierea din nou si din nou a sufletului, este imbracarea din nou si din nou a omului in Lumina, este nasterea din nou si din nou a omului frumos.
Pana cand? Pana cand omul ajunge la portile vesniciei!
Samanta dumnezeieasca a libertatii trebuie udata si prin educatia pentru vesnicie!

Dan Fagarasanu, profesor, Brasov
Related Posts with Thumbnails