Sa luam aminte! Ion Gavrila Ogoranu despre Samoil Marza, fotograful Marii Unirii. Acesta a rabdat mizerie si a murit de foame

Cine a fost Samoil Marza?

Samoil Marza este singurul fotograf prezent la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Samoil Mârza - cel care a imortalizat in 5 clisee fotografice unicate momentul Marii Uniri!

Samoil Mârza,un fost fotograf roman,cunoscut in deosebi pentru singurele clisee fotografice care surprind Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din1 Decembrie 1918.
El s-a născut într-o familie de ardeleni din judeţul Alba, pe 18 septembrie 1886. A urmat clasele primare in satul natal, Galtiu, iar studiile liceale le urmează la Alba Iulia.

Ulterior absolvirii liceului,la vârsta de 23 de ani, tânărul ardelean este trimis de părinţii săi, în ucenicie, la fotograful sibian Iainek unde, pe durata a 3 ani de practică şi studio, învaţă meseria de fotograf.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Samoil Mârza este recrutat şi trimis în armată, urmând ca în 1916 – o dată cu intrarea României în Război, să fie trimis pe Frontul din Italia, unde este încadrat în serviciul tipografic şi fotografic al Armatei Române.
În 1918, pe 1 Decembrie, în jurul orei 11, alături de consătenii săi şi pe o vreme mohorâtă, Samoil Mârza ajunge la Alba Iulia pentru evenimentul Marii Uniri. Avea cu el aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă însa nu avea credenţional (acreditarea de astăzi) pentru a intra în sala unde s-a încheiat actul marii Uniri. Acest credenţional era deţinut de catre fotograful german, Bach, care însa nu s-a prezentat la eveniment.
Prezent totuşi la eveniment tânărul fotograf a realizat 5 fotografii la Marea Unire. Afară fiind un timp nefavorabil, o vreme mohorâtă, era greu să relizezi fotografii cu un timp de expunere foarte scurt, motiv pentru care Samoil Mârza a realizat doar 5 fotografii, singurele care surprind evenimentul Marii Uniri.
Trei din cele cinci imagini surprind mulţimea prezentă la eveniment, iar două – sunt cadre relizate cu tribunele oficiale la care a fost citit Actul Unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului.
Din activitatea fotografului, amintim următoarele evenimente importante în care a ilustrat vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni (1919), încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria (22 octombrie 1922), serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialităţi.
Din cauza unei boli incurabile, fotograful Samoil Marza moare la data de 16 decembrie 1967 si este inmormantat in Cimitirul Maieri din Alba Iulia.
In anul 2003 la mormantul sau fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrie acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru, o dată cu lansarea cărţii „Samoilă Mârza - 1886-1967 - Fotograful Unirii Transilvaniei cu România”.
Sursa: 1 decembrie.ro

Mărturia lui Ion GAVRILĂ OGORANU despre Samoil Mârza. Elemente ce nu apar în biografiile oficiale.

Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (...). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul. 

După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.

- fragment extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. II, pag 213

Mesaj de la mănăstire: Românie, pocăieşte-te că s-a apropiat împărăţia cerurilor!

Românie, pocăieşte-te

că s-a apropiat împărăţia cerurilor

1 decembrie ieri şi astăzi – de Cristian Negrea

 

Carte poştală a voluntarilor români din Italia (1918)

 

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care ne-au înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta).

Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor.

 

 

Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare.

Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri.

Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi.

Dar noi?

1 decembrie astăzi

Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi?

În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii?

Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor?

Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu!

Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea.

Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru.

Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang?

Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză s-a născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie!

Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă.

Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei.

Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare.

Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom  putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!

 

Cristian Negrea, via Ziaristi Online

1 Decembrie 1918 in amintirea unor participanti (Lucian Blaga, Silviu Dragomir, DD Rosca, Al. Vlahuta, V. Parvan, N. Iorga)

Lucian Blaga: "Pentru marea, istorica, Adunare Nationala de la Alba Iulia unde s-a hotarat alipirea Transilvaniei la patria-mama n-a fost nevoie de o deosebita pregatire a opiniei publice. Pregatirea se facuse vreme de sute de ani. In dimineata zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea romaneasca a purces spre Alba Iulia (spre Balgrad, cum ii spuneam noi (...) pe jos si cu carutele. Am renuntat la calatoria cu trenul, caci pana la Alba Iulia nu erau decat 16 km.
Era o dimineata rece, de iarna, (...). Pe o parte a soselei se duceau spre Alba Iulia, scartaind prin fagasele zapezii, carutele romanesti. Buchete de chiote si bucurie, alcatuind un singur tir, iar pe cealalalta parte se retragea in aceeasi directie, armata germana ce venea din Romania, tun dupa tun, ca niste pumni stransi al tacerii. Soldatii germani, fumegand linistiti din pipe, se uitau mirati dupa carutele noastre grabite.(...) Unite, ii spun lui Lionel: (fratele scriitorului - n.n.) asa – prin ger si zapada – se retragea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc in sala Adunarii. Lionel, care era in delegatie, a intrat. Am renuntat cu o strangere de inima si ma consolam cu speranta ca voi afla de la fratele meu cuvant despre toate. Aveam in schimb avantajul de a putea colinda din loc in loc, toata ziua, pe campul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe camp se inaltau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau natiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, incat oratorii, cu glas prea mic pentru atata lume, treceau de la o tribuna la alta. In ziua aceea am cunoscut ce inseamna entuziasmul national, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribuna... Seara, in timp ce ne intorceam cu aceeasi trasura la Sebes, atat eu cat si fratele meu ne simteam purtati de constiinta ca pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate ca n-am facut decat sa "participam", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Cand am trecut prin Lancram, satul natal, drumul ne ducea pe langa cimitirul, unde, langa biserica, tata isi dormea somnul sub radacinile plopilor, zgomotul rotilor patrundea, desigur, pana la el si-i cutremura oasele. Ah, daca ar sti tata ce s-a intamplat, zic eu fratelui meu intorcand capul spre crucea din cimitir (...) Cand dam sa iesim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neasteptat, in noapte, un strigat de copil: "Traiasca Romania dodoloata!" (cuvantul curent pentru "rotund")...

Silviu Dragomir: "Adunarea de la 1 decembrie 1918 este mareata si prin simplitatea organizarii ei., (...) si prin caldura ce se comunica de la om la om. O autentica adunare a poporului roman din Transilvania. Carturari si tarani in haina de sarbatoare isi prezinta imputernicirile dis-de dimineata.
Cetatea veche a lui Mihai Viteazul e un furnicar de oameni (..) E o padure de steaguri, ce pare ca au crescut din pamant (..) Cand apare Badea Gheorghe, presedintele Comitetului National, i se face loc cu toata smerenia. Venerabilul batran a sosit in ajun la Alba Iulia, dar oboseala drumului l-a doborat la pat. Cu toata febra ce-l muncea, el s-a ridicat, a venit sa prezideze Adunarea Nationala si sa-i binecuvanteze rostul." (...)
D.D. Rosca: "Toata Marginimea Sibiului (zona ce cuprinde 13 sate de la poalele muntelui Cibin - n.n.) fremata de dorinta de a descinde la Alba Iulia. Se punea insa problema transportului. (...) Unul dintre cumnatii mei care se pricepea la mecanica a propus ca impreuna cu alti cativa sa se duca sa rechizitioneze o garnitura de tren din gara Sibiu, ceea ce a si reusit.. (...) Erau sase sau sapte vagoane cu sateni numai din Saliste...

Dr. Ioan Bordea: "Batranul si venerabilul presedinte al Consiliului National, Gh. Pop de Basesti, a avut curajul sa vie de la mosia sa, sa infrunte toate greutatile calatoriei, sa braveze visicolul si gerul cu toti cei 84 de ani pe care-i purta cu mandrie si a avut puterea sa prezideze si Marea Adunare Nationala. Cand venerabilul presedinte a proclamat Adunarea deschisa, un fior a strabatut toate sufletele si cu toti, intr-un glas si un cuget, au strigat: "Traiasca Romania mare!"...
Iar ecoul in Regatul Romaniei a fost la fel de puternic, toata presa si oamenii politici si de cultura, declaratiile prilejuite de acest eveniment istoric - din care am spicuit cateva fraze - fiind edificatoare.

Al Vlahuta: "Grea si indelungata a fost lupta, si mari au fost jertfele ce ni le-a cerut".
Vasile Pirvan: "Cantati eroi, reintorsi din moarte, imnul eroilor biruitori prin moarte".
Eugen Lovinescu: "Generatia de azi si-a facut datoria de sange".
N. Iorga: "si ideea care sta astazi la baza operei politice implinite in acest fericit an 1918 e tot asa de veche ca neamul insusi".

Recuperarea si reintregirea prin lupta armata a intregului Ardeal
Dupa stingerea, treptata, a ecoului si entuziasmului din tara si strainatate al Rezolutiei Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Consiliul Dirigent ales, cu sediul la Sibiu, si mai ales presedintele lui, Iuliu Maniu, ca de altfel toti liderii politici romani si opinia publica, n-au avut deloc liniste. Ei nu se puteau impaca cu gandul ca linia de "demarcatiune" stabilita de consiliul militar interaliat de la Paris sa fie raul Mures si la nord urmand sa-si continue activitatea administratia ungara. Consiliul Dirigent si Maniu impreuna cu Al. Vaida Voevod aflat la Conferinta de Pace de la Paris luptau pentru impunerea liniei de demarcatie la limita etnica nordica.
Era considerat un adevarat sacrilegiu ca cea mai mare parte a Transilvaniei, Bihorul, Salajului, Maramuresul, Bistrita etc. sa nu fie redate poporului roman care era majoritar pe aceste meleaguri stramosesti. Aceasta, pentru ca propaganda Ungariei era foarte puternica, iar puterile castigatoare ale razboiului nu stiau aproape deloc ce este cu aceasta Transilvalnie, asa incat Al. Vaida Voevod, reprezentantul Consiliului Dirigent ales la Alba Iulia, facea eforturi disperate, ajutat din Sibiu de Iuliu Maniu cu o multime de materiale documentare, inclusiv fotografii.
S-a infiintat chiar si o delegatie de ziaristi ca sa viziteze Transilvania, iar la Berna s-a infiintat un birou international de presa al romanilor ardeleni pentru edificarea presei, in general ostila noua. si in sfarsit, cand i-au convins pe mai marii lumii ca avem dreptate si au dispus cedarea teritoriului in care romanii erau majoritari si existenti pe aceste pamanturi de cand lumea, Ungaria nici n-a vrut sa auda, considerand Muresul linia de demarcatie, nordul revenindu-i, in conceptia guvernului maghiar, in totalitate ei, plus zona limitrofa din sudul Muresului. Ce era de facut? Vaida Voevod l-a informat pe primul ministru Ionel Bratianu seful delegatiei Rgatului Romaniei la Paris, care, intelegand cum stau lucrurile, incurajat si de generalii francezi care ne cunosteau bine si ne simpatizau, a ordonat generalului Iliescu din Bucuresti, sa intervina cu armata.

Mai ales ca, intre timp s-a desfasurat in Ungaria revolutia bolsevica a lui Bela Kuhn (evreu maghiarizat, fost Khon, absolvent de Drept de la Cluj si fost notar la Cehul Silvaniei unde, de fapt, se nascuse), care n-a ezitat sa omoare cu mitralierele sute de cetateni maghiari care participau la o greva impotriva lui, trecand apoi sa atace, in iulie 1919, armata romana din zona Tisa. De retinut ca si diplomatul Caius Brediceanu insista si el pe langa Iuliu Maniu sa nu mai aiba ezitari in depasirea liniei de demarcatie impusa pentru moment. Plus ca Bela Kuhn a inceput sa-si strecoare bolsevicii lui si in zona de nord a Transilvaniei, devenind un focar de propaganda comunista si de razmerita. Ceea ce l-a determinat pe Iuliu Maniu sa dispuna arestarea a circa  6.000  aderenti, cea mai mare parte - de inteles - unguri.

Asa incat trupele romane au ripostat fulgerator la 4 august si  au dat peste cap armata lui Bela Kuhn intrand triumfal in Budapesta. Cu cata forta a desfasurat armata romana ofensiva si pe ce front larg, ne marturiseste chiar Lucian Blaga, care, afirma ca, traversand Ungaria cu trenul de Viena, (era student), a vazut in toate garile patruland soldati romani si arborat tricolorul romanesc. Chiar si granita cu Austria era controlata de armata romana. Se spune apoi ca populatia Ungariei, scapata de teroarea haitei criminale a lui Bela Kuhn, a facut o primire calda ostasilor romani care s-au comportat civilizat si omeneste. Ofensiva din Ungaria fost atuul Romaniei si a lui Iuliu Maniu, aliatii  fiind pusi in fata faptului implinit, cu toata nemultumirea manifestata de anglo-americani, pentru ca nu li s-a cerut, in prealabil, acordul...






Virgil Lazar

Bibliografie
– Apostol Stan: ,,Iuliu Maniu, biografia unui mare roman".Ed. Seculum,1997.
– Ioan Scurtu: ,,Alba Iulia, 1 Decembrie 1918". Ed. Sport  Turism
– Zaharia Boila: "Amintiri despre Iuliu Maniu". Ed.  Dacia, 1998

Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere

Prin jertfă, spre Înviere
 

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.

La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.