„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“
Crescut în satul Ileni, aproape de
Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în
capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl
lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului
1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi
periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj,
Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.
Părinţii lui, proprietarii unei
gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi
intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era
deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în
arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi
de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin
americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale.
Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea
în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.
Când Victor revine acasă, părinţii îi
sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi,
iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate
satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe
ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor
şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude,
după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de
rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată
rezistenţe anticomuniste din România.
Împotriva orânduirii sociale
Când a plecat în munţi, Victor avea 18
ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel
dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de
strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între
partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care
trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia
din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în
vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.
Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă
dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre
Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre
proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre
monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al
centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al
doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se
întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram
îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că
se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat
chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural
de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram
împotriva sistemului de organizare socială”.
Persecutarea familiei
Ioan Metea, fratele mai mic al lui
Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori
condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din
nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis
într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar
simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un
prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în
halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează
dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş,
era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui
magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile.
Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce
îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu
o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea
avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de
arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după
eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.
Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi
Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori
direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura
cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu
mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete
reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.
Auzind despre torturile la care îi sunt
supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă.
Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi
mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în
închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în
1962.
Condamnat în contumacie
Alături de ceilalţi 12 membri ai
grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este
condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public
în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii
ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea
este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare
civilă. Avea 22 de ani.
Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi
luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte
sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar
ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc.
Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la
anchetele din '57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi
putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să
rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu.
Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.
„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“
Situaţia imposibilă despre care vorbeşte
Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire.
Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă
Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se
îndoiesc – vol I).
Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei
luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc
neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care
mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu
ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii.
Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată
pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au
urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o
fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici
foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au
trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o
pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de
foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa
i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă,
Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din
iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“
