Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Cărarea Sfântului Pavel

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: ”Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi” (Corinteni 4, 12-13). Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin înfrângerile lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă.” (sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10). Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.

Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: ”Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Corinteni 4, 7).....de acum aştept cununa (2 Timotei 4, 8),” – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicos, şi iată-l, luptânud-se după lege (1 Corinteni 9, 20), pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea penrtu înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006
- prin intermediul Fundatiei Arsenie Boca

George Soros, alături de Sarkozy, Merkel şi Băsescu: Fără o autoritate economică europeană, piaţa va sfida în continuare euro.

Finanţistul american George Soros a afirmat, într-un interviu apărut miercuri în Le Monde, că, fără o autoritate bugetară şi fiscală integrată pentru zona euro, piaţa va crede în continuare că ''poate câştiga'' împotriva monedei unice europene, relatează AFP, citata de Agerpres.


''Zona euro, aşa cum este ea construită, n-are autoritate bugetară şi fiscală. Atât timp cât această putere nu va exista, piaţa va crede că poate câştiga'', a afirmat Soros.

''Ea are BCE (Banca Centrală Europeană). Dar puterea sa se limitează la rezolvarea problemelor referitoare la lichidităţi pentru a face pieţele mai fluide fără să atace problemele privind solvabilitatea statelor'', a continuat investitorul, în opinia căruia euroobligaţiunile sunt ''ultima soluţie''.

AFP aminteşte că preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, şi cancelarul german, Angela Merkel, au propus marţi instaurarea unui guvern economic pentru cele 17 state membre ale zonei euro. Dar ei consideră că integrarea europeană nu este încă destul de avansată pentru a permite crearea de euroobligaţiuni, destinate să se substituie bonurilor de trezorerie emise de către statele membre.

''Nicolas Sarkozy a avut dreptate spunând marţi că euroobligaţiunile trebuie avute în vedere la finalul procesului. Aceasta trebuie să fie ceva obiectiv. Pentru a ieşi din impas, ţările membre trebuie să se finanţeze la un cost rezonabil'', a estimat Soros. ''Apoi, problema va fi de a stabili o limită la împrumuturile diferitelor state'', a mai spus Soros.

Sursa: Romania libera

Traian Băsescu: “Numai prin cedarea masiva de suveranitate Europa mai poate ramane o putere economica si militara. (…) Altfel, Europa va ramane o carte de istorie a lumii, in care vei putea citi despre cele mai sofisticate culturi”.

Sursa: Mediafax

Poetul Ioan Alexandru despre martiriul Sfintilor Brancoveni.

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”

Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs

Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”

Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”

După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit Brâncovenii intre ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze?
Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când i se cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab.
Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori?
Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră?