I-am văzut pe „terorişti“ de-aproape. Am tras în ei (nici ei n-au stat degeaba) pe parcursul a mai bine de şase ore de asediu. Am avut parte chiar şi de un fel de dialog suprarealist punctat cu focuri de armă. Ne-am confruntat într-o clădire proiectată ca o adevărată cazemată dotată cu pasaje secrete, trape şi pereţi falşi, fost sediu al Ministerului de Interne, amplasată vizavi de Comitetul Central. Cu trei ani înainte de 1989 trecusem în stagiul militar printr-o subunitate de cercetare, iar instrucţia militară relativ dură, încă proaspătă, mi-a fost de folos, la întålnirea cu „teroriştii“ şi mi-a scăpat viaţa, cred - şi cu ajutorul generos al lui Dumnezeu.„Teroriştii mei“, deşi au încasat-o în plin, au dispărut fără urmă, iar după evenimente, intrigat, m-am întors la faţa locului, încercånd să dezleg misterul.Povestea acelor zile a devenit peste ani „Dosarul blocului Romarta“. Am stråns probe care ar fi putut conduce la identificarea, dacă nu a teroriştilor, măcar a instituţiei în slujba căreia acţionaseră aceştia. Am pus totul la dispoziţia procurorilor militari. Am lucrat direct, în 1990, cu o echipă formată din - pe atunci - colonelul Joarză şi căpitanul Slăvoiu.Au trecut de-atunci 20 de ani. Joarză a ajuns ditamai generalul la vârful Justiţiei Militare, a îngropat dosarele Revoluţiei, printre altele şi dosarul meu, şi apoi, anul trecut, a crăpat. Spiritul lui Joarză a infuzat însă tot Parchetul Militar, infiltråndu-se în Dan Voinea, continuatorul muncii lui Joarză de mătrăşire a dosarului Revoluţiei.20 de ani de muşamalizare a adevăruluiAm aflat cum „a transcris“ şi „tradus“ Parchetul Militar povestea confruntării din blocul „Romarta“ datorită unui „răspåndac“ al procurorului militar Dan Voinea, un „ziarist“ care trăieşte din firimiturile aruncate diversionist pe piaţă de versaţii manipulatori în uniformă militară. Romulus Cristea, „ziaristul“ lui Dan Voinea, (procuror dat afară din Parchet pentru grave abateri), a reprodus o filă din Dosar într-o carte a sa pe tema aşa-zisei revoluţii: „Pe fondul zvonurilor alarmiste privind sosirea iminentă a unor terorişti şi al lipsei de comunicare - cooperare între formaţiuni, subunităţi sau unităţi militare, în seara zilei de 22 decembrie 89, în jurul orei 21, o companie de militari în termen de la UM 01026 Bucureşti, sub comanda cpt. Cristian Mirea, s-a deplasat la blocul «Romarta», str. Academiei nr. 35-37 (vizavi de sediul CC-PCR). Militarii s-au deplasat la acel obiectiv în urma semnalelor primite de la civilii din Piaţa Revoluţiei, care afirmau că în acel loc se află persoane suspecte - «terorişti». Pentru a verifica «sesizarea», în imobil, prin intrarea din str. Academiei, a pătruns o grupă de militari în termen, însoţiţi de civilul George Roncea. Concomitent, fără a cunoaşte configuraţia clădirii, alţi militari, în dorinţa de a verifica şi alte locuri din care se presupunea că s-a tras, au pătruns în acelaşi imobil, dar din partea dinspre str. 13 Decembrie (actuala Ion Câmpineanu). Trebuie menţionat că blocul «Romarta», prin construcţia sa, are două intrări separate, atât prin str. Academiei, cât şi prin str. I. Câmpineanu. Curtea interioară este comună, iar holurile de la fiecare etaj al clădirii au comunicaţii directe. Fără ca vreuna din cele două grupuri de militari, cărora li s-au alăturat civili, să aibă cunoştinţă despre prezenţa în imobil a celeilalte, în timpul operaţiunilor de scotocire, s-au aflat în situaţia de a deschide focul unii împotriva altora, fără a se recunoaşte. Schimbul intens de focuri a creat, din păcate, pentru forţele militare din apropiere, impresia că în imobilul respectiv acţionează elemente teroriste, fapt ce a determinat o ripostă consistentă a acestora asupra blocurilor „Romarta“ şi „Generala“. Consecinţele au fost grave, au fost înregistraţi mai mulţi răniţi şi distrugerea prin incendiere a mai multor apartamente. Şi în zilele următoare, a continuat să se tragă la nimereală atât în interiorul blocului, cât şi spre apartamentele celor două blocuri, existând convingerea că elemente teroriste se adăpostesc în aceste imobile“. Dacă toate dosarele Parchetului Militar sunt compuse din asemenea flagrante parascovenii, e uşor de înţeles de ce pånă acum nu s-a ajuns la niciun rezultat în obţinerea adevărului despre 1989. Ca martor direct, „civilul George Roncea“ e în măsură să afirme astăzi că la nivel de vårf procurorii militari au fost conduşi - două decenii - ori de cretini congenitali, ori de cretini diversionişti.Povestea adevărată. Nevoia de „terorişti“În Timişoara, până la 22 decembrie, regimul Ceauşescu „a produs“ 73 de morţi, 296 de răniţi, iar la Bucureşti, până la 22 dec. - 49 de morţi, 599 de răniţi. După apariţia lui Ion Iliescu, lupta cu „teroriştii“ a produs până în ianuarie 1990 - 1142 de morţi, 3138 de răniţi. Manevra războiului cu „teroriştii“ avea ca scop legitimarea noii puteri politice şi „spălarea“ Armatei, structura care a preluat de fapt puterea după 1989, prin cadrele acoperite ale GRU.De la ieşirea în stradă a maselor, momentul insurecţional anticomunist al tineretului romån a fost rapid deturnat cu aportul miilor de agenţi specializaţi ai GRU şi KGB, care invadaseră Romånia încă de la începutul lunii decembrie.Conjuraţia FSN-ului (Frontul Salvării Naţionale) a cuprins cadre PCR cu studii în URSS sau cu părinţi afiliaţi structurilor NKVD, agenţi acoperiţi şi trădători ai DIE (Direcţia de Informaţii Externe a Departamentului Securităţii Statului), DSS şi DIM (Direcţia de Informaţii Militare) racolaţi în misiunile lor din străinătate, disidenţi şi agenţi de influenţă din lumea culturală, susţinuţi mai mult sau mai puţin, discret încurajaţi şi controlaţi de KGB.Reţeaua rusească - „emanaţii“ revoluţiei - plasa strånsă cu putere în måinile Moscovei, a sufocat insurecţia tinerilor ieşiti pe străzile Bucureştiului. Conjuraţia s-a legitimat folosindu-se de victime, iar Iliescu s-a aşezat pe piramida de cadavre susţinut de garda sa pretoriană, confiscånd elanul anticomunist al tineretului Romåniei şi deturnånd mişcarea străzii, aliniind apoi ţara către obiectivul real al Moscovei - perestroika gorbaciovistă.Activarea „teroriştilor“ s-a produs într-un cadru bine determinat în zona în care se dădea lupta pentru controlul politic al Romåniei, în perimetrul fostului CC, unde deja se croiseră vreo patru schiţe de guvern.
"Adica totul a fost degeaba? Nu, nu, nu, pentru unii n-a fost degeaba. N-a fost degeaba deloc, au ajuns bine, bine de tot. Asa de bine, ca au uitat de unde au plecat. Isi mai aduc aminte de noi asa, in preajma alegerilor. Coboara, ne imbratiseaza, se fotografiaza cu noi, sunt populari", a spus Tudor Gheorghe marti, 22 decembrie, la Sala Palatului. Vreme de aproape doua ore, ajutat de Corul si Orchestra Filarmonicii Oltenia sau cantand singur, la chitara, maestrul a invocat Eroii Revolutiei Romane, i-a pomenit pe parlamentari intr-o serie de colinde "altfel", in care a strecurat "o doza mica de rautate" ("Ne iarta Dumnezeu!"), a facut o analiza vestimentara a celor care apareau la TV in perioada Revolutiei, a glumit pe seama legaturii dintre Vantu, ninsoarea si traficul de pe autostrada si a explicat de ce are incredere totala in generatia care vine din urma: "Erau vreo 4-5 insi si faceau un om de zapada. Si am zis: "Pe cine faceti voi aici?" - sa vad daca sunt destepti. Si unul s-a uitat asa la mine, smecher - se vedea: fata de viitor prim-ministru - "Pe Boc!"." Concertul a inceput cu un Vine, vine primavara cantat de o pustoaica, versurile optimiste fiind insotite de o muzica ce dorea sa inspire panica. Si-a facut apoi aparitia si Tudor Gheorghe, pentru a alimenta starea de nesiguranta, de disperare, prin piesa Pune tata steag la poarta: "Ce lumina lina ne-ndulceste moartea celor ce-am cazut in Bucuresti"."Eroii Revolutiei Romane - da, in Bucuresti - aliniati frumos intr-un cimitir protocolar, pazit de soldati, de parca ne-ar fi teama sa nu iasa afara. E si asta o idee: daca ies toti, intr-o noapte, si se apuca sa povesteasca cum a fost in zilele alea. Cine a fost pe langa ei, cine i-a indrumat. In tara sunt mai norocosi, ca n-au atata marmura pe ei. Si mai ies din cand in cand si povestesc. La mine vine unu' mereu si ma-ntreaba cum a murit el si de ce. Imi vine sa intru in pamant de rusine! Sa-i spun? E ca si cand ar muri a doua oara. Tac si-mi las privirile-n pamant. Si el tace si ma priveste bland si iertator, dureros de greu... Si-atunci il rog sa ma ierte. Sa NE ierte, precum si noi iertam gresitilor nostri, acum si in vecii vecilor, amin!""Primeste-i Doamne-n casa ta/ Pe cei ce vin din Timisoara/ Ei sunt ofranda cea mai grea/ Pe care ti-o trimite tara." (Ruga la Timisoara) a fost urmata de un pasaj epic mai vesel, o scurta analiza vestimentara a celor care si-au legat numele de Revolutia din '89. "Mircea Dinescu imbracat in pulover. Petre Roman imbracat in pulover. Silviu Brucan imbracat in pulover. Gelu Voican Voiculescu imbracat in pulover. Sergiu Nicolaescu imbracat in pulover. Petre Roman imbracat in alt pulover... El avea doua..Mie-mi vine sa ma duc sa-i intreb unde-au pus puloverele alea de ne-au luat noua ochii-n atunci. Si de ce le-ati abandonat asa de repede si-au imbracat costumele fostilor activisti de partid? Ca stau pe ei la fel. Si daca le-au abandonat, macar le-au ascuns bine? Daca le gaseste generatia asta nervoasa si le-mbraca? De dracu, o luam de la-nceput? Adica totul a fost degeaba? Nu, nu, nu, pentru unii n-a fost degeaba. N-a fost degeaba deloc, au ajuns bine, bine de tot. Asa de bine, ca au uitat de unde au plecat. Isi mai aduc aminte de noi asa, in preajma alegerilor. Coboara, ne imbratiseaza, se fotografiaza cu noi, sunt populari... Dup-aia pleaca sa-si vada de interesele lor. Sunt lucruri pe care bietul roman de rand nici nu le viseaza. Dar domnilor, fiti atenti ca unii dintre noi au gasit puloverele alea. Si se pare ca incep sa le imbrace. Si daca le imbraca, vor sti ce au de facut. [...] Le vor intalni probabil stafiile celor morti degeaba. Mai intai vor inchide granitele. Si dup-aia vor pleca sa va caute, sa va bantuie, sa va colinde."A venit apoi vremea colindelor cu substrat...: Vin colindatorii ("Am murit degeaba, ce-ati facut din tara leru-i ler") si La fereastra cu gutuie. "Doamnelor si domnilor, acest spectacol nu e un rechizitoriu, acest spectacol e o meditatie asupra celor 20 de ani care au trecut peste noi, e un indemn la generatia tanara sa spere si generatiei noastre sa nu uitam. M-a durut, sincer sa fiu, ieri - Parlamentul Romaniei, dupa ce Presedintele a depus juramantul, in partea a doua, cand a fost sesiunea solemna, au plecat multi dintre parlamentari. Mai ca la 20 de ani ar fi trebuit sa fie. Stiu ca-s probleme, sunt spaime, dar oricum... Ar fi fost bine. Ia uite aicea, parc-ar fi Parlament... Mama, daca ati fi dumneavoastra parlamentarii Romaniei. Oricum sunteti prea multi!""Acest spectacol e mai special in viata mea artistica, pentru ca daca pana in '89, cand ma intreba Cenzura "ce e cu poezia asta?", dadeam vina pe poeti. "N-am scris eu Ursul romanesc, a scris Beniuc. N-am scris eu Balada de copilarie, a scris-o Paunescu. Intrebati-i pe ei!" Ii aranjam! De data asta, tot ce cant, tot ce va spun, am scris eu.""Aceasta prima parte a fost o parte chiar solemna, de omagiere, frumoasa, zic eu. Si solemna. Acum intram intr-o zona putin mai relaxanta pentru noi, pentru ca asa suntem noi, romanii. In momentele mai disperate ne gasim zambetul si stim sa trecem peste ele cu usurinta." "Si poemele ma cheama/ Sa le trec fara de vama" (Colinda), a cantat maestrul Tudor Gheorghe, vorbind apoi despre cum "Poetul canta de se-ncheaga lumina sangerie a serii. Nici un descantec nu dezleaga aceasta taina a inchegarii. Incremenita de uimire noaptea luceferii si-i stinge. Tacerea e o razvratire a mortii cand poetul plange! Cand rade, cearcanul amiezii se face uger si de-nfloare. Sa vina si sa suga iezii ramasi orfani de caprioare. De-o vreme insa tace, bietul. Slujbasii, de tremura slujbasii. Domnilor, a tacut poetul! Semn rau! Ne-or blestema urmasii!""Vor fi cateva colinde - e vremea lor - mai altfel. Ne iarta Dumnezeu! Ca vom strecura o doza mica de rautate in ele." - Am venit si Colind de parlamentar ("Dac-as fi cantat eu cantecul asta acum cateva luni, eram Ministrul Culturii")."Acum va rog sa ma credeti - am prieteni foarte buni, parlamentari, oameni exceptionali. Unii dintre ei mi-au si zis, ma Tudore, ce frumos cantai tu numai cu chitara asa... Sau nu, cel mai bine cantai cu taraful, folclor. Nu, dar am avut probleme si cu folclorul - in alegerile trecute. A venit la mine un om politic - nu-i spun numele, ca nu conteaza... El nu conteaza... nu numele! :) - si mi-a zis "Ma nea Tudore, stii ca n-ar trebui sa mai canti cantecul asta, Foaie verde..." "Care ma?" "Asta, dom'le, cu Foaie verde... stii dumneata care". Eu ma faceam ca nu stiu... Intr-adevar, era foarte frumos. Un cantec popular absolut splendid. "Bate vant varfurile/ Pe mine gandurile/ Sa-mi iau potecutele de toate colnicele/ C-asa-i lumea trecatoare/ Unul naste si altul moare". N-avea nimeni... aici era jalea: "Unul pleaca, altu' vine/ N-am nadejde de vreun bine" zice "Asta-i asa, mi se pare ca e o trimitere". "Ba nene, zic, ai ramas rau de tot. Ai ramas atunci... Desi erai tinerel pe vremea aia, ai ramas atunci...". Asta spuneam, ca am prieteni buni, oameni exceptionali, care nu se regasesc nici o clipa in dragalaseniile pe care le propun eu. Dar unii n-aveau nici o vina ca se supara. N-ar trebui sa se supere, ar trebui sa fie asa, nonsalanti...""Ma, la prima legislatie, primii senatori, primii parlamentari romani, aia ar fi trebuit sa-i punem in calendar. Aia inca nu stiau cum e chestia asta, cu "sa fii": aia se duceau la servici, adica ei n-apucasera sa iasa din sistem. Ei erau... normali! Aia care s-au prins unde vine chestia au ramas, nene. Si-n prima etapa, daca tineti minte, nu stiu ce le puneau in mancare acolo, la cantina, se ingrasau ingrozitor. Da' repede! Acum nu mai e aceeasi poveste, pentru ca au tot felul de sali de fitness, au invatat. Asa mi-e drag! In mintea mea, nu vad decat doi oameni jucand tenis la Parlamentul Romaniei. Pentru mine, Valeriu Tabara si cu ministrul de-acum de la Finante. Mi-e drag sa-i vad jucand tenis pe ei doi. Mi se pare extraordinar cum arata ei. Ii vedeti? Poate ca voi avea bucuria sa ma invite la un meci."Au urmat cateva piese cantate la chitara de Tudor Gheorghe, fara ajutorul orchestrei, printre care Colind de fost parlamentar ("N-am fost mult, dar cat am fost/ Trece vremea, trece/ Sigur mi-am facut un rost/ Trece vremea, trece")."Intr-o piesa a lui Sorescu - exceptionala, nu stiu de ce nu o mai pune nici un teatru: A treia teapa... asa se chema spectacolul - aveam eu in scena doi colegi care stateau infipti in tepe, de la inceputul pana la sfarsitul spectacolului. Un roman si-un turc. Vlad Dracul, eu jucam Tepes... Si discutau, ii intreba pe astia: "Ba, tu de ce stai in teapa?" "Pai da eu am vrut sa trec dincolo". Asta era inainte de '89. Acuma poate nu mai au sens, pentru cei tineri, vorbele astea. Dar atunci erau cutremuratoare. "Am vrut sa trec dincolo, la turci" "Ce sa faci tu la turci?" "Sa vad muzeele!" "Dar tu?", zice "Io-s de mic, m-au dat la turci si de dorul tarii m-am intors inapoi, sa-mi vad pamantul patriei". "Da? Si te-au uitat in aerul patriei!" Astia doi stateau in tepe si comentau viata politica a tarii. Era un fel de Sinteza Zilei, ca sa zic asa. Intelegeti? Si discutau ei. "Am prins si niste vremuri mai agitate" Eu acuma ma simt exact asa: in teapa, fericit ca am prins niste vremuri mai agitate. Dar cred ca si dumneavoastra va simtit asa: adica teapa aveti fiecare, ati luat-o, nu e problema! De ce spun asta? Pentru ca aceasta agitatie politica, la nivel inalt, mi se pare extraordinara. Ma, da e o agitatie de numa-numa. Mie-mi place cum se muta ei de la un partid la altul. Repede, asa. Sunt fascinat! Dar nu de-acuma! Nuuu! Pai am scris cantecul de vi-l spun acuma... atunci, acum 15 ani. Ma, nu s-a schimbat nimic, e tot asa parca. Adica n-au invatat! I-auzi ce frumos e si adevarat! Diferenta e ca atunci cand am scris eu asta, erau mai multe partide. Si aveau unde sa se duca. Pai aveam un prieten la Craiova care fusese in noua partide in doi ani!""Cand cu una, cand cu alta, cand cu raul, cand cu balta, cand cu acul, cand cu ata, cand cu vantul, cand cu ceata, cand cu parul, cand cu cioara, cand cu dracul, cand cu moara", s-a jucat maestrul cu vorbele, concluzionand usor amar: "Daca n-ar fi asa de trist, ar fi asa de vesel!" "N-am uitat nimic din toate cate ne-a fost dat sa le traim pe-aci/ Am trait cu vrute si nevrute si am murit cu fiecare zi/ Am tacut atat amar de vreme/ Cantecele mi le-am strans de gat cand veneau spasite sa ma cheme/ Mi-a fost mila si mi-a fost urat/ Simt un fel de abur de lumina, care parc-ar vrea si parca nu sa umbreasca partea mea de vina/ Care-a fost si care e si-acu/ Dar de-o vreme simt sa se topeste sila-n deznadejde/ Si ma tem de sictirul care ma-nveleste si de lipsa oricarui indemn." a recitat Tudor Gheorghe din Amaraciune, pentru ca restul piesei sa fie cantata. "Caini slabanogi, se plimba urdurosi prin piata mirosind a portocale/ Tarani tacuti si vagabonzi soiosi si kiwi si banane si curmale/ Deodorante, lapte praf, ciorapi, sapunuri, toate puse pe-o taraba/ Alaturi, pestii, tari, bibani si crap, inghesuiala, lume multa, graba/ Miros de branza si de mititei, de varza acra si de zoaie amare/ Funii de ceapa, siruri de ardei.../ Frunze de dafin, boabe de piper, legume de sezon, chite si fire/ Si maini batrane intinse care cer, sacoselor flamande, miluire/ Si preturile care cresc, mereu/ Si banii care nu mai vor s-ajunga/ Sa vina in piata asta, Dumnezeu/ Sa cumpere, de are bani in punga!" "N-avem ape minerale/ N-avem gheata nici hartie/ N-avem varza de sarmale/ Dar avem democratie", a strigat apoi, punctand aspectele negative ale modului in care au ales romanii sa inteleaga democratia. "Duritate-n exprimare/ Ras strident si marlanie/ S-a dus dracu-orice candoare/ De cand e democratie!" "Dar decat asa, parinte/ Naclait de pesimism/ Scoate-ma din necuvinte/ Da-ma-n totalitarism!""Intre ce-am visat sa fie si ce este... e cale lunga. Cand da mucegaiu-n vie, vinu-ti face gura punga. De vreo zece ani incoace, mucegaiu-n via noastra se rasfata intr-o albastra stare in care nu se coace si-ocroteste agurida sa ramana asa cum este: acra, astringenta, in bride sa ne stranga ca-n poveste. Iar noi, de dulceti, la acru zicem: multumim, parinte, ca profanul este sacru si nebunul e cuminte!" "Da, prefecturile se fac, iar, Comitete judetene/ Oameni tineri care tac si te privesc lung printre gene/ Au invatat, uluitor de repede ce e puterea/ Si calca sigur si cu spor/ Stiindu-si foarte bine vrerea"."Cat de repede s-au dus anii astia ce trecura/ Nu mai am vazut ca nu-s si-am imbatranit in ura!" "Nu e prea incurajator cantecul asta, dar...": "Nu m-am temut de lupii maturi/ Le tai un cal batran si-i saturi/ Da' ce ne facem cu cateii?/ Care in numele ideii/ de Revolutie se-ngrasa/ Si-abia despachetati din fasa/ Incep sa scoata coltii tineri/ Si-o musca si pe Maica Vineri/ Daca la ora programata n-au portia asigurata/ Atentie la catalandri/ Cand sunt satui se joaca tandri/ Se harjonesc in haita mica/ Dar cresc si se-nraiesc/ Si stim c-atunci cand haita se mareste/ Nici Dumnezeu nu-i mai opreste!/ Ajung la randu-le lupi maturi/ Si nu mai sti cu ce sa-i saturi/ Ca sunt scoliti si au pretentii/ Sunt rude toti cu disidentii/ I-a chinuit nomenclatura/ Si-au trebuit sa-si tie gura/ De-aceea vor acum sa muste/ Sa n-aiba cine sa-i impuste/ Nu m-am temut de lupii maturi/ Le tai un cal batran si-i saturi".Ajutat din nou de orchestra, ca un veritabil artist rock, maestrul ne-a explicat cum "au facut copiii nostri dinti, musca din bunici si din parinti". "Cel mai greu dupa una asemenea moment, de o asemenea forta tragica, as zice, e sa continui in aceeasi nota. Ca e cumplit! Nu atat pentru mine, cat pentru domniile voastre! Doamna Tudor imi spunea ca nu e bine, ca trebuie sa gasesc ceva... "Nu poti sa lasi publicul asta, esti artist"... Mai ales ca noi suntem un popor cu umor. Un popor absolut extraordinar. Spuneam: eu cred foarte tare in aceasta generatie care vine - va tin putin de vorba ca sa iesim din starea asta, mi-e mai usor mie - cred ca generatia asta are obligatia sa reconstruiasca aceasta tara. Astia mici. Astia au un umor fabulos. "Va spun, veneam acuma, pe a nenorocita de vreme, de la Craiova. A, vreau sa va spun ca ma simt obligat sa aduc multumirile mele, absolut fara limita, acestor buni colegi, acestor muzicieni exceptionali, care s-au aventurat intr-un periplu pe vremea asta cainoasa. Nu numai ca au venit de la Craiova, dar m-am dus cu ei si la Constanta. Au facut de la Constanta o noapte intreaga. I-a intors de pe autostrada. Eu am vazut, am fost acolo. Atata a nins... dar s-a pus vantu'! Vantu' asta e nenorocire. Si al dracu', cum invarte el zapada, c-o pune exact la Dragna, stii? Acolo e ceva, un fel de Triunghi al Bermudelor. Vjjj, se invarte pe la Slobozia si hap, pune zapada acolo! Va ganditi ca atunci cand au inceput sa o construiasca, adica in secolul trecut, inainte de 2000, cand s-a pus proiectarea, ma daca la atat sa se fi gandit: "Sa punem niste stejari pe margine, asa..." Acum erau seculari! Dar va dati seama? Numai la noi autostrada trece prin Baragan. Am umblat prin lume. Ba, la toti, ori trece prin paduri, ori e munte in partea asta, apa in partea astalalta. E ferit! La noi... deschis. Sa se vada totul! N-avem nimic de ascuns. Si-acesti minunati oameni au infruntat inteligenta constructorilor de autostrazi din Romania... Si-au batut calea asta lunga! Ei sunt Corul si Orchestra prestigioasei institutii care a facut 105 ani! Pe 17 decembrie, Societatea Filarmonica din Craiova a facut 105 ani! Deci domniile lor sunt membri ai Orchestrei Simfonica a Filarmonicii Oltenia.Pe 18, cand am venit, am facut de la Craiova pana la Bucuresti, doua ore, trei ore, doua ore jumate. Astia de la radio spuneau: "drumul e rau intre Slatina si Colonesti." Eu eram pe-acolo: era uscat, nu era nimic, totul era bine, perfect. De unde or fi aflat ei ca e... Ii minte satelitu', cred, vad altu'. Si cand am ajuns in sfarsit la dumneavoastra in comuna... o placere! Am facut patru ore! M-am dus spre Tineretului, ca am un apartament, sa las masina, dup-aia sa vin la sala, sa repet. De-aia iubesc acest popor si-aceasta generatie care vine din urma, in care am o incredere absolut totala. Au un simt al umorului fantastic. Vorbesc de astia din clasa intai, a doua. Astia sunt viitorul. Astia nu vor fi alterati. Au misto-ul in sange! Au pornirea facuta. Pentru ca replica de mi-a dat-o unul de sapte ani, cu o basca trasa aicea - erau vreo 4-5 insi si faceau un om de zapada. Si eu am parcat masina greu, m-am dat jos si am vrut sa fiu si eu... erau viitorii mei spectatori, sa ma iubeasca, sa ma dau bine cu ei :) Fanii mei de maine! Si am zis: "Ce faceti, ma, aici? Pe cine faceti voi aici?" Sa vad daca sunt destepti. Si unul s-a uitat asa la mine, smecher, se vedea, fata de viitor prim-ministru: "Pe Boc!" Va dati seama fiara aia ce va ajunge? Mititel, atata e... sa-mi spuna mie... bine, faceau un "omulet" de zapada! Bine ca n-a venit Iohannis! Nu mai stiau copiii ce sa-mi spuna acum" :)"Si doamna Tudor imi spunea sa-i gasesc un cantec care sa inspire spirit de incredere pentru viitorul... ala... Si m-am gandit la asta, dar vorbesc foarte serios": "Ia-ne, doamne, orice perspectiva/ Roza, tricolora, cum o fi/ Ia-ne si bomboana din coliva/ Dar reda-ne verbul a iubi." a cantat artistul, din nou doar cu chitara."Doamnelor, domnilor, in preajma de Sfinte Sarbatori, de Craciun si de Anul Nou, cu acest indemn si cu rugaciunea de a ne iubi intre noi, sa ne aducem aminte totusi ca suntem in perioada colindelor frumoase. Si sa plecati din aceasta seara, sa uitati aproape tot ce v-am spus, aproape tot: nu trebuie sa uitati inceputul spectacolului, in nici un caz, uitati jumatatea lui, inceputul in nici un caz. Si cateva lucruri din final. Si plecati cu aceasta stare de transfigurare a colindului romanesc, pe care a gandit-o Marius Hristescu": Sculati boieri/Florile dalbe.
Când avea 12 ani, Ioana Bărbat a asistat neputincioasă la uciderea propriei mame. Povestea ei tragică, cu personaje şi pariuri criminale, trezeşte frisoane.
DECEMBRIE 2009.
Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi în muşamalizarea crimei sunt prosperi oameni de afaceri. Vasile Joiţoiu, în decembrie 1989 căpitan de contrainformaţii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă trăiesc în tihnă capitalismul şi mimează uitarea. Într-o altă realitate, Ioana Bărbat se întreabă, de două decenii, de ce i-a fost ucisă mama. Ştie doar atât: "Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală".Rafala de gloanţe zboară fulgerător deasupra Pieţei Libertăţii, sfâşiind aerul cu un sunet ascuţit. Un chioşc de ziare arde mocnit pe linia de tramvai. Decor suprarealist, închis ermetic de clădiri şi de unitatea militară 01185. În diagonala pieţei, moartea loveşte instantaneu. Fragmente de craniu se împrăştie pe asfaltul rece.Noaptea nu s-a lăsat încă peste Timişoara, e 17 decembrie 1989 şi în aer miroase a fum şi a sânge. Mitraliera care a scuipat moarte din interiorul garnizoanei tace. Şi în liniştea care cuprinde piaţa, doar un copil rămâne în picioare. O cheamă Ioana, are 12 ani şi ţine în mână o căciulă făcută sită de gloanţe. Haina de pe ea e la fel, plină de găuri.Ricoşeurile infernale nu i-au lăsat decât o arsură mică pe mâna dreaptă, între inelar şi degetul mic. Fetiţa a avut noroc. Părinţii ei, nu. Lepa Bărbat, 43 de ani, zace într- o baltă de sânge, cu faţa lipită de pavaj. Are fruntea decupată de un cartuş ucigaş. Vasile Bărbat, 52 de ani, e ghemuit la pământ. Geme. Un glonţ i-a pătruns prin spate, deasupra rinichiului drept. Altul i-a atins razant piciorul.CurajulNoiembrie 2009. Pe Calea Şagului din Timişoara, primele raze de soare ridică zorii reci. Cafeneaua gălăgioasă se umple, dintr-o dată, de lumină. Ioana Bărbat a mai crescut puţin, iar tragedia a urmat-o îndeaproape, ca o fantomă credincioasă. Ultimele două decenii au lăsat în Ioana urme adânci: o copilărie traumatizată, un tată bolnav încercând să repare nedreptatea, o soră transformată în părinte şi, mai presus de toate, o mamă care a plecat brusc şi nu s-a mai întors.Cuvintele cad greu: „Lumea nu ştie prin ce am trecut. Am refuzat să mai povestesc în momentul în care, venind într-o vară de la Mamaia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revoluţionar şi mi-a zis: «Ia să văd ce ai făcut şi tu în 1989, că nu aveai nici paişpe’ ani!». Şi atunci i-am spus să vorbească aşa doar când o să o vadă pe maicăsa cu creierii întinşi pe asfalt”.În ziua aceea de 17 decembrie, Ioana se întoarcea acasă, alături de părinţi. Era o după-amiază de duminică care nu anunţa nimic, deşi o tensiune ciudată plutea pe străzile Timişoarei. Începuse revoluţia, iar Lepa Bărbat nu voia să stea deoparte. „Mama tot zicea că vrea să vadă ce se întâmplă, ea a fost întotdeauna foarte implicată. Sora mea mai mare era la serviciu. Lucra la casieria colectoare din Piaţa Unirii. Cunoscând situaţia din oraş, am decis să trecem să o luăm şi pe ea”, povesteşte Ioana. În oraşul crepuscular, sunete ciudate, ca de petarde, începuseră să spargă liniştea dictaturii.“Hai să plecăm că mama e moartă”Pe sora Ioanei n-au mai găsit-o la serviciu. Plecase de câteva ore acasă. Regimul acţiona deja sub imperativul forţei majore. În incinta casieriei-colectoare se organizase un depozit de armament. „Mama a insistat să mergem în centru, se vedem ce se întâmplă. Vedeam nişte oameni venind dinspre Piaţa Vasile Alecsandri şi neam dus. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, am văzut că ardea chioşcul de ziare, pe linia de tramvai. Piaţa era goală. Doar noi trei. Mai erau nişte militari în faţa garnizoanei”, îşi aminteşte Ioana.Familia Bărbat a încercat iniţial să intre pe strada Karl Marx. Lepa voia cu orice preţ să ajungă în Piaţa Operei. Fidelii lui Ceauşescu ridicaseră însă deja barierele ameninţătoare. Au mai făcut doar câţiva paşi spre strada Alba Iulia, înainte ca totul să se spulbere cu viteza unui glonţ de kalaşnikov.Ochii Ioanei se transformă instantaneu, inundaţi de lacrimi: „Au început să tragă. O singură rafală. Vă daţi seama, eram doar noi trei în toată Piaţa Libertăţii? Şi au tras. Când s-a liniştit zgomotul mitralierei, m-am întors. Mama era întinsă pe jos, cu faţa întoarsă, iar tata ghemuit la pământ, în stânga mea. Eu, în picioare, singură, cu haina găurită peste tot. M-am uitat în jos şi am strigat-o pe mama. N-a răspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai să plecăm că mama e moartă! » Şi el mi-a spus: «Nu pot! Sunt rănit şi nu mă pot mişca!»”.CoşmarulCoşmarul copilului de 12 ani abia începuse. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac negru de piele a răsărit de niciunde, a evaluat „situaţia” şi s-a întors cu încă trei oameni. Familia Bărbat a fost luată pe sus şi dusă într-o încăpere, lângă restaurantul militar. „Acolo a venit un militar, tata se văita, şi a zis «Taci, futu-ţi gura mă-tii, că atunci când ai ieşit pe stradă nu te-ai văitat aşa!».Mie mi-a zis să nu mai plâng, că ne omoară şi pe noi. Pe mama o puseseră pe nişte trepte, cu o mână prinsă la spate. Bărbatul în parpalac negru i-a ordonat unui militar să o întoarcă, să nu rămână înţepenită aşa”, retrăieşte Ioana scena-coşmar. Filmul se derulează parcă în slow-motion. Au trecut 20 de ani, dar Ioana este încă acolo, un copil de 12 ani obligat să suporte, fără anestezie, inciziile chirurgicale ale felcerilor dictaturii.
„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)
Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.
A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)
Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.
„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.
Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi-nainte.
Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată
Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.
Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.
(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.
Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele.“.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).
Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949
Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.
Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
(Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)
Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).
Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952
Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarm?. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.
„Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).
Crăciunul exilului
La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina
Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă?. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)
Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
„Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj. „
Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraă,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat“.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos
Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.
(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)
